Interviu cu multimpla campioană mondială, medaliată olimpică, Eniko Mironcic
Plutonierul Eniko Mironcic este un adevărat exemplu de ambiție și perseverență. S-a născut pe data de 21 iulie 1986 în orașul Reghin, județul Mureș, și lucrează în cadrul Biroului de Informare Recrutare al Centrului Militar Județean Covasna, din municipiul Sfântu Gheorghe, însă până să ajungă ceea ce este acum, era recunoscută pentru colecția impresionantă de medalii și titluri obținute la cele mai importante competiții din lume. S-a apucat de canotaj la doar 12 ani, la îndrumarea unei cunoștințe care a observat că tânăra este suficient de bine dezvoltată pentru a practica acest sport. A început la CS Mureșul, iar după un an a ajuns la Centrul Național de la Snagov. La vârsta majoratului a fost promovată de antrenorul Mircea Roman în Lotul Olimpic, și a făcut parte din echipajul de 8+1 al României. Spune că medalia de bronz obținută la Jocurile Olimpice de la Beijing, în anul 2008, este cea mai importantă din cariera sa, și deși drumul spre performanţă nu a fost uşor, rezultatele obținute compensează efortul și sacrificiile făcute.
Cu patru titluri de campioană mondială la juniori, în proba de 8+1, obținute în perioada 2000 – 2004; titlul de campioană mondială de tineret în 2005; trei Cupe Mondiale câştigate în anul 2006; o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008; argint la Campionatul Mondial și aur la cel European din 2009, și încă o medalie de aur la Cupa Mondială din 2010, Eniko Mironcic este un exemplu chiar și pentru colegii săi din cadrul Centrului Militar Județean Covasna, iar comandantul Vasile Valeriu Mărcuț are numai cuvinte de laudă la adresa ei: „Doamna plutonier Mironcic este un subofițer destoinic și disciplinat, care își execută ireproșabil atribuțiile de serviciu pe linia promovării profesiei militare și recrutării candidaților pentru sistemul militar. Sunt foarte onorat să am subordonați de o asemenea calitate.”, ne-a declarat acesta. A lăsat barca de canotaj și îmbrăcat uniforma militară, pe care o poartă cu mândrie și respect, dar spune că armata nu este foarte diferită de sportul pe care l-a practicat atâția ani, întrucât ambele te disciplinează și te fac să îți dorești să excelezi în lucrurile pe care le faci.
Vă prezentăm în continuare un scurt interviu pe care aceasta a fost de acord să ni-l acorde zilele trecute:
– Vorbește-ne te rog puțin despre tine și despre viața ta
– Sunt căsătorită, soțul meu (fostul campion european la caiac-canoe, Florin Mironcic – n.red.) a fost și el sportiv. El a activat la Clubul „Dinamo”, tot un club militarizat, dar în cadrul Ministerului de Interne. Este polițist, avem o fetiță de trei ani împreună. Eu am fost canotoare, el a fost canoist. Ne-am întâlnit în cantonamentulele comune desfășurate la Piatra Arsă. Ne-am antrenat oarecum în același loc, pe lacul Snagov, lângă București. Acolo am fost amândoi în Loturile Olimpice și acolo ne-am desfășurat activitatea foarte mulți ani. El era într-o Bază Sportivă, eu în alta, dar ieșeam pe lacul Snagov și ne intersectam la antrenamente, mai trăgeam cu ochiul unul la celălalt, ne mai făceam cu mâna, când era posibil. El s-a lăsat de sport în anul 2009, iar eu mai târziu, în 2012, a fost la distanță, nu am fost permanent împreună. (…) Soțul este din Brăila, eu din Reghin, dar ne-am stabilit în Brașov, iar eu am ajuns să lucrez aici în Sfântu Gheorghe, la Centrul Militar.
Cum ai ajuns să lucrezi la Centrul Militar județean Covasna?
– Am fost sportivă, activitatea mea anterioară aceasta a fost. Am fost legitimată la Clubul Sportiv al Armatei „Steaua”, deci practic fiind un Club Militar am fost angajată ca militar, în paralel cu profesia de sportivă. Mai apoi, m-am activat și am început să lucrez doar ca militar. Sunt militar din anul 2006, în cadrul Clubul Sportiv al Armatei „Steaua” Bucureşti, dar în Centrul Militar Județean sunt din anul 2013. În 2012 mi-am încetat cariera sportivă, am făcut o pauză de doi ani din dorința de a da naștere unui copil, lucru care s-a și întâmplat în 2014. Când am revenit aici, aveam o fetiță. (…) M-am întors la serviciu în decembrie 2015, deci se împlinește un an de zile de când am revenit.
– Cine ți-a insuflat pasiunea pentru acest sport?
– Să spun sincer, nici nu știam de fapt ce înseamnă acest sport, canotajul, nu am știut ce reprezintă. Printr-o cunoștință a tatălui meu am aflat. M-a văzut la 12 ani, eram deja foarte înaltă și dezvoltată, și a considerat că ar fi păcat să îmi irosesc aceste calități fizice, și i-a propus tatălui meu să vizităm Clubul Mureș, eu fiind din Reghin, să încerc, să văd dacă îmi place, să văd despre ce este vorba. La Clubul Sportiv Mureșul mi-am și început activitatea, atunci am luat prima dată contact cu acest sport.
– Și ce te-a atras la acest sport?
– Cel mai mult prima dată m-a atras grupul de fete de acolo, mai apoi am aflat ce înseamnă și ce reprezintă sportul în sine.
– Ai o colecție impresionantă de medalii și titluri. Care este cea mai importantă medalie obținută în cariera ta sportivă?
– Am început să practic canotajul foarte devreme, mai ales că este un sport dur în care este nevoie de un fizic rezistent. Trebuie să fii foarte dezvoltat și să ai o structură bună, rezistentă. Din 1999 și până în 2012 am reușit să strâng, așa, o mică salbă de medalii. Cea mai importantă medalie ar fi medalia pe care am obținut-o la Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008. Am participat și la Olimpiada din 2012, de la Londra, fiind ultima mea competiție. Din păcate acolo am obținut doar un loc IV, dar este o finală, și să fii în primii patru consider că este și acesta un lucru mare. Mai am câteva titluri de campioană europeană, patru la număr mai exact, titluri de campioană mondială multiplă la juniori, balcanică, am fost medaliată la Cupe Mondiale, am multe medalii de argint și bronz la Mondialele de seniori. Din păcate nu am și un titlu de campioană mondială, dar poate compensează celelalte. Am obținut titlul de multiplă campioană națională, acolo nici nu mai țin socoteala medaliilor, sunt destul de multe în atâția ani.
– Este un sport greu?
– Da, este un sport greuț, mai ales pentru o fată. Presupune să îți „distrugi” mâinile, practic te umpli de bășici și bătături de la vâsle. În toți anii de sport am stat în cantonament 11 luni din 12, cu câte două antrenamente pe zi, uneori chiar și trei, cu înviorări. Copilărie practic nu am prea avut, doar în acea lună acumulată, să zic, din toamnă, de după terminarea competițiilor, și de Crăciun mai aveam câteva zile, cam asta era tot. Se întâmpla uneori, și chiar și în anul 2011 s-a întâmplat, acel Revelion l-am făcut în cantonament. Sunt niște sacrificii care trebuiesc făcute ca sportiv, și ca și în orice alt domeniu de fapt, dar rezultatele obținute compensează, te fac să nu ții cont, iar acele sacrificii să nu te apese atât de tare și să nu le resimți atât de mult. (…) Pe undeva cred că și sportul este o oarecare „armată”, poate e cam mult spus, dar ceea ce presupune armata: disciplină, respect, colegialitate; cam aceleași lucruri le implică și sportul. Te disciplinează, te formează ca om, ca persoană, deci există niște puncte comune între armată și sport.
– Spuneai că sportul te disciplinează. Te-a ajutat să îmbrățișezi mai ușor această meserie?
– Sunt puncte comune, într-adevăr, așa cum am zis, pentru că te disciplinează, te determină să lucrezi în echipă. Ca și aici, când primești un ordin, sau când ți se spune să faci ceva anume, dorești să faci lucrul acela cât mai bine. Perfect este mult spus, pentru că nu putem fi perfecți, dar să faci un lucru cât mai bine. Iar ca sportiv, clar trebuie să fii ambițios și să îți dorești să fii mereu primul, deci să ai perseverența și dorința de a evolua ca sportiv, să obții cât mai multe rezultate. Așa este și în cariera militară, trebuie să îți dorești să obții, să crești, mereu să te autodepășești, să acumulezi cât mai multe cunoștințe. Noi, ca și Centru Militar, suntem ca o prefață a armatei, lucrăm mult cu civilii, și trebuie să știm să comunicăm, să le prezentăm ceea ce facem noi.
– Este grea meseria aceasta? Mai sunt atrași tinerii de armată?
– Noi ca Centru Militar avem un loc de muncă plăcut, aș spune, pentru că interacționăm mult cu oamenii, eu fiind la Biroul Informare Recrutare, și mergem prin licee, în școli, participăm la Bursa locurilor de muncă, promovăm armata și le spunem tinerilor de ce ar fi bine să vină la noi, care sunt plusurile. Categoric, la fel ca în orice alt domeniu, poate există și anumite minusuri, dar ca instituție, este una dintre cele mai sigure în ziua de astăzi, chiar dacă nu oferă niște beneficii din start, dar îți oferă un trai, o liniște, o siguranță. (…) Consider și îmi susțin părerea că este o instituție care încă oferă siguranță, și ar trebui respectată, susținută și abordată cu încredere.
– Îți lipsește perioada în care practicai sportul?
– Îmi lipsește, dar îmi lipsește plimbarea pe lac, nu acele antrenamente dure în care vara la aproape 40 de grade ieșeam, iar oamenii pe malul Snagovului stăteau la grătare și mai simțeai câte un miros de mâncare. Au fost și astfel de momente, iar noi transpiram și trăgeam de zor, ne luptam cu cronometrul antrenorului. Îmi lipsește mai mult acea plimbare de relaxare pe Snagov, pe un lac calm, o apă lină, și îmi lipsesc foarte mult colegele. Noi ne-am stabilit în Brașov, majoritatea colegelor s-au stabilit în București, fiind acolo foarte mulți ani. Noi am ales să venim la munte, dar păstrăm legătura, vorbim la telefon. Am fost o generație unită, zic eu, și periodic atunci când putem ne revedem, cu orice ocazie în care ajungem noi în zonă, sau când sunt evenimente mai importante.
– Ce sfat le poți da cititorilor noștri?
– Consider că orice lucru trebuie încercat. Dacă primim un obiectiv sau o sarcină care ni se pare la o primă vedere de nerealizat, nu trebuie să renunțăm. Trebuie luat fiecare lucru pas cu pas, și astfel putem să ne îndeplinim orice dorință sau vis. Eu mi-am dorit ca sportivă să ajung la Olimpiadă, să fiu medaliată olimpică. Lucrând la fiecare antrenament și punând cărămidă peste cărămidă, am reușit acest lucru, și chiar și aici, învățând și încercând să mă autodepășesc, să știu și să fiu convinsă că pot să ajung unde îmi doresc, să cresc în grad, să evoluez, să îmi urmăresc și să-mi îndeplinesc visele. Orice lucru, oricât de măreț, poate fi atins!
A consemnat Ioana Ardeleanu
