Bade Ioane, printre multe alte lucruri, un „bun Român” ar trebui să știe „Cântecul Iancului” și „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, cavalerul creștin și cel mai mare oștean pe care l-a dat neamul nostru românesc.
*
„Marșul lui Iancu” – ieșit să izgonească hoții și-ai neamului călăi – stă alături de „Marșul lui Tudor”, un alt luptător ce umple de teroare zbirii poporului. În fruntea trupei de panduri, ajunge domn al Țării Românești, dar este trădat de doi dintre proprii săi căpitani și ucis de grecii lui Alexandru Ipsilanti. Tudor Vladimirescu nu putea suporta înglobarea Țărilor Române într-o „Grecie Mare”, așa cum dorea Ipsilanti. Visul pentru care a luptat și a murit Tudor a fost dorul, care a ars în inimile atâtor neînfricați luptători, pentru libertatea acestui neam.
*
Noi trebuie să știm că „Sfinții nu au morminte”, că sunt pururea vii. Chemarea la Înviere este a Neamului întreg: „Să-nvie tot Neamul Românesc, la Sfânta-nviere”. Neamul este alcătuit din „Noi” și, fiecare dintre noi suntem chemați la Învierea Sufletului și întoarcerea la Hristos, după manuscrisul lui Ioan Ianolide.
*
Bade Ioane, nu e demn de un popor să tot umble cu jalba, pe la Viena, Istanbul, Moscova, Bruxelles, Berlin, Londra sau Washington. Trebuie să ne ridicăm în picioare. Destul cu „postura” de servitori. Până când vom accepta locul lipsit de demnitate, pe care ni-l hotărăsc politicienii? Când ne vom asuma tragicul destin al Neamului nostru? Când ne vom elibera de complexele provinciale și atitudinea plecată, timorată, de cetățeni de mâna a doua ai Europei? De ce nu vrem să ne recunoaștem legăturile de sânge cu strămoșii noștri, întemeietori ai Ilionului tracic? De ce ne renegăm „identitatea”și „rădăcinile” creștine răsăritene?
*
Europa mercantilă și seculară își înțelege „unirea” ca pe o comuniune, întemeiată, doar pe interese, nu pe dragoste și moștenire creștină. O Europă fără Dumnezeu, fără biserici și fără Biserică. Nu ne-au fost specifice capul plecat, compromisul, acceptarea umilinței pentru blidul cu linte, slugărnicia nevertebrată, frica, obediența, sau oportunismul. Unii spun că ne-am fi ales cu ele din epoca fanariotă. Alții zic că sunt o moștenire din comunism. Mai drept ar fi să spunem că ori de câte ori a slăbit credința în Dumnezeu, ne-au copleșit patimile și slăbiciunile omenești, Dumnezeu fiind sursa oricărei virtuți și, fără har, nu există dragoste, noblețe, eroism sau jertfă.
*
Ardealul ne e leagăn și vatră, simbolic vorbind. Suntem cu toții moți, suntem cu toții Avram Iancu, sau ar trebui să fim. Veacurile de împilare, în veci, sângerează. Iată ce zice poetul, în poezia „Clopotul reîntregirii”: „În osul nației se-aude-o roată/mușcând din Horia, Cloșca și Crișan,/și iar la Alba Iulia ni-i flancul/Pe care ardem și ne batem toți/Când dinspre Apuseni răsare Iancu/Ca un Iisus Hristos cu chip de moț.”
*
Bade Ioane, tot Românul ar trebui să cunoască și să cinstească simbolurile sacre ale României cum ar fi: Horea cel vitejit pe roți, Doja, Avram Iancu, Mihai cel ucis la Câmpia Turzii, Vlad ucis lângă Giurgiu, Visarion, Sofronie, Oprea, martirii năsăudeni, Câmpia Libertății de la Blaj și Catedrala Reîntregirii de la 1918, din Alba Iulia – loc sfânt, unde ar trebui să se închine întregul neam: „Veniți români, veniți la Mecca noastră/Veniți la Alba Iulia-n Ardeal!”
*
Dacă Ardealul este parte din România, în același timp, la fel cum într-o hologramă partea conține întregul, România e toată-n Ardeal. România este toată și în Basarabia și în Bucovina și în fiecare parte a trupului ei de pământ, în fiecare munte, în fiecare sat, în fiecare râu, care o alcătuiește. România Mare nu este un nume de partid monopolizat de demagogi, ci este un crez, o stare de spirit, o nadejde, un arhetip.
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
