Mihail Kogălniceanu, om politic, istoric şi scriitor, importantă personalitate a vieţii politice şi culturale din secolul XIX, s-a născut la Iaşi, la 6 septembrie 1817. Tatăl său, Ilie Kogălniceanu, provenea dintr-o veche familie moldovenească de răzeşi înstăriţi şi izbutise să ajungă la ranguri şi funcţii însemnate, se menţionează în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
După primele învăţături primite în casă, Mihail Kogălniceanu a urmat, alături de V. Alecsandri, lecţiile călugărului maramureşean Gherman Vida, adept al Şcolii Ardelene. A învăţat apoi la pensionul lui Victor Cuénim din Iaşi şi la Institutul Francez din Miroslava, judeţul Iaşi, continuându-şi apoi studiile la Luneville (Facultatea de Litere) şi la Berlin (dreptul şi istoria), indică dicţionarul „Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, 2003).
La Berlin, pe lângă serioase studii particulare, a audiat, din 1836, cursurile de istorie şi drept ale Universităţii, la care s-a înscris în 1837, orientându-şi gândirea în sens liberal şi democratic, menţionează şi „Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998; coordonatori: Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu). „Preocupările sale timpurii pentru istoria şi cultura naţională îl îndreaptă spre studiul sistematic al documentelor, cronicilor româneşti sau străine, primite din ţară sau aflate în bibliotecile apusene, privitoare la Moldova şi Ţara Românească. La numai douăzeci de ani, în 1837, publică la Berlin primele studii, în limbile germană şi franceză (…)” („Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
Mihail Kogălniceanu şi-a desfăşurat activitatea în mai multe domenii, fiind publicist, scriitor, traducător, istoric, editor. În 1838 a preluat de la Gheorghe Asachi „Alăuta Românească” – în care a şi debutat literar în acelaşi an -, iar în 1840 a scos revista „Dacia literară” şi „Foaia Sătească a Prinţipatului Moldaviei”, înfiinţând totodată o tipografie şi o editură proprie. A scris şi în alte publicaţii ale vremii, precum „Propăşirea”, „Steaua Dunării” ş.a. A fost profesor la Academia Mihăileană, unde, în 1843, a rostit celebrul „Cuvânt introductiv” la Cursul de istorie naţională. „Mihail Kogălniceanu nu s-a considerat scriitor; el însuşi nu părea a-şi preţui scrierile literare. Nu i-a lipsit însă talentul, iar paginile rămase, multe tipărite postum, dezvăluie, dacă nu opere de mare valoare, preţioase contribuţii de pionierat” („Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A avut însemnate preocupări în domeniul istoriei. În 1837 a publicat, la Berlin, „Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens”, iar în 1841 a iniţiat cea dintâi colecţie de documente istorice, „Arhiva românească”, urmată de „Letopiseţele Ţării Moldovii” (trei volume), în care apăreau pentru prima dată cronicile lui Miron Costin şi Ion Neculce. A fost membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi din Odessa, precum şi al Societăţii Orientale din Franţa. În literatură a abordat proza de inspiraţie autobiografică, istorică, precum şi de observare satirică a moravurilor vremii.
În acelaşi timp, Mihail Kogălniceanu a desfăşurat o susţinută activitate politică. A participat la Revoluţia din 1848 din Moldova, apoi, refugiat la Cernăuţi împreună cu numeroşi fruntaşi politici din Moldova, a redactat, în august 1848, documentul intitulat „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, precum şi „Proiect de Constituţie pentru Moldova”. Documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” a constituit expresia cea mai înaltă a cerinţelor programatice formulate în Principate: autonomia deplină a ţării, egalitatea în drepturi civile şi politice, libertatea cuvântului şi a tiparului ş.a., inclusiv Unirea Moldovei cu Ţara Românească, ”cheia boltei fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”, după cum aprecia Mihail Kogălniceanu.
A fost mai apoi unul dintre cei mai aprigi luptători pentru Unirea Principatelor. S-a numărat printre liderii Societăţii „Unirea”, înfiinţată la 25 mai 1856, a fost membru în Comitetul electoral al Unirii din Iaşi (februarie 1857), deputat în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea electivă (ianuarie 1859) din Moldova. Mihail Kogălniceanu a fost cel care a prezentat, în octombrie 1857, rezoluţia adoptată de adunarea ad-hoc din Moldova, în care se arăta că „cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării” erau respectarea autonomiei, unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România, prinţ străin ereditar ş.a.
În discursul rostit cu prilejul alegerii ca domn, de către Adunarea electivă a Moldovei, la 5 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu aprecia că acesta este „om nou la legi noi”. După realizarea Unirii de la 1859, a fost iniţiator şi susţinător al marilor reforme din timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866), în urma cărora cele două Principate au devenit un stat unitar modern. Deschizând marea dezbatere privind elaborarea legii rurale, la 25 mai/6 iunie 1862, Kogălniceanu a cerut emanciparea clăcaşilor prin împroprietărire, aminteşte istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
Mihail Kogălniceanu a fost prim-ministru al Moldovei (1860-1861) şi apoi al României (1863-1865), ministru ad-interim la culte în Moldova (1860-1861), ministru de interne (1863-1864, 1868-1870, 1879-1881), ministru al industriei, agriculturii şi lucrărilor publice (1864-1865) şi ministru de externe (1876, 1877-1878). A fost, de asemenea, ministru plenipotenţiar şi trimis extraordinar la Paris (iulie 1880-iunie 1881). Guvernul Mihail Kogălniceanu (12 octombrie 1863 – 26 ianuarie 1865) a reprezentat perioada cea mai rodnică în realizări social-economice din timpul domniei lui Cuza. „Kogălniceanu, care tratase în mai multe rânduri cu domnitorul, a acceptat formarea guvernului cu condiţia respectării prevederilor Convenţiei şi pentru a împăca puterea executivă cu Adunarea. Dar, totodată, el era hotărât să realizeze cu orice chip cele două reforme fundamentale: cea agrară şi cea electorală”, se arată în ampla lucrare „Istoria românilor”, apărută sub egida Academiei Române (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).
În perioada cât a condus guvernul au fost adoptate Legea privind secularizarea averilor mănăstireşti (1863), Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi (1864), Legea privind organizarea puterii armate (1864). În martie 1864, Mihail Kogălniceanu a readus în discuţia Adunării chestiunea rurală, guvernul său susţinând desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. La 13 aprilie 1864 Adunarea a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu. Mihail Kogălniceanu şi-a prezentat demisia, dar aceasta a fost respinsă de domnitorul Cuza care, la 2 mai 1864, a dizolvat Adunarea. A urmat perioada marilor reforme, în 1864 fiind adoptate Legea electorală, Legea rurală, Legea instrucţiunii ş.a. şi promulgate Codul penal şi Codul civil.
Mihail Kogălniceanu a militat, de asemenea, pentru dobândirea şi apoi pentru recunoaşterea independenţei ţării. De numele său se leagă proclamarea independenţei de stat. La 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe, răspunzând unei interpelări, a declarat: „În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine-stătătoare”. Camera Deputaţilor şi Senatul au votat ulterior moţiunea de proclamare a independenţei României. („O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002). Delegaţia României, împuternicită de guvern să reprezinte ţara la Congresul de la Berlin – spre a apăra drepturile şi interesele „naţiunii, în conformitate cu voturile Corpurilor legiuitoare”, era alcătuită din primul-ministru Ion C. Brătianu şi din ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu. („Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În memoriul adresat Congresului internaţional de pace de la Berlin (1 iunie -1 iulie 1878), Kogălniceanu a apărat, alături de primul-ministru Ion C. Brătianu, cauza independenţei şi a respectării integrităţii teritoriale a României.
A fost membru titular al Societăţii Academice Române (din 16 septembrie 1868), vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte al Academiei Române (28 martie 1887 – 27 martie 1890), preşedinte al Secţiunii Istorice a Academiei Române (1891).
Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891, la Paris. În Iaşi există Muzeul Memorial „Mihail Kogălniceanu”, înfiinţat în 1971, care a fost redeschis în anul 2012, după o perioadă de reamenajare.
La 6 septembrie 2017, în Aula Academiei Române a avut loc o sesiune de comunicări dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea lui Mihail Kogălniceanu. Cu acest prilej a fost deschisă expoziţia „Mihail Kogălniceanu 200″, realizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, a fost lansat albumul filatelic „Mihail Kogălniceanu, lider al culturii şi istoriei României Moderne”, realizat de Romfilatelia în parteneriat cu Muzeul Municipiului Bucureşti, şi fost prezentată Medalia aniversară „Mihail Kogălniceanu 200″, creată de Muzeul Brăilei „Carol I”.
AGERPRES
