Vasile Alecsandri s-a născut la Bacău, la 14 iunie 1818. Cel care avea să ajungă poet, prozator, dramaturg şi om politic a învăţat în primele clase cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), iar din 1828, a devenit elev al pensionului condus de Victor Cuenim, unde a studiat până în anul 1834, când a obţinut rangul de comis. Ulterior a studiat la Paris, unde şi-a luat, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere, notează volumul „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
În perioada în care a studiat la Paris i-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza (care i-a fost coleg) şi pe Ion Ghica. Revenit în Moldova, a fost numit la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi (1840-1842), a devenit colaborator la publicaţiile „Dacia literară” (1840) şi „Propăşirea” (1844), apoi redactor şi proprietar al revistei „România literară” (1855). În 1841 a fost ridicat la rangul de spătar.
Casa memorială „Vasile Alecsandri”, Mirceşti, jud. Iaşi, 14 august 1965.
Vasile Alecsandri a participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, a redactat unul dintre documentele programatice – „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu” – şi a colaborat la elaborarea programului politic „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, aminteşte „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).
Casa memorială „Vasile Alecsandri”, Mirceşti, jud. Iaşi, 14 august 1965
După un an de exil în Franţa (1848-1849), a revenit în ţară şi a fost numit la conducerea Arhivelor Statului din Iaşi (1850-1853). În 1854 a călătorit la Londra, apoi la Paris, iar la revenirea în ţară i-a eliberat din robie pe ţiganii de la moşia sa din Mirceşti, judeţul Iaşi.
A fost una dintre personalităţile active în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 a fost ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum şi membru al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, iar în 1858 a fost ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei.
Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iaşi conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie – 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie – 27 aprilie 1859) şi de Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 10 noiembrie 1859), apoi în guvernul de la Bucureşti condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 – 28 mai 1860), menţionează volumul „Istoria guvernelor României” de Stelian Neagoe (Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995). În perioada februarie – iulie 1859 a fost trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franţei, Angliei şi Piemontului pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. În 1885, avea să fie numit ministru plenipotenţiar în Franţa.
Vasile Alecsandri a debutat ca prozator în 1840 cu „Buchetiera de la Florenţa”, publicată în paginile „Daciei literare”, iar ca dramaturg – cu „Farmazonul din Hârlău”, jucată pe scena teatrului ieşean la 18 noiembrie 1841.
Creaţia sa din perioada Revoluţiei de la 1848 are un pronunţat caracter militant. A scris piese de teatru, precum şi poezii cu un puternic suflu mobilizator. În martie 1848 a apărut poezia sa „Către români”, mai târziu cu titlul „Deşteptarea României”, poezie care a circulat pe foi volante. O primă versiune a „Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În 1856, angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând „Hora Ardealului”) „Hora Unirii”, se arată în volumul „Proză”, Vasile Alecsandri (Editura Albatros, Bucureşti, 1974).
Între 1852-1853 îi apar, la Iaşi, două culegeri de poezii populare – „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate”, iar în 1853 – volumul de versuri „Doine şi Lăcrimioare”. Mai menţionăm, între altele, ciclul „Pasteluri”, publicat între 1868-1869 în „Convorbiri literare”, precum şi ciclul „Ostaşii noştri” (tipărit în volum în 1878).
Dintre piesele pe care le-a scris amintim: „Iorgu de la Sadagura” (1844), „Iaşii în carnaval” (1845), „Chiriţa în Iaşi” (1850) şi „Chiriţa în provincie” (1852), „Boieri şi ciocoi” (1874), „Sânziana şi Pepelea” (1883), drama istorică „Despot-Vodă” (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române), „Fântâna Blanduziei” şi „Ovidiu” (1884) ş.a.
S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române (1866), a fost membru fondator (2 iunie 1867) şi membru de onoare (23 august 1871) al Societăţii Academice Române, preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1879-1886), potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În 1878 a fost premiat de Societatea pentru Studiul limbilor romanice de la Montpellier pentru „Cântecul gintei latine”, scris în toamna anului precedent.
Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mirceşti, judeţul Iaşi. În prezent, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”.
AGERPRES
