Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la înființarea Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, dar și doi ani de când Anna Maria Popa este la conducerea instituției. S-a născut şi a crescut în Sfântu Gheorghe, și a absolvit Liceul de Artă „Plugor Sandor”, iar mai apoi, secţia de actorie a Universităţii de Artă Teatrală și Cinematografică din București. A intrat în domeniul publicității, unde din anul 2007 a ocupat numai funcții de conducere în diverse companii bucureștene, specializate în marketing și promovare. În 2015 a părăsit Capitala și a revenit la Sfântu Gheorghe, unde a acceptat provocarea de a prelua frâiele teatrului românesc, căruia în scurt timp i-a adus transformări radicale în bine.
Într-un interviu acordat ziarului nostru, Anna Maria Popa ne-a vorbit despre parcursul său la conducerea instituției, greutățile întâmpinate, dar și despre direcția în care se îndreaptă actoria și teatrul românesc.
– Pentru început, vorbiți-ne despre dumneavoastră. Cine este Anna Maria Popa?
– Anna Maria Popa este managerul Teatrului „Andrei Mureșanu”, femeie, mamă, în câmpul muncii. (…) Am terminat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București. Fac parte din generația 2000, am terminat la clasa profesorului universitar Florin Zamfirescu. Am făcut și masteratul în pedagogie, lucru care îmi permite ca începând din toamnă să predau la secția română de teatru a Liceului de Artă „Plugor Sandor”. Acest lucru mă face foarte fericită, pentru că pot să îmi dezvolt și această latură de lucru cu copiii – latură care mie îmi place foarte mult. La începutul carierei nu am activat foarte mult în teatru, am făcut mai mult film, după care, începând cu 2005 am intrat în publicitate unde am stat foarte mulți ani. Începând cu anul 2007 am fost numai în poziții de conducere, în poziții de business developer, director de strategie, sau director comercial. Dintr-o poziție similară de director de dezvoltare a businessului am plecat din București, în vara anului 2015, și am acceptat provocarea de a îmi începe mandatul la Teatrul „Andrei Mureșanu”.
– Ce v-a făcut să renunțați la acele domenii menționate anterior?
– Mai mult este vorba despre ce m-a determinat să mă întorc acasă. De mult îmi doream să revin acasă, pentru că mi se pare un mediu extraordinar pentru a-ți crește copiii, pentru mine fiind foarte important să am familia aproape și să îi cresc într-un mediu sănătos. Din punctul meu de vedere, Bucureștiul de foarte mulți ani nu mai este un mediu sănătos, și atunci, copiii mei fiind prioritatea mea numărul 1, acesta a fost principalul motiv pentru care reîntoarcerea acasă a avut câștig de cauză. Apoi, nu consider că este o schimbare în detrimentul meu, ci este o schimbare pe o poziție care, cumva, combină toate cunoștințele și experiența mea anterioară, ajutându-mă ca în acest moment să pot să fac tot ce este mai bun pentru dezvoltarea acestui teatru.
– Din 2015 sunteți la conducerea Teatrului „Andrei Mureșanu”. Ce v-a împins să candidați pentru acest post?
– Am aflat întâmplător, la o vizită acasă, că directorul de la vremea respectivă și-a dat demisia și iarăși Teatrul a rămas într-o situație destul de tristă. În primă fază nu am avut gânduri de a câștiga, pur și simplu mi s-a părut foarte interesantă provocarea de a scrie proiectul de management, pentru că eu cu asta mă ocupam. Lucrând în publicitate, pe zona de strategie și dezvoltare, pentru cultura mea generală mi s-a părut interesant să descarc toate informațiile publicate de către Primărie, și să mă apuc să scriu proiectul. După aceea, absolut toate lucrurile au venit dintr-una într-alta, iar soarta și Universul au făcut în așa fel încât să și câștig cu proiectul respectiv. Acum dezvolt în continuare, pentru că dacă mă întrebi acum, nu mai sunt mulțumită de proiectul pe care l-am depus acum doi ani. Dacă ar trebui acum să depun un nou proiect pentru un nou mandat, ar arăta fundamental diferit.
– Vorbiți-mi puțin despre această perioadă de doi ani. Cum era teatrul atunci, și cum îl vedeți acum?
– Nu cred că este corect să îmi fac eu o autoanaliză, pentru asta există comisii dedicate pentru evaluarea anuală. Tocmai am trecut de cea de-a doua evaluare. (…) Eu pot spune doar că mă așteptam să preiau acest teatru de la nivelul zero, pentru că asta era trista situație la momentul respectiv, și spre surprinderea mea, după audit și după ce am început să intru în profunzimea lucrurilor, mi-am dat seama că încep de fapt dezvoltarea lui de la minus 20. Deci a fost o perioadă destul de dificilă în primă fază, de a readuce teatrul la un nivel de plutire pe care să pot să construiesc ulterior. Nu a fost o muncă ușoară dar, din punctul meu subiectiv de vedere sunt mulțumită de cum s-au mișcat lucrurile în acești aproape doi ani, dar asta înseamnă că încă mai avem lucruri de demonstrat în următoarea perioadă.
– Să intrăm mai adânc în lumea spectacolului. Cum este viața de actor, și ce presupune această meserie?
– Eu nu sunt un exemplu bun. Aceasă întrebare ar trebui adresată colegilor mei actori. Eu lucrez cu ei dar, sunt păreri absolut subiective. Eu sunt o persoană cu o formare matematică, extrem de organziată, nu pot să îmi dau cu părerea asupra unor decizii artistice pentru că fiecare om procedează și privește lucrurile dintr-un unghi personal. Eu pot spune care este programul și viața unei actrițe-manager, ceea ce nu are absolut nici o legătură cu ceea ce înseamnă viața unui actor. Din punctul meu de vedere, actoria reprezintă 1% talent și 99% muncă. Nu cred că este o meserie pe care să o poți lua cu ușurință, nu este o meserie în care să consideri că lucrurile ți se cuvin, ci este o meserie în care dacă vrei să faci performanță, acest lucru presupune foarte multă muncă, sacrificiu și dedicație.
– În doi ani la conducerea teatrului am putea spune că ați făcut cât alții în 10. Care este cea mai mare satisfacție pe care o aveți, privind în urmă și văzând cum au evoluat lucrurile?
– Cea mai mare satisfacție o am în momentul în care privesc echipa, o echipă de oameni extraordinar de talentați, care în ani de zile nu au fost puși în valoare, nu și-au primit meritele. Iar acum, prin strategia repertorială, avem spectacole foarte bune în care actorii noștri chiar merită să fie văzuți, apreciați, și chiar premiați din punctul meu de vedere, pentru că avem spectacole pe care le jucăm cu sala arhiplină. Avem un grad de ocupare de 95% și mi-aș dori să știu ce alte teatre din România au un asemenea grad de ocupare al sălii. Evident, o altă satisfacție foarte mare, pentru că a presupus cel puțin la fel de multă muncă, este faptul că în sfârșit, după 30 de ani de activitate, activăm în sediul propriu. Suntem foarte încântați de faptul că într-adevăr putem să ne desfășurăm activitatea în cele mai bune condiții. Suntem mândri de clădirea noastră, de sala noastră, și suntem mândri că putem să considerăm acest teatru ca fiind „acasă”.
– Ce ne puteți spune despre colaborările artistice pe care le-ați avut de-a lungul timpului?
– Ca în orice meserie există puncte bune, și există și puncte mai puțin bune. Ideea mea a fost să aduc foarte mulți profesioniști, din categorii diverse, tocmai pentru a le da actorilor posibilitatea să colaboreze cu artiști diferiți, cu puncte de vedere diferite, cu un mesaj artistic diferit față de proiectul precedent, lucru pe care l-am reușit. Avem în repertoriu de la spectacole de copii, la spectacole sociale, spectacole – documentar, sau comedii foarte bune, iar acum am ajuns inclusiv la performanța de a avea și un prim musical în repertoriu, ceea ce este o premieră din foarte multe puncte de vedere.
– În trecut, în cadrul spectacolelor jucate la teatru, actorii erau piesa de rezistență – cei care interacționau cu publicul, animau sala. Acum, pare că regizorul a trecut în prim-plan și subordonează spectacolul viziunii lui. Cum vedeți această schimbare?
– Nu cred că poate fi generalizat. Majoritatea regizorilor, în afară de cei care sunt angajații instituției, sunt toți colaboratori. Vin, stau o perioadă de 5-7 săptămâni și pleacă. Publicul interacționează constant cu actorii, drept urmare, putem spune că într-adevăr, la nivel de critică, cronică, și așa mai departe, regizorii au un avantaj pentru că sunt mai băgați în seamă, dar din perspectiva publicului nu văd aici un pericol, pentru că de fapt actorul este cel care reprezintă instituția.
– Care este situația teatrului românesc?
– Nu știu ce să spun. Văd o generație tânără extrem de capabilă, o generație de actori tineri foarte talentați, o generație de regizori tineri foarte talentați. Eu, fiind o persoană extraordinar de pozitivă, tind să mă bazez pe ce se poate face, nu pe impedimente și pe eterna victimizare a poporului român. Nu consider că suntem într-o situație neagră, nici pe departe, acesta a fost și motivul principal pentru care am inițiat festivalul „D-BUTAN-T”, pentru că pentru mine este foarte importantă încrederea pe care o investești în tânăra generație. Degeaba spui despre tineret că nu mai face lucruri, dacă tu nu vii în întâmpinarea lui, să îl ajuți, să îi dai încredere, să îl înveți și să îl susții pe mai departe. Nu sunt de acord cu ce se vehiculează în presă, cu vechea gardă de actori, regizori, „ce frumos era pe vremuri”, pentru că avem o generație de actori și regizori extraordinari. Aș spune în felul următor: cei care sunt de părere că teatrul moare, poate ar trebui să vină un pic mai des la spectacole, pentru că exact pe acele persoane care spun acest lucru, fără supărare, dar foarte rar le vedem prin public. Nu știi dacă este corectă afirmația, până când nu ai toate datele. În general îmi place ca atunci când spun ceva să am și argumentele necesare și să îmi și fac documentarea cum se cuvine. Evit să emit judecăți dacă nu am și argumentele necesare în spate.
– Tot auzim că din lipsa fondurilor teatrul funcționează la limită, și știu că în cei 30 de ani de la înființare au fost perioade de cumpănă în teatrul românesc din Sfântu Gheorghe, perioade care aproape l-au pus pe butuci. Prin aceeași situație trec și în restul teatrelor din țară? Teatrul „Tamasi Aron” din Sfântu Gheorghe se confruntă cu aceleași probleme?
– În general domeniul cultural este cel mai vitregit, asta se știe. De la salarii în cultură, până la bugetul de stat alocat pentru cultură, întotdeauna am fost la coadă. Foarte greu poți să spui că în domeniul cultural ai suficiente fonduri ca să îți poți desfășura activitatea așa cum se cuvine. Acum, nu pot să îmi dau cu părerea vis-a-vis de alte teatre, pentru că așa cum bine știm, fiecare teatru are un statut propriu. Există teatre municipale, există teatre de stat, teatre naționale, teatre de minorități. Fiecare teatru în parte are un buget distinct, și funcționează după anumite reguli. Inclusiv diferența dintre noi și secția maghiară este una absolut naturală. În primul rând, ei sunt de trei ori mai mari, atât din perspectiva angajaților, cât și din perspectiva sălii. Noi avem o sală de 100 de locuri, ei au o sală de 400 de locuri, noi suntem teatru municipal subvenționat de către Primăria orașului Sfântu Gheorghe, ei sunt teatru minoritar subvenționat de Primăria Sfântu Gheorghe, ceea ce înseamnă că noi din start avem alt statut, și atunci, este ca și cum am compara merele cu perele. Eu zic că nu face bine nimănui eterna privire în curtea vecinului, și cu toții ne-am dezvolta și am evolua mult mai bine dacă ne-a vedea de treaba noastră fără să ne intereseze atât de mult ce face vecinul.
– Ce planuri de viitor aveți? Dacă în cei doi ani ați realizat atâtea lucruri, cum vedeți următoarea perioadă?
– Și următoarea perioadă o văd într-o creștere constantă pentru că, așa cum spuneam, dacă aș fi pornit de la nivelul mării, adică de la zero, probabil etapele de creștere ar fi fost gândite și implementate ușor diferit. Sunt foarte mulțumită de nivelul la care am ajuns acum, dar sub nicio formă nu pot să spun că ne oprim aici, pentru că slavă Domnului avem unde să mergem mai departe. Avem echipă cu care se pot realiza lucruri extraordinare, avem și minusuri. Nu sunt de acord cu oamenii care își fac statui, sunt prea multe statui în jurul nostru și fiecare are senzația că statuia lui este mai importantă decât a celuilalt. Eu nu funcționez după acest principiu, nu mă interesează statuile, și încerc să mă mențin cu picioarele pe pământ. Și chiar și atunci când oamenii mă laudă și îmi spun cât de frumos funcționează lucrurile, prefer să ascult persoanele care îmi spun: „mai ai de corectat acolo”, „mai ai de făcut acolo”, pentru că acestea sunt adevăratele lucruri care te ajută să te dezvolți și să poți merge mai departe.
– Ce le transmiteți cititorilor noștri, locuitorilor orașului nostru?
– În primul rând aș vrea să le mulțumesc din suflet pentru sprijin, pentru prezență, pentru faptul că este o bucurie extraordinară să vedem că jucăm cu casa închisă. Este o bucurie extraordinară să îi vedem încântați și prezenți la aproape toate spectacolele noastre, și nu pot decât să îi rog să aibă bunăvoința și încrederea să vină mai departe, și să se întâlnească cu noi de fiecare dată când au posibilitatea.
A consemnat Ioana Ardeleanu
