Poetul, eseistul, dramaturgul şi traducătorul, Ştefan Augustin Doinaş, cunoscut mai ales pentru poemul său „Mistreţul cu colţi de argint”, s-a născut la 26 aprilie 1922, în localitatea Caporal Alexa, din judeţul Arad.
A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, în 1948. Ca student, a audiat cursurile lui Lucian Blaga şi s-a numărat printre membrii Cercului Literar de la Sibiu (1940-1945). După finalizarea studiilor a fost profesor de română în satul natal (1948-1950), la Hălmagiu (1950-1953) şi Gurahonţ (1953-1955), scrie volumul „Dicţionarul General al Literaturii Române” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
A lucrat apoi ca redactor la revista „Teatrul”. În anul 1957, a fost trimis în detenţie timp de un an pentru „omisiune de denunţ”.
A mai fost corector la „Lumea” (1963-1966), redactor la „Secolul 20” (din 1969), director onorific al revistei „Euphorion” (Sibiu).
A debutat în „Jurnalul literar” (1939), primind, în 1947, Premiul „E. Lovinescu” pentru manuscrisul „Alfabet poetic”, care va fi publicat abia în 1964.
În 1958, s-a căsătorit cu Irinel Liciu, primă balerină la Opera Română.
Prima sa carte de poezie, „Cartea mareelor”, a apărut abia în 1964. Alte volume de poezie: „Omul cu compasul” (1966), „Seminţia lui Laocoon” (1967), „Papirus” (1974), „Anotimpul discret” (1975), „Hesperia” (1979), „Poeme” (1983), „Vânătoare cu şoimi” (1985), „Foamea de UNU” (1987), conform https://www.artline.ro/.
Ştefan Augustin Doinas este şi autorul unor cărţi de eseuri şi reflecţii pe marginea poeziei româneşti şi a poeziei în general: „Lampa lui Diogene” (1970), „Poezie şi moda poetică” (1972), „Orfeu şi tentaţia realului” (1974), „Lectura poeziei, urmată de tragic şi Demonic” (1980).
În 1992, i-au apărut cărţile „Născut în Utopia”, „Măştile adevărului poetic”, „Arie şi ecou”. Au urmat: volumele „Lamentaţii” (1993); „Aventurile lui Proteu” (1995); „Mai mult ca prezentul”, „Brutus şi fiii săi” şi „Eseuri (1996)”; Poeţi străini (1997); „Ovidiu la Tomis: versuri din exil şi Ad usum Delphini” (1998); „Poeţi români şi Paradise cocktail” (1999); „Opere”, „T de la Trezor” şi „Poeme” (2000), mai scrie volumul citat.
Din categoria traducerilor, amintim: „Codicele egiptean” de Leonardo Sciasci (1966), „Un om sfârşit” de Giovanni Papini (1969), „Poeme” de Pierre Emmanuel (în colab., 1971), „Opere minore” şi „Poezii” de Holderlin (în colab., 1971), „Faust” de Goethe (1982), „Aşa grăit-a Zarathustra” de Friedrich Nitezsche (1994) etc.
A fost distins cu: Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1968), şapte premii ale Uniunii Scriitorilor (1975), Medalia Goethe a Institutului Goethe din Munchen (1982), Premiul European pentru Literatură (Iugoslavia, 1990). După 1990, a devenit membru titular al Academiei Române (1992), preşedinte al Fundaţiei Culturale „Secolul 20”, director al Centrului Cultural Pluridisciplinar „Paul Valery” din România, doctor honoris cauza al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu sau preşedinte al Uniunii Scriitorilor.
Criticul Ion Pop spunea despre Doinaş că are „un discurs poetic stăpânit, pe întreaga sa suprafaţă, de luciditatea unei conştiinţe care-i rotunjeşte toate reliefurile; o rostire iubitoare de clarităţi, înscriind, în ritmurile-i solemne, până şi tulburile fantasme nesupuse, îndeobşte nici unei geometrii; considerarea reticentă a contingentului şi concentrarea tuturor puterilor de gândire şi imaginaţie spre un orizont al permanenţelor umane, ca şi salvate de mutilările istoriei: sunt trăsături ce situează lirica lui Ştefan Augustin Doinaş într-un spaţiu pe care ne-am obişnuit să-l numim al clasicităţii”, conform volumului „Dicţionarul General al Literaturii Române”.
Volumul citat mai apreciază că Doinaş este unul dintre cei mai cultivaţi intelectuali ai generaţiei sale, fiind în acelaşi timp un excelent traducător şi un teoretician al traducerii. Astfel că principiile enunţate de el rămân o cartă a traducătorului, semnificativă pentru caracterul ei general valabil. „Mai întâi, o bună traducere de poezie în româneşte trebuie să fie o bună poezie românească. În al doilea rând, traducerea de poezie nu e o simplă translaţie dintr-o limbă în alta, ci dintr-o poezie naţională în altă poezie naţională, adică din cultura poetică a unui popor în cultura poetică a altui popor (…)”, spunea Doinaş.
Ştefan Augustin Doinaş a murit la 25 mai 2002.
AGERPRES
Sursa foto deschidere: TVR
Mistreţul cu colţi de argint
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:.
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos..
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici..
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!..
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!..
https://www.versuri.ro/w/cw17
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci..
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!..
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci..
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?..
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin..
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail
