A urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi (1944-1948), ale Şcolii Pedagogice nr. 2 din Bucureşti (1948-1951), ale Şcolii Pedagogice ”Costache Negri” din Galaţi (1951-1952), ale Şcolii de Literatură ”Mihai Eminescu” (1952-1953) şi apoi cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1954-1957), conform lucrării ”Membrii Academiei Române” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, 2003).
După încheierea studiilor, a fost profesor suplinitor la Şcoala generală din comuna Largu-Galaţi (1953-1954), apoi a lucrat ca redactor la ”Scânteia tineretului” (1954-1956), la revistele ”Luceafărul” şi ”Amfiteatru” (1965-1968); director al săptămânalului ”Ţara” (1990). În 1991, a reluat împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea, publicarea revistei ”Literatorul”.
A condus Teatrul Naţional ”I.L. Caragiale” din Bucureşti, în calitate de director, între anii 1993-1996.
Literar, a debutat cu nuvela ”Duşman cu lumea”, apărută în revista ”Tânărul scriitor” (1954), cinci ani mai târziu debutând editorial cu povestirile din ”Ningea în Bărăgan” (1959, volum reeditat în 1964, cu unele completări, sub titlul ”Cantonul părăsit”), potrivit ”Dicţionarului scriitorilor români” (Ed. Albatros, 2001).
Au urmat volumele ”Somnul la amiază” (1960), ”Dincolo de nisipuri” (1962), ”Cantonul părăsit” (1964), ”Vară buimacă” (1967), ”Casa care se leagănă” (1971), ”În văpaia lunii” (1972), ”Fântâna” (1972), ”Pierdut în Balcania” (1982), ”Povestiri din drumul Brăilei” (1989), ”Partida de pocher” (1995), ”O corabie spre Bethleem” (1998).
Câteva dintre nuvelele şi povestirile sale au fost traduse şi incluse în numeroase antologii apărute în străinătate.
Ca prozator, a cunoscut deplina consacrare cu romanul ”Îngerul a strigat” (1968), titlu de referinţă al prozei româneşti postbelice, carte care a dominat evenimentele editoriale ale anului în care a apărut. Acest prim roman a fost urmat de ”Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Fals tratat despre iubire” (1977) şi de ”Scaunul singurătăţii” (1988). În 1998, Constantin Dicu a regizat pelicula „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, cu nume precum George Alexandru, Horaţiu Mălăele şi Maia Morgenstern în distribuţie, arată cinemagia.ro.
A publicat şi romanele ”Ţara hoţilor de cai” (1991), ”Amantul Marii Doamne Dracula” (2001), iar în anul 2004 i-a apărut ”Asfinţit de Europa, Răsărit de Asie. Jurnal cu faţa ascunsă” (2 volume).
”Inspirată îndeosebi de lumea ţărănească, dar şi de exotica ambianţă portuară dunăreană din zona sud-estică a ţării, nuvelistica lui Neagu narează întâmplări neobişnuite, multe comice la modul absurd, portretizează oameni suciţi, trăsniţi, unii încântători prin pitorescul ‘buimac’ şi inteligenţa debordantă anapoda”, notează Dumitru Micu în Dicţionarul scriitorilor români.
Atras de teatru, a scris câteva piese, între care ”Echipa de zgomote” (1970, piesă în două părţi), ”Scoica de lemn” (1978), ”Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp” (1988), toate premiate de Uniunea Scriitorilor, ”Olelie” (1983). A semnat, singur sau în colaborare, scenarii de film: ”Lumină de iulie” (1963), ”Casa de la miezul nopţilor” (1975), ”Lişca” (1983), ”Sosesc păsările călătoare” (1984), ”Casa din vis” (1991), ”Terente – regele bălţilor” (1995) ş.a.
A colaborat cu articole, reportaje, povestiri la foarte multe ziare şi reviste, a prefaţat diverse cărţi cu profil sportiv sau turistic şi a mai publicat ”tablete” sportive, foarte pitoreşti, în ”România literară”, adunate în volumele ”Cronici de carnaval” (1972) şi ”Cronici afurisite sau Poeme cântate aiurea” (1977). Printre volumele sale de publicistică se numără şi ”Cartea cu prieteni. Poeme răsărite în iarbă” (1979) şi ”A doua carte cu prieteni” (1985), care conţin însemnări despre scriitorii pe care i-a cunoscut, ”Insomnii de mătase” (1981), ”Întâmplări aiurea şi călătorii oranj” (1987).
De asemenea, a scris şi literatură pentru copii (”Caii albi din oraşul Bucureşti”, 1967).
Într-unul dintre caietele sale, amintind despre începutul lucrului la ”A doua carte cu prieteni” (1985), scriitorul menţiona, într-o notă intitulată „Zicere”: „Norocul şi nenorocirea mea – urcarea, căderea, urcarea, căderea – face ca toţi aceştia să se numească scriitori. Oameni aparţinând distanţei uriaşe între a fi şi a avea. Ei sunt rodul liniei fără hotar, cheltuindu-şi lumina fiinţei în tranşeele ţinând de absurdul închipuirii. Trăiesc până la momentul impresiei de libertate şi pe măsură ce timpul trece, în loc să îmbătrânească devin copii” (fragment dintr-un manuscris aflat în arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române).
Înzestrat cu un talent de excepţie, creator de limbă literară, Fănuş Neagu a fost distins cu Premii ale Uniunii Scriitorilor în 1964, 1968, 1970 şi 1988, potrivit http://www.academiaromana.ro/.
La 12 noiembrie 1993 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar din 21 decembrie 2001 a fost membru titular.
A murit la 24 mai 2011, la vârsta de 79 de ani.
Între zilele de 5 şi 7 aprilie 2022, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, în parteneriat cu Muzeul Brăilei Carol I şi Casa memorială „Fănuş Neagu” din Grădiştea, organizează o serie de evenimente dedicate scriitorului Fănuş Neagu, la 90 de ani de la naşterea acestuia.
AGERPRES
