Revoluţia Franceză a început în 1789 şi a durat până în 1794. Regele Ludovic al XVI-lea avea nevoie de mai mulţi bani, dar nu reuşise să impună şi mai multe taxe atunci când a convocat o adunare a Stărilor Generale. Acest lucru s-a transformat în schimb într-un protest faţă de condiţiile de trai din Franţa. La 14 iulie 1789, mulţimea din Paris, flămândă din cauza lipsei de hrană în urma recoltelor slabe şi a nenumăratelor taxe, supărată de condiţiile în care îşi ducea viaţa şi nemulţumită de Regele şi Guvernul lor, a luat cu asalt cetatea (închisoarea) Bastilia, se arată pe site-ul https://www.nationalarchives.gov.uk/.
În imaginaţia colectivă, Bastilia a simbolizat absolutismul şi monarhia. În cadrul Revoluţiei Franceze, căderea Bastiliei a însemnat prima victorie a locuitorilor Parisului împotriva unui simbol al „Ancien Régime” („vechiul regim”), potrivit https://www.diplomatie.gouv.fr/. Până în 1785, scrisorile cu sigiliu ale regelui permiteau întemniţarea fără judecată a oricui nemulţumit de puterea regală. În ziua următoare, s-a ordonat demolarea acesteia, această acţiune fiind încredinţată lui Pierre-Françis Palloy (1755-1835), un om de afaceri în domeniul construcţiilor. Cetatea a fost demontată sistematic până când nu a mai rămas aproape nimic din ea. Nenumăraţi artişti au descris această demolare în diferite moduri, se arată pe https://www.carnavalet.paris.fr/.
Construită în anii 1300, în timpul Războiului de 100 de ani împotriva englezilor, Bastilia a fost proiectată pentru a proteja intrarea de est a oraşului Paris. Apărarea masivă a clădirii din piatră includea ziduri înalte de 100 de picioare (aprox. 30 de metri) şi un şanţ larg; peste 80 de soldaţi şi 30 de mercenari elveţieni care stăteau de pază. Bastilia a servit şi ca închisoare, acolo fiind întemniţaţi dizidenţii politici (cum ar fi scriitorul şi filosoful Voltaire), mulţi dintre ei închişi fără proces, din ordinul regelui. Construcţia, însă, se afla pe lista de demolări, urmând a fi înlocuită cu o piaţă publică. Mai mult, în acel moment, Bastilia mai avea doar şapte prizonieri: patru acuzaţi de fals, doi consideraţi „nebuni” şi unul ţinut în arest la cererea propriei familii. Infamul marchiz de Sade fusese de asemenea încarcerat acolo. Dar el a fost eliberat la începutul acelei verii, după ce a strigat de la fereastră că prizonierii dinăuntru erau masacraţi, notează https://www.history.com/.
În ciuda faptului că au moştenit datorii uriaşe de la predecesorul său, regele Ludovic al XVI-lea şi regina Maria Antoaneta au continuat să cheltuiască extravagant, între altele, au ajutat coloniile americane să-şi câştige independenţa faţă de britanici. Până la sfârşitul anilor 1780, guvernul Franţei era în pragul dezastrului economic. Pentru a înrăutăţi lucrurile, recolta foarte slabă din 1788 a dus la o foamete la nivel naţional. Preţul pâinii a crescut atât de mult încât, la nivelul maxim, un om de condiţie medie cheltuia aproximativ 88% din salariu doar pe acel singur produs de bază. Puţinele locuri de muncă au fost, de asemenea, o problemă, pe care populaţia a pus-o pe seama reducerii taxelor vamale între Franţa şi Marea Britanie. După o iarnă grea, în Franţa au început să izbucnească revolte violente legate de penuria de hrană, vizate fiind brutăriile, hambarele şi alte unităţi de depozitare a alimentelor.
În încercarea de a rezolva criza, Ludovic al XVI-lea a convocat Stările Generale, o adunare naţională împărţită pe clase sociale în trei ordine: cleric (Prima Stare), nobilimea (A Doua Stare) şi plebei (A Treia Stare). Deşi reprezenta aproximativ 98 la sută din populaţie, a Treia Stare putea fi totuşi depăşită de celelalte două stări. Ca urmare a acestei inegalităţi, deputaţii celei de-a Treia Stări au început imediat să ceară mai multe drepturi. În cele din urmă s-au declarat drept un nou organism numit „Adunarea Naţională”. Găsind uşile sălii de şedinţe încuiate la 20 iunie 1789, reprezentanţii celei de-a Treia Stări s-au adunat pe un teren de tenis acoperit din apropiere, unde, sfidându-l pe rege, au depus un jurământ (devenit celebru şi cunoscut ca „Jurământul terenului de tenis”) şi anume, să nu se despartă până la stabilirea unei noi Constituţii scrise.
Atunci când mai mulţi nobili şi clerici s-au alăturat Adunării Naţionale, Ludovic al XVI-lea şi-a dat indignat acordul. În acelaşi timp, însă, a mutat mai multe regimente de armată în Paris şi în împrejurimi, ceea ce a dus la temerea că va destrăma adunarea cu forţa. La 11 iulie, regele l-a demis pe popularul şi reformatorul Jacques Necker, singurul său ministru fără origini nobile. Mulţimile care protestau s-au revărsat pe străzile Parisului a doua zi, hărţuind soldaţii regalişti atât de mult încât aceştia s-au retras din oraş. Mulţimile au incendiat, de asemenea, majoritatea posturilor vamale din Paris, care impuneau taxe pe mărfuri şi au început o căutare frenetică pentru arme şi alimente. Tulburările au continuat în dimineaţa zilei de 14 iulie, când o mulţime nestăpânită a confiscat aproximativ 32.000 de muschete şi câteva tunuri de la Hôtel des Invalides (un spital militar) înainte de a-şi îndrepta privirea asupra cantităţii mari de praf de puşcă depozitată la Bastilia.
Bernard-René de Launay, guvernatorul Bastiliei, a privit îngrozit cum o uriaşă mulţime în creştere de revoluţionari furioşi a înconjurat cetatea pe 14 iulie. După ce a primit cererea de a se preda, el a invitat delegaţii revoluţionarilor în interior pentru negocieri. Neavând ordin direct de la Ludovic al XVI-lea, el i-a primit şi a promis că nu va deschide focul. Cu toate acestea, pe măsură ce discuţiile se prelungeau, oamenii de afară au devenit neliniştiţi, unii crezând că reprezentanţii lor au fost închişi. În cele din urmă, un grup de bărbaţi s-a căţărat peste un zid exterior şi a coborât un pod mobil în curtea Bastiliei, permiţând mulţimii să năvălească înăuntru. Când oamenii au încercat să coboare un al doilea pod mobil, de Launay şi-a încălcat angajamentul şi a ordonat soldaţilor săi să tragă. Aproape 100 de oameni au murit în atac şi alţi zeci au fost răniţi, în timp ce regaliştii au pierdut doar un soldat.
Valul revoluţionarilor s-a întors, mai târziu, în acea după-amiază, când a apărut şi un detaşament de gardieni francezi revoltaţi. Staţionate permanent la Paris, gărzile franceze ar fi simpatizat cu revoluţionarii. Când au început să tragă cu tunurile asupra Bastiliei, guvernatorul Launay, care nu avea provizii adecvate pentru un asediu pe termen lung, a fluturat steagul alb al capitulării. Luat prizonier, a fost dus la primărie, unde mulţimea însetată de sânge l-a separat de escorta sa şi l-a ucis. Alţi câţiva soldaţi regalişti au fost, de asemenea, măcelăriţi, prefigurând vărsarea de sânge terifiantă care avea să joace un rol important în timpul şi după Revoluţia Franceză.
În octombrie 1789, regele Ludovic şi familia sa au fost mutaţi de la Palatul Versailles la Paris. A încercat să fugă în 1791, dar a fost oprit şi forţat să accepte o nouă formă de guvernare. Înlocuind puterea regelui, o „Adunare Legislativă” a guvernat din octombrie 1791 până în septembrie 1792, înlocuită apoi de „Convenţia Naţională”. Republica Franceză a fost declarată, iar în curând regele a fost judecat. Revoluţia a devenit din ce în ce mai radicală şi mai violentă. Regele Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793 – decapitarea Mariei Antonitei a urmat la scurt timp după aceea. În următoarele săptămâni, aproximativ 1.400 de oameni care erau consideraţi potenţiali duşmani ai Republicii au fost executaţi la Paris, potrivit https://www.nationalarchives.gov.uk/.
Mulţi istorici consideră acum Revoluţia Franceză un punct de cotitură în istoria Europei, dar şi a Americii de Nord, unde multe dintre aceleaşi idei au influenţat Declaraţia de Independenţă şi Revoluţia Americană. Prin exprimarea celebrului slogan „Libertate, Egalitate, Fraternitate” se cerea dreptul fiecărei persoane la libertate şi tratament egal. În Franţa şi în restul Europei, consecinţele Revoluţiei au fost uriaşe. Au existat multe evoluţii noi, inclusiv căderea monarhiei, schimbări în societate odată cu ascensiunea clasei de mijloc şi creşterea naţionalismului.
„Fete de la Fédération” („Sărbătoarea Federaţiei’) din 14 iulie 1790 a sărbătorit cu mare fast prima aniversare a insurecţiei. La Paris, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord a ţinut liturghia la Altarul Patriei, pe Champ de Mars, indică https://www.diplomatie.gouv.fr/.
Marcarea zilei de 14 iulie a fost abandonată în anii următori. În timpul celei de-a Treia Republici, totuşi, liderii (în special Léon Gambetta) au căutat soluţii de celebrare a acestei zile reprezentând trecerea de la un regim la altul. Un deputat al Departamentului Sena, Benjamin Raspail, a propus ca data de 14 iulie să fie sărbătoare naţională a Republicii, iar Parlamentul a adoptat o lege în acest sens la 6 iulie 1880.
Încă de la început, s-a pus accentul pe caracterul patriotic şi militar al evenimentului, exprimând redresarea Franţei după înfrângerea din 1870. Fiecare comună sau localitate din Franţa îşi organiza propria sărbătoare, începând cu o paradă cu torţe în seara zilei de 13. A doua zi dimineaţa, clopotele bisericii sau salvele de tun anunţau parada militară, care era urmată de un prânz, spectacole şi jocuri, dans şi artificii care încheiau ziua.
Sărbătorită după austeritatea războiului din 1914-1918, ziua de 14 iulie 1919 a fost prilejul unei mari sărbători a victoriei. În mod similar, data de 14 iulie 1945 a fost precedată de trei zile de bucurie civică.
Astăzi, festivităţile de 14 iulie sunt la fel de populare ca întotdeauna. La Paris, parada militară tradiţională de pe Champs-Elysées este un spectacol planificat cu meticulozitate, iar în toată ţara se organizează spectacole de dans şi artificii.
AGERPRES
Sursa foto: www.diplomatie.gouv.fr/en/
