Pe frontispiciul templului grecesc de la Delphi stă scrisă maxima pe care a preluat-o, apoi, Socrate, ca punct de plecare al filozofiei sale: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Urmând acestei maxime, înţeleptul atenian a crezut că a descoperit scopul vieţii în fericire, la care se ajunge, prin cunoaştere şi virtute. Dar, despre cunoaştere, în general, el mărturiseşte sincer: „Ştiu că nu ştiu nimic.”, aşa că taina vieţii a rămas, şi pe mai departe, o enigmă nedezlegată de mintea omenească.
*
„Fericirea este scopul şi rostul vieţii”, au zis şi hedonicii, cu Epicur în frunte, dar nu acea fericire la care se ajunge – cum zicea Socrate – prin cunoaştere şi virtute, ci aceea, pe care o dă plăcerea satisfăcută. „Edite et bibite post mortem nulla voluptas” suna, pe latineşte, lozinca acestei şcoli filozofice.
*
Nici acesta nu poate fi scopul vieţii, pentru că dacă l-am admite, ar însemna că la capătul vieţii stă amăgirea, cea mai cumplită, căci fericirea pe care o gustă cel ce o caută, în satisfacerea plăcerii, este de foarte scurtă durată şi este urmată, întotdeauna şi inevitabil, de scârbă şi dezgust. Paharul plăcerilor are, pe fund, o amărăciune fără seamăn.
*
Stimaţi cititori – şi prieteni, la o adică – vă rog să nu mă opriţi, cu lacrimile voastre, ci lasaţi-mă, să plec la Stăpânul meu!
*
„Doamne…ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.”, în biserica din Vâlcele, după fiecare Sfântă Liturghie:
„Coboară, Stăpâne, coboară la mine!
Pe scara cerească ce urcă la Tine,
Întinde-mi o mână şi braţul mi-aţine,
Mă clatin, alunec, povara din mine
Îmi slăbeşte pasul, mă trage, mă ţine,
Coboară, Stăpâne, coboară la mine!”
*
Doamne, eu tot timpul mă gândesc la Judecata Ta dumnezeiască. Tot timpul îmi sunt în minte cuvintele: „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” . Cât de fericiţi am fi noi muritorii de rând, dacă ne-ai judeca după bunătatea, nu după dreptatea Ta, dumnezeiască. Cât de aproape am fi de Rai!
În cei peste 40 de ani de preoţie, m-am străduit, pe cât a fost posibil, să trăiesc, în „Lumina” Sfintei Treimi, pe care am împărtăşit-o şi cu păstoriţii mei.
“Lumina pe care o ofer,
Puţin din ceea ce am,
Puţin din timpul meu,
Puţin din mine însumi,
O las înaintea Domnului,
Înaintea Sfintei Fecioare,
Înaintea tuturor sfinţilor.
Flacăra ei însemnând
Rugăciunea mea,
De care nu mă despart,
NICIODATĂ.”
Preot Ioan Tâmaș Delavâlcele
