. . 
Pregătite așa cum scrie la carte operațiunile de asalt aerian executate de Dragonii Transilvani sunt probabil cele mai complexe tipuri de misiuni. Militarii noștri s-au instruit alături de partenerii de coaliție pe durata câtorva săptămâni. Ce aduce nou acest tip de operație? În primul rând trupele noastre au o mobilitate extraordinară, astfel timpul de inserție reducându-se cu mai bine de două treimi.
De adăugat de asemenea și faptul că odată ajunse la sol efectivele sunt în măsură să acopere foarte ușor și repede o suprafață destul de mare la adăpostul puterii de foc ridicate. Nu în ultimul rând militarii noștri pot acoperi astfel zone greu sau deloc accesibile mașinilor de luptă MRAP – Mine Resistant Ambush Protected. Suntem peste tot!
Am început ziua alături de Lion 3, îndrumați de comandantul de pluton locotenent Iriciuc Ciprian. Leii de la plutonul 3 s-au adunat în liniște în Parcul cu Tehnică Militară al companiei, au trecut fiecare la echipare în timp ce schimbau păreri despre cei de acasă – într-adevăr subiectul acasă aduce un zâmbet pe fața oricărui militar. Așa cum spuneam într-unul din articolele anterioare, grupa este microstructura cea mai importantă. Este foarte ușor să o identifici înainte de plecare în misiune…strânși ca un ciorchine în jurul comandantului de grupă, militarii noștri parcurg din nou etapele operației, se revăd responsabilitățile și se aduc la cunoștință ultimele evenimente din arie. Relaxarea cedează ușor locul concentrării, se răspunde scurt la întrebări, nimeni nu vorbește neîntrebat și parcă este o altă limbă. Acronime, neologimse amestecate cu prescurtări inventate de ei, termeni specifici toate formează limbajul operațional de fiecare zi. Douăzeci și ceva de ochi ațintiți asupra unui singur om, comandantul de pluton, care își rezervă dreptul să facă ultimele precizări, verfică echipamentul și-și îmbărbătează oamenii, semn că nu urmează o zi tocmai ușoară.
„Elicopterele vor fi aici la ora 10, luați comanda și deplasați zboruruile la rampa de îmbarcare. Mai facem o verificare a legăturilor radio și ne vedem pe pistă.” Câteva șiruri de militari echipați complet de luptă trec pe la punctul de control, pasul este grăbit, nimeni nu vorbește, exceptând comandantul de grupă care se asigură că fiecare a înțeles unde-i este locul în elicopter. Și așteptăm…elicopterele Sikorsky Black Hawk. Le-am auzit din departare cum se apropie de rampa de îmbarcare, o clădire din lemn cu bănci și un televizor pe care rula un meci de fotbal american.
Pe pistă nu ne mai auzim între noi, de altfel tot personalul de acolo poartă căști de protecție și totul se coordonează prin semne. Un miriapod….așa arăta fiecare grupă, transformată în zbor, pe durata deplasării aeriene. Orice mișcare trebuie făcută repede – respecți locul în coloană, îți aștepți rândul la îmbarcare, te așezi pe scaun, centura pusă, semnul de OK către comandantul grupei, el mai departe către pilot și plecăm, adică zburăm. Jos, sub noi, clădiri mici din lut, înghesuite, fără verdeață, drumuri de pământ, copii și adulți care muncesc pământul, munți goi și maro, peisajul afgan. Plutonierul Sveduneac, comandantul grupei, s-a întors la noi și ne-a facut semn cu palma deschisă – 5 minute până la inserție. Au trecut foarte repede, ușile elicopterului s-au deschis și in câteva secunde am împânzit zona, parcă apăruți de nicăieri. Am aterizat aproape de albia aproape seacă a unui râu care alimentează toate ogoarele din zonă și am început să mergem…câțiva kilometri buni la capătul cărora ne-am întâlnit cu lideri locali, săteni și copii, pentru cei din urmă dragonii fiind pregătiți cu bomboane și ciocolată.
Dimineață erau vreo 2 grade iar la pranz temperatura se apropia deja de 18. Începusem să ne încălzim bine de tot și încă mai aveam de căutat…Oamenii sunt destul de prietenoși, ne fac cu mâna, se opresc și se uita la noi, doar că nu toți sunt așa. Așa cum ne spuneau cei de la cursul de pregătire Explosive Ordnance Disposal, trebuie să căutăm tot timpul prezența anormalului și absența normalului în tot ce vedem. Dar cum? Comandantul de grupă știe cel mai bine, și-a pregătit militarii în cel mai riguros mod, pentru că la sfârșitul zilei toți vrem să ajungem cu bine în bază și să povestim…de acasă, energia noastră sufletească de care avem nevoie zilnic.
Comandantul de pluton ne face semn că trebuie să continuăm deplasarea, ne spune direcția și estimează că mai avem câțiva kilometri de parcurs. Pentru încă o oră, toți cu capetele plecate, am căutat anormalul.
Din nou se aud elicopterele. Sunetul palelor ne sună cunoscut, ne organizăm din nou, trec pe deasupra noastră și parcă așezate cu mâna de piloții americani, aterizează la câțiva metri de noi. Mult praf și fum, vizibilitate foarte redusă, dar cel mai important, reușesc să-l văd pe cel dinaintea mea si știu sigur că el mă va duce în elicopter. Decolăm repede printre alte două aparate de zbor care ne-au asigurat zona și plecăm spre Kandahar, acolo de unde am venit dimineață.
Am coborât toți din elicopter, obosiți, transpirați și plini de praf, dar zâmbind. A mai trecut o zi iar asaltul aerian a fost o misiune îndeplinită așa cum trebuie – ca la carte.
Dragonii Transilvani se apropie de finalul misiunii din Afganistan, au trecut mai bine de cinci luni de când suntem aici. Ținem în continuare steagul sus, mândri și îndrăzneți.
Ofițerul cu Informarea și Relațiile Publice
Maior, Mihai Pintiliciuc
