În cei doi ani -2020-2021 – de pandemie provocată de coronavirusul COVID-19 s-a scris și s-a vorbit mai mult ca niciodată despre această teribilă nenorocire care s-a abătut asupra omenirii, dar și despre perioada pandemiei de la începutul secolului trecut, când așa-zisa „gripă spaniolă a ucis milioane de ființe de pe tot globul. Mergând însă încă 100 de ani în trecut, vom da peste o altă grozăvie, de mulți uitată, dar care totuși a rămas în documentele vremii ca mărturie a celor întâmplate atunci, în vremea fanarioților.
Din când în când, spirite luminate, scot la lumină cele petrecute în acele vremuri, spre aducere aminte, pentru a nu uita să luăm măsuri preventive cu privire la lucruri asemănătoare ce vor veni din viitor. Și ce măsuri preventive se pot lua, dacă nu în primul rând să modernizăm sistemul sanitar, să dotăm spitalele și laboratoarele cu cele necesare, să pregătim cadre medicale, în primul rând pentru România, să creăm condiții de viață bune, pentru ca cel puțin o parte dintre specialiștii noștri și cadrele noastre sanitare plecate prin țări străine să se întoarcă în țară, și să fim mai uniți în fața pericolelor viitoare.
Ziarul Adevărul/ Weekend, nr. 533, din 5-7 noiembrie 2021, în articolul „Fanarioții cei frumoși și blestemați, episodul 1”, semnat de Vlad Terteleac, în paginile 10-12 ne dezvăluie o adevărată panoramă a întâmplărilor petrecute în București și în țara. Era în anul 1812, după războiul dintre Imperiul Țarist, slăbit de lupte și amenințat de Napoleon, și Poartă (adică Imperiul Otoman), când mareșalul Kutuzov încheiase Pacea de la București în termeni extrem de favorabili, prin „cedarea Basarabiei Imperiului Țarist de către Poartă”. Având relații pe la Istanbul și știind cum stau lucrurile, Ioan Caragea, unul din elita grecească de la Istanbul, își cumpără cu bani grei înalta funcție, părăsește Fanarul și ia drumul Bucureștilor „pentru a domni”, devenind astfel „Caragea Vodă”. În general, fanarioții erau oameni culți dar și avizi de bogăție. Conform cercetărilor autorului articolului mai sus menționat, aceștia sunt caracterizați astfel: „Ne putem închipui cât de mare era dorința acestor greci să pună mâna pe Principate, dacă vom afla că domnitorul Caragea, cel mai lacom și mai nerușinat dintre toți ticăloșii aceștia, fiind numit domn al Valahiei a stors în șase ani, din această nenorocită de provincie, 93 de milioane de piaștri – potrivit schimbului din acea vreme, peste 50 de milioane de ruble. A cheltuit vreo 5 sau 6, a luat cu el când a fugit 18 (cu diamante și cu giuvaiere cu tot), 70 de milioane au mers la sultan, la miniștrii acestuia și la fanarioți”. Așadar, cumplita boală, ciuma, n-a fost de ajuns pentru a-i secera pe bieții români, mai trebuia să-i bată soarta și prin hrăpăreții fanarioți.
Fără a mai stărui asupra numeroaselor detalii din descrierea domniei lui Caragea, revenim la scopul principal al comentariului nostru: atacul ciumei și modul cum a fost combătută în acea vreme când totuși nu existau tehnologia și condițiile din zilele noastre.
Se spune despre ciumă că „a fost adusă la București chiar de cineva din suita lui Caragea și a fost descoperită încă din prima noapte petrecută de către domnitor pe pământ valah. Probabil nu e adevărat, dar cert este că ciuma începuse deja să bântuie la Istanbul, iar până în vara anului 1813 va începe să facă victime și în Țara Românească”. Despre atitudinea fanarioților față de acest flagel autorul Vlad Terteleac menționează faptul că „Fanarioții erau obișnuiți cu epidemiile de ciumă și, de obicei, și-au asumat rolul de a conduce personal eforturile de combatere a epidemiilor apărute în ultimul secol”. Caragea Vodă, însă, „va descoperi repede că se confruntă cu un val deosebit de violent de îmbolnăviri. Sute de oameni vor muri zilnic la București și în întreaga țară, iar cioclii și tâlharii, uneori una și aceeași persoană, vor avea de muncă mai bine de un an”.
Făcând paralelă cu situația de atunci și cea din zilele noastre, deși au trecut peste 200 de ani, timp în care omenirea a progresat enorm, constatăm că există unele puncte comune, căci și acum mor zilnic sute de oameni și se iau tot felul de măsuri pentru a combate epidemia COVID-19, și acum există destui care înșală oamenii sau zădărnicesc eforturile autorităților de a stopa atacul temutului virus. Dar chiar și în acele vremuri din trecut, când condițiile de viață erau cu totul altele, populația nu s-a descurajat. Ce-i drept, și măsurile luate de domnitor erau draconice.
Din subcapitolul „Hoție din casă în casă” aflăm că „niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime” ca în timpul domniei lui Caragea: „Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morților în toată țara a fost mai mare de 90.000”. Spaima locuitorilor era teribilă, cei atinși de ciumă erau părăsiți de familii și lăsați pe mâna cioclilor, adică a celor care adunau morții de prin case și de pe străzi. Aceștia, după cum reiese din documente, erau caracterizați ca fiind „niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți destrămații își atârnau un șervet roșu pe gât, se urcau într-un car cu boi și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe ce găseau, … fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi” (citate dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către V. Alecsandri). Abia când autoritățile au înțeles stratagema jefuitorilor care-i imitau pe ciocli, s-a hotărât ca aceștia să fie însoțiți de câțiva „vătășei” care să prevină atacul tâlharilor. În acele condiții, viața unui om atins de boală nu valora prea mult, după cum reiese din mărturia unui „vătășel” care-i însoțea pe ciocli: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”. Aici se face aluzie la faptul că muribunzii erau considerați, de către ciocli, deja morți și erau aruncați în carul cu boi claie peste grămadă, și duși pentru a fi îngropați; probabil că unul și-o fi revenit și a fugit.
Despre felul în care a gestionat situația Caragea Vodă aflăm în continuare că „În vara lui 1813 Ioan Caragea bagă Bucureștiul în carantină”. Atunci mai importante decât îngrijirea bolnavilor erau măsurile de stopare a răspândirii bolii. Ca și azi, s-au încercat tot felul de metode: „În primă fază s-a dat poruncă să se facă rugăciuni la toate bisericile și mănăstirile, mai ales la cele care găzduiau moaște, … Caragea probabil nu a luat foarte în serios această măsură și s-a dovedit pragmatic”, a creat „puncte de examinare medicală” la graniță și a stopat comunicația cu Imperiul Otoman, a limitat adunările de oameni, a închis cârciumile. Ba mai mult, a dat ordin de respectare a măsurii: „de se va dovedi cineva că vin sau rachiu au vândut, cu hotărâre să știe, că acela se va spânzura la ușa prăvăliei lui”. Interesantă este și măsura referitoare la distanțarea socială: oamenii „să stea la trei pași unul de altul” atunci când se întâlnesc”, și „să nu facă schimb de obiecte, ci să le mânuiască cu ajutorul unui clește, iar banii să fie schimbați doar într-o strachină cu oțet”. Se spune că spre sfârșitul anului 1813, epidemia începe să bată în retragere, iar „fugarii” se întorc în București, la casele și slujbele lor, treptat viața reluându-și cursul normal, după cum rezultă din aceeași scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri: „Totdeauna după o epidemie, ca și după un război, omenirea caută a-și recăpăta nivelul; în aparență viața devine mai lesne, averile flăcăilor și zestrele fetelor sporesc prin moșteniri și prin moartea fraților și surorilor cu cari ar fi avut să împartă averea părintească, dacă ar fi trăit ei”, împrejurări în care imediat după încetarea pandemiei au început nunțile: „De îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunți”, după cum menționa Ion Ghica.
Așadar, deși s-au scurs mai bine de 200 de ani de la acele vremuri groaznice și știința a progresat extrem de mult, vedem că esența vieții, dacă putem spune așa, a rămas aceeași, parcă încadrată într-un tipar, doar detaliile s-au schimbat, acum jefuitorii nu merg din casă în casă pentru a fura bunurile oamenilor, căci aceia sunt simpli „găinari”, azi jefuitorii merg prin toată lumea, din stat în stat, și fură banii „cu cardul”, iar cei mai comozi pot face acest lucru și de acasă. Cât despre cei „cu mănuși albe” ori „cu ochi albaștri”, nu mai vorbim, că-s lucruri fine și nu e bine să le zgândărești orgoliul. Vrem să spunem, cum zice poporul, deși timpul trece „Lupul nu-și schimbă năravul”.
Să sperăm, însă, că în curând vom scăpa și noi de pandemie și ne vom putea relua viața obișnuită, și chiar dacă ne așteaptă și alte crize, toate au un sfârșit, și în cele din urmă soarele va lumina mai vesel pentru toți, apoi vor începe nunțile…
Mihai Trifoi
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail
