Vasile Alecsandri, poet, prozator, dramaturg şi om politic, s-a născut la Bacău, la 14 iunie 1818, fiind fiul medelnicerului Vasile Alecsandri.
Asemenea lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri a învăţat mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida (1827-1828), apoi, din 1828, la pensionul lui Victor Cuenim (1828-1834). În 1834 obţine rangul de comis. Pleacă apoi pentru studii la Paris, unde şi-a luat, în octombrie 1835, bacalaureatul în litere, potrivit volumului „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004). Se înscrie apoi, însă doar pentru un an (1836-1837), la Facultatea de Drept.
În perioada cât a efectuat studii la Paris l-a avut coleg pe Alexandru Ioan Cuza şi s-a împrietenit cu tineri munteni între care Ion Ghica, se aminteşte în tabelul cronologic al volumului ”Proză”, Vasile Alecsandri (Editura Albatros, Bucureşti, 1974).
Revenit în Moldova, participă la toate iniţiativele tovarăşilor săi de generaţie. A fost numit la conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, împreună cu C. Negruzzi, M. Kogălniceanu şi profesorul P.M. Câmpeanu (1840-1842), şi a devenit colaborator la ”Dacia literară” (1840) şi la ”Propăşirea”, din al cărei comitet de redacţie a făcut parte (1844), redactor şi proprietar al revistei ”România literară” (1855). În 1841 a fost ridicat la rangul de spătar.
Vasile Alecsandri a participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, a redactat unul dintre documentele programatice, ”Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu” şi a colaborat la elaborarea programului politic ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”. A petrecut apoi un an de exil în Franţa (1848-1849), se aminteşte în ”Dicţionarul scriitorilor români” (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995).
După revenirea în ţară din exil, a fost numit la conducerea Arhivelor Statului din Iaşi (1850-1853). În 1854 călătoreşte la Londra, apoi la Paris, iar la revenirea în ţară îi dezrobeşte pe ţiganii de pe moşia de la Mirceşti.
S-a angajat, totodată, în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române. În 1857 este ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum şi membru al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, iar în 1858 este ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei. ”Pentru înfăptuirea Unirii, unul dintre visele sale din tinereţe, nu precupeţeşte niciun efort, fie în ţară, fie în capitala Franţei, dovedind de fiecare dată excelente virtuţi de diplomat. Face parte din grupul unionist, fiind cooptat în Comitetul central al Unirii. Scrie versuri înflăcărate (”Hora Unirei”), care se recită şi se cântă cu însufleţire”, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române”.
Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iaşi conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie – 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie – 27 aprilie 1859) şi Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 10 noiembrie 1859), apoi şi în guvernul de la Bucureşti condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 – 28 mai 1860), potrivit lucrării ”Istoria guvernelor României” de Stelian Neagoe (Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995). În perioada februarie – iulie 1859 este trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franţei, Angliei şi Piemontului pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române. În 1885 avea să fie numit ministru plenipotenţiar în Franţa.
Vasile Alecsandri a debutat ca prozator în 1840 cu ”Buchetiera de la Florenţa”, publicată în paginile ‘Daciei literare”, iar ca dramaturg cu ”Farmazonul din Hârlău”, jucată pe scena teatrului ieşean la 18 noiembrie 1841.
Creaţia sa din perioada Revoluţiei de la 1848 are un pronunţat caracter militant. A scris piese de teatru, precum şi poezii cu un puternic suflu mobilizator. În martie 1848 a apărut poezia sa ”Către români”, mai târziu cu titlul ”Deşteptarea României”, poezie care a circulat pe foi volante. O primă versiune a ”Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în ”Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. În 1856, angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând ”Hora Ardealului”) ”Hora Unirii”, se arată în volumul ”Proză”, Vasile Alecsandri (Editura Albatros, Bucureşti, 1974).
Între 1852-1853 îi apar, la Iaşi, două culegeri de poezii populare – „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate”, iar în 1853 – volumul de versuri „Doine şi Lăcrimioare”. Mai menţionăm, între altele, ciclul ”Pasteluri”, publicat între 1868-1869 în ”Convorbiri literare”, precum şi ciclul ”Ostaşii noştri” (tipărit în volum în 1878).
Dintre piesele pe care le-a scris amintim: ”Iorgu de la Sadagura” (1844), ”Iaşii în carnaval” (1845), ”Chiriţa în Iaşi” (1850) şi ”Chiriţa în provincie” (1852), ”Boieri şi ciocoi” (1874), ”Sânziana şi Pepelea” (1883), drama istorică ”Despot-Vodă” (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul ”Năsturel-Herescu” al Academiei Române), ”Fântâna Blanduziei” şi ”Ovidiu” (1884) ş.a.
S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române (1866), a fost membru fondator (2 iunie 1867) şi membru de onoare (23 august 1871) al Societăţii Academice Române, preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1879-1886), potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003).
În 1878 a fost premiat de Societatea pentru Studiul limbilor romanice de la Montpellier pentru ”Cântecul gintei latine”, scris în toamna anului precedent.
Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mirceşti, judeţul Iaşi. În prezent, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”.
AGERPRES
