– La Mulţi Ani!, stimată Mihaela Aionesei. Începem discuţia noastră prin a te întreba, ce aştepţi de la Noul An – 2017?
– La Mulţi Ani!, vă urez şi eu. Aştept sănătate, pace și liniște sufletească. Nu doar mie, familiei și prietenilor, ci și lumii întregi. Nu poți fi fericit trăind într-o lume bolnavă, pentru că vrând nevrând ești contaminat. Și din păcate procesul distructiv asupra tuturor valorilor morale a luat amploare, iar televiziunile sunt cele mai vinovate pentru promovarea lui. Mă tem că într-o zi lumea va fi zguduită din temelii. Trebuie să se întâmple ceva pentru a reveni la valorile spirituale de altă dată. Mi-aș dori ca atunci să nu fie prea multă suferință. Îmi pare că banul a ajuns puterea de schimb, nu iubirea.
– Aş vrea să ştiu mai înainte de toate ce înseamnă scrisul pentru tine?
– Acum că mă întrebați, realizez că nu m-am gândit niciodată la asta! Dar cred că numai o pasiune te poate face să-ţi petreci o parte din timp în fața unui caiet, care îți devine cel mai apropiat prieten, așa cum făceam pe vremea liceului. Am câteva caiete pline cu amintiri de pe vremea aceea.
Acum scriu din când în când câte o cronică la un eveniment cultural. Nu pentru că mi-ar fi dispărut pasiunea, ci pentru că mi-e teamă să nu cad în banalități. În timp am realizat valoarea scrisului cu miez, iar fără „armele” potrivite nu-ţi poți desăvârși opera. Vedeți d-voastră, și un sculptor trebuie să știe cât și unde să dăltuiască pentru a ajunge la forma finală. La fel și scriitorul. Mai am multe de învățat până să mânuiesc așa cum trebuie condeiul.
– Dar poezia, gen în care excelezi, ce reprezintă?
– Poezia a venit ca un colac de salvare atunci când aveam cea mai mare nevoie să mă agăț de ceva pentru a putea merge înainte. Și spun asta la propriu, nu la figurat. Am avut o perioadă dificilă în care banala poziție de drepți era o corvoadă pentru mine, dar prin poezie am învățat să mă ridic, să fac primii pași, să-mi depășesc niște limite, atât fizice cât și psihologice. A devenit între timp un mod de a trăi, de a mă elibera, de a mă desăvârși. Cu fiecare poem, cu fiecare volum am simțit o trecere de la o etapă la alta a eu-lui. Este ca și cum aș fi stat într-un cocon de umbre, pe care am înțeles că trebuie să-l deșir ca să ajung la Suflet. E sublim. Te simți mai aproape de Dumnezeu, iar Dumnezeu este Iubirea.
– Vorbeşte-ne despre începuturile tale literare. Cine te-a descoperit? Unde ai debutat?
– Activam la un cerc literar pentru copii la Târgu Secuiesc în cadrul căruia mi-am prezentat primele creații. Într-una din zile au venit nişte oameni de cultură de la București, în fața cărora am recitat câteva poeme. Mai târziu am aflat că fusesem publicată în cotidianul judeţean „Cuvântul Nou” din Sfântu Gheorghe la rubrica „Tinere talente”, unde redactor șef era Ioan Negulici. Aveam pe atunci cred vreo 12 ani, nu mai știu exact. Adevăratul debut a fost mult mai târziu în revista „Plumb” din Bacău, după publicarea primului volum. Nu cred că m-am luat în serios până atunci.
– În perioada şcolii ai avut dascăli care ţi-au descoperit acest har?
– Am fost întotdeauna o visătoare, stare care mă fura și în timpul orelor, mai ales a celor de română. Amândouă profesoare de limba și literatura română mi-au fost și diriginte, ceea ce le-a dat posibilitatea să mă cunoască mai bine. Cea din școala generală, prof. Daniela Beer, a convocat-o pe mama la școală să-i spună că „Este ceva în neregulă cu mine”, pentru că deseori sunt „Pierdută în spațiu” și „Nu-s atentă la oră”. Începusem să mă întreb de ce boală sufăr?, pentru că mie mi se părea normal să fiu așa. Profesoara din liceu, d-na Doina Tofan, pe care am căutat-o după 23 de ani să-i duc primele două volume publicate, mi-a spus privindu-mă cum numai ea știa să o facă: „Ştiam că într-o zi ai să scrii”. Iar aceasta a fost cea mai mare notă pe care am luat-o vreodată; confirmarea de care aveam nevoie și pentru care (după despărțire) am plâns îndelung.
– Ţi-a plăcut literatura? Care erau pe atunci autorii tăi preferaţi? Dar cărţile cele mai dragi?
– În copilărie am citit orice. Mai puțin… poezie. Am adorat basmele, fie că au fost ale ale lui Ispirescu, orientale sau de orice fel. Nu știu dacă a fost o fugă de realitate, dar îmi plăcea lumea în care binele ieșea învingător întotdeuna. În spatele fiecărei povești am găsit învățăminte care m-au modelat, mi-au dat puterea să lupt. Încă din primii ani am considerat viața un câmp de luptă, şi nu mi-am schimbat părerea nici acum. Nu-l pot uita pe Creangă și ale lui povești, care mi-au marcat copilăria, apoi romanele „Enigma Otiliei” și „La Medeleni”. Treptat am îndrăgit poeziile lui George Bacovia, unul dintre scriitorii mei dragi. Trăind în Bacău am simțit pe viu acele stări bacoviene, care s-au regăsit încă de la început și în poemele mele. Lista de preferințe este acum lungă și în continuă schimbare. Mereu descopăr câte un autor în a cărui trăire mă regăsesc ca într-o oglindă.
– Ai recitat vreodată din propriile creaţii?
– O, da! Și este o încântare să le dau glas, după ce le-am dat viață. În anii de școală am fost prezentă și premiată la concursurile de recitări și de creație. Cele mai apreciate prestaţii au fost cele în care mi-am prezentat propriile poeme. Fiindcă trăiam o emoție autentică.
–Cum se numeşte primul tău volum? Unde a apărut, sub ce auspicii? Dă–ne, te rog, mai multe detalii… Câte cărţi au apărut până acum sub semnătura ta, cum se numesc?
– Cel dintâi poartă numele “Cerșetori de stele” şi a apărut la Editura “ArtBook” din Bacău, în decembrie 2011. Asta se întâmpla cu puțin timp înainte de a împlini 40 de ani. Este un volum cu multă încărcătură emoțională, care îmi trezește și acum amintiri frumoase. Activam în Cenaclul online “Lira 21”, condus de poeta Cristina Ștefan, membră USR Bacău. Colaborarea a avut un impact esențial în evoluția mea. Acolo am făcut trecerea de la versul clasic la versul alb. A fost greu și sfâșietor la început. Dar ce binecuvântare a urmat după ce am reușit să mă abandonez metaforei, care mi-a fost apoi călăuză.
Celelalte volume au venit de la sine, fără să le programez. M-am lăsat purtată de emoții. Fiecare are o poveste, o trăire autentică. Astfel cel de-al doilea volum, “Anotimp (i)legal – lumina” l-am publicat Editura “Ateneul Scriitorilor”. L-am scris după ce am vizitat liceul pe care l-am terminat la Bacău. “După 22 de ani” este poemul care deschide ciclul, pentru că abia după această trecere am avut curaj să mă întorc: “O liniște marmoreană/ ia formă de strigăt și umblă cu mine de mână/ sunt eu sau ea/ nici nu mai știu/ lilieci cu bucăţi de lună sub aripi/ vin să împartă lumina/ mă biciuiește întoarcerea/ simt umbra iubirii cum arde/ lacrima ghemuită demult în noi/ copii visând să-nfrunte cu sufete căuș/ castele de nisip din Troia tinereţii”(…)
Au fost cei mai frumoși ani ai mei. Am avut profesori și colegi minunați. Cu mulți dintre ei păstrez legătura și acum. Celelalte cinci apariţii editoriale sunt : “Insomniile bufniţei”, Editura “Eurostampa”, Timișoara, 2014; “Surâsul dintr-o lacrimă”, aceeaşi editură, 2015; “Cămașa de sare”, Editura “Vatra Veche”, Târgu Mureș, 2016; “Anotimp sihastru”, Editura “Ștefadina”, București, 2016 și ultima publicată, dar nu cea din urmă este “Zodia palmelor tale”, Editura “Libris”, Brașov, 2016.
– Am observat că fiecare poartă un titlu semnificativ. Care este istoria lor?
– Este mult de povestit. Mi-am dorit ca fiecare volum să aibă o amprentă inconfundabilă. Fiecărui titlu îi corespunde o stare a perioadei în care au fost scrise sau a unui poem reprezentativ.
“Cerșetori de stele” este volumul care a apărut după ce am activat cinci ani pe site-uri de poezie, cenacluri online, apariții în antologii. Și poate că ar mai fi durat, dacă nu aș fi fost încurajată de Cristina Ștefan. Într-o zi m-a sunat și mi-a spus: „Este timpul să ieși în lume”.
Și am ieșit. Impactul a fost copleșitor. Mi-a dat așa o încredere în mine, o senzație inefabilă, ca și cum aș fi fost botezată a doua oară. Nu știam ce urmează, dar trebuia să onorez credința în care am fost botezată. Iar acea credință e poezia…
“Anotimp (i)legal-lumina” poartă un titlu ales în colaborare. Aveam trei variante, iar dl. Calistrat Costin, președintele USR, filiala Bacău, mi-a propus această forma de incertitudine, care exprima destul de bine starea mea de… “cârtiță” de atunci. Nu este ușor să ieși în lume cu sufletul în palme, pentru că poetul sub o formă sau alta asta face. Poate și de aceea în poemele mele există o aglomerare de figuri de stil.
“Insomniile bufniței” s-a dorit o metaforă a nesomnului, a neliniștii. Chiar dacă este scris într-o notă pesimistă, mi-e drag. Este volumul cu care am luat cel mai mare Premiu al meu, cel al Ligii Scriitorilor Români pe anul 2014. A fost ca o recompensă pentru toată suferința.
“Surâsul dintr-o lacrimă” a venit ca o binecuvântare. Călătoria pe maidanele copilăriei mi-a amintit de câte ori am căzut, mi-am julit coatele sau genunchii, dar am strâns din dinți și m-am ridicat râzând pentru a nu stârni mila sau hazul celorlalți. Aceasta cred că trebuie să fie atitudinea pe care să o adoptăm și ca adulți. Să avem întotdeauna în colțul lacrimei un surâs. Iar surâsul nu este altceva decât speranța… În amintita carte am adunat poemele care au fost premiate la diferite concursuri. A fost primul în care dispare starea bacoviană şi se întrezărește lumina. A primit Marele Premiu al Festivalului internațional de poezie religioasă „Credo” Târgu Mureș, 2015, ceea ce a însemnat o izbândă mai mare decât am visat vreodată.
A urmat “Cămașa de sare”, un volum la care am lucrat ceva timp. Îl începusem în 2013 în tabăra de creaţie „Legenda verii”de la Gledin, Bistrița Năsăud, unde am fost invitată de poetul Nicolae Băciuț. Mă fascinase lumea satului în care am pătruns ca într-o poveste. Aș fi vrut să fie un volum dedicat doar sătenilor, universului rural. Dar muza capricioasă nu m-a lăsat! Şi atunci am adunat în el doruri, singurătăţi, dureri, neputinţe, frustrări, lacrimi. Care puse straturi, straturi, alcătuiesc …cămașa de sare -ia noastră românească.
“Anotimp sihastru” trebuia să apară după volumul “Anotimp (i)legal-lumina”.
I-am amânat publicarea dintr-o oarecare nesiguranță. Într-un final am decis să-mi asum riscul, pentru că trebuie să ne privim căderile ca pe icoane; fără ele nu avem de unde ne înălța!
Iată, în sfârşit, şi “Zodia palmelor tale”, tomul meu de suflet. El degajă o stare de sublim îndelung căutată, în care credința și iubirea și-au dat întâlnire în sufletul meu. Iar asta m-a făcut să mă simt ca în palmele Lui Dumnezeu…
– Ce ai simţit când ai văzut prima carte scrisă de tine?
– Urma să împlinesc 40 de ani. Era o cifră rotundă. Familia m-a întrebat ce îmi doresc de ziua mea? Fiindcă primisem deja propunerea de editare, le-am spus că cea mai mare bucurie ar fi să public o carte de poezii. Astfel în 15 ianuarie 2012, de ziua marelui nostru poet Mihai Eminescu, eram la Bacău, trăind bucuria de a ține în mână primul meu volum de poezii. Şi unde credeți că m-am dus mai întâi? La liceul unde absolvisem în urmă cu 22 de ani…
A fost o zi memorabilă. Colegii cu care m-am întâlnit, m-au felicitat cu toată dragostea, făcându-mă să realizez importanța evenimentului de care nu eram foarte conștientă. Pentru mine era doar un minunat cadou şi nici prin cap nu mi-a trecut ce avea să urmeze…
– Unde te-ai născut? Povesteşte-ne câte ceva despre familia ta.
– M-am născut în Pașcani, jud. Iași, dar care este doar un loc trecut pe certificatul de naștere. Viața m-a purtat prin multe alte locuri. Primii doi ani i-am petrecut la Piatra Neamț, un oraș de suflet de care-mi amintesc cu drag. Dar și cu amărăciune, pentru că există undeva un „drum de copii” pavat cu multe lacrimi de ale mele. Era o alee care ducea la creșa săptămânală: un loc al suferinței, pentru că tânjeam mereu după ziua în venea mama să mă ia acasă. „Acasă” era o garsonieră în care am învățat să trăiesc uneori singură, vorbind la un telefon tip broscuţă. Era o jucărie pentru copii, cu care-mi amăgeam și alinam dorul „povestind” chipurile cu cei dragi. Acolo mi-am nimicit cei mai mulți… monștri, dar mi-am dezvoltat și angoasele de mai târziu.
Ulterior mama s-a recăsătorit și ne-am mutat într-un sat din județul Buzău, loc în care am zburdat ca un miel fericit. Cele mai mari năzbâtii și nebunii acolo le-am făcut. Gustul libertății acolo l-am simțit. Cred că râsul meu se dă dea dura și acum pe acele coclauri.
Spiritual vorbind, am simțit că am venit pe lume ca o pasăre cu aripile amputate, pentru că mi-a lipsit încrederea și iubirea necondiționată pe care doar părinții ți le pot da. Cred că din acest motiv am fost uneori nesigură pe mine. Pe tata l-am cunoscut doar din poze. Mama a fost o femeie frumoasă, dar aprigă la mânie sau prea preocupată de grijile ei, ca să vadă în răzvrătirile mele un mod de a-i atrage atenția. Nu-mi amintesc de brațele ei calde și primitoare, deși trebuie să recunosc, a făcut toate eforturile și sacrificiile să nu-mi lipsească nimic din punct de vedere material. Însă, nimic pe lumea asta nu poate ține locul unei îmbrățișări, a unei vorbe bune, a unei priviri duioase de mamă. Poate de aceea și despărțirea prematură de ea mi-a adus multă suferință. În mintea mea de copil mă simțeam vinovată și speram ca într-o zi să pot face ceva să o mulțumească, să fie mândră de mine. Ani în șir am încercat să rup această legătură afectivă care s-a creat, culmea, după dispariția ei.
Cu siguranţă parcursul meu poetic are legătură cu ea. Scria și ea în tinerețe, dar nu cred să-i fi apreciat cineva talentul. Am toată convingerea că și-a împlinit acest vis prin mine. Multe din poemele mele îi sunt adresate. Multe sunt scrise sub dicteu. Lansările de carte sau apariția lor sunt legate ori de ziua ei de naștere, ori în preajma zilei când a murit. De altfel, ea este cea care mi-a sugerat prima data să adun poemele într-un volum. În sufletul meu ea rămâne Mamă-Icoană.
– Cum ai ajuns în judeţul Covasna? Dar la Târgu Secuiesc?
– Am venit acum 35 de ani. N-am să uit niciodată. Doamne, câte lacrimi am vărsat! Tata care m-a crescut a primit repartiție ca mecanic de locomotivă aici. Vestea plecării din cuibușorul copilăriei mele a venit ca un trăsnet. A fost cea mai crudă desprindere, ca și cum aș fi fost smulsă pentru a doua oară din placenta mamei și aruncată în vid. Nu cunoașteam pe nimeni, nu înțelegeam ce se vorbește, locurile îmi erau străine, în jurul sufletului meu se așeza parcă pustiul. Şi aşa s-a produs o maturizare subită.
– Provii din lumea satului. Cum era Universul rural pe vremea copilăriei şi cum ţi se pare acum?
– Da, am locuit “la ţară”, iar satul era pe atunci Raiul copilăriei. Nimic nu poate egala bucuria ghidușiilor făcute, senzația că toată lumea era a mea. Şi-apoi nu uit
gustul fructelor, al ploii, parfumul bujorilor și al căpșunelor din grădinița din fața casei. Îmi amintesc dealurile pe care le colindam să gust dacă s-au copt strugurii, să culeg flori nemuritoare. Nu mai vorbesc de iernile cu farmecul nesfârșit al zăpezii, al mersului la colindat. Doamne, iubeam până și câinii care mă alergau în noapte…Nu știam ce-s frica, grijile. Mă rostogoleam din povește în povește pe care singură mi le țeseam din te-miri-ce.
Acum satele par lipsite de viață, par niște jucării abandonate. Ici, colo auzi câte un copil scâncind, vezi câte un adolescent rătăcit. Şi peste tot bunici îngrijind nepoţi şi lăcrimând de dorul copiilor plecaţi în pribegie. Generațiile noi sunt atrase mai mult de tehnologie decât de lumea mirifică a satului. Evoluăm și asta e bine, dar pe de altă parte se pierd valori fundamentale. Una dintre ele ar fi simplitatea de la țară, care aduce și fericirea.
– Care sunt temele preferate pe care le abordezi? Ce te inspiră?
– Muzele mele? Lacrima. Dorul. Nu îmi aleg temele. Mai curând ele m-au ales pe mine! Nu îmi spun, “Uite, acum scriu despre asta sau asta”. Am încercat, dar au rezultat imagini reci, care nu spuneau prea multe. Starea de inspirație este greu de definit. Las sufletul să decidă. Deşi nu este cea mai bună alegere.
– Cum arată “Laboratorul tău de creaţie”? Ce stare de spirit te îndeamnă să te aşezi la masa de scris?
– „Laboratorul meu de creație” cum frumos l-ați numit, este… sufletul. Acolo se procesează stările. De obicei cele de tristețe, dezamăgire, dezolare, furie chiar. Sunt cele care mă apropie cel mai des de masa de scris. Este un paradox, dar eu nu pot scrie când dau pe dinafară de fericire. Prefer să trăiesc acea fericire în intimitatea mea. Poate de aceea am fost percepută altfel. Am avut de multe ori surpriza la întâlnirile literare să fiu privită ca și cum veneam de pe altă planetă, pentru că nu corespundeam imaginii formate prin ceea ce scriam. Aici cred că se face cea mai mare greșeală: identificarea scriitorului cu personajele, respectiv a poetului cu versurile sale. Putem fi influențați de orice sau oricine din jurul nostru. Asta nu înseamnă neapărat că am trăit pe pielea nostră acele întâmplări, ci doar că am empatizat cu ele. Dar până la urmă cititorul are voie să-și imagineze ce vrea și poate chiar ăsta e farmecul poeziei.
– Ce fel de fire eşti, optimistă, pesimistă? Cum e “paharul” tău: pe jumătate plin sau gol?
– Sunt o contradicție mai curând. Un amestec din toate. În afara mea sunt un om optimist, jovial, plin de energie, pus pe șotii chiar și la vârsta asta. În interior însă mai cresc din când în când balauri cu șapte capete cu care mă lupt și până-i dobor fug de oameni.
– Care este anotimpul preferat?
– Ador să aud fâșâitul frunzelor, ploaia, amurgurile tomnatice, care au ceva bacovian. Toamna este ca o veghe cu gutui aprinse în geam pentru renașterea care va urma. Și cât de plăcut este să stai la taifas cu tine în fața unui șemineu cu paharul plin de viață, indiferent care ar fi gustul ei. Sunt omul extremelor. Paharul meu se umple și se golește la fel. Dar iubesc și mă bucur de toate anotimpurile pentru că vorba cântecului „Până la lacrimi/ mi-e dragă viața!”
– Apropo, cum ţi se pare Viaţa în sens filosofic?
– O călătorie. O trecere prin vămi, întâmplări și răscruci ce ne conduc la flacăra divină care arde în noi fără să o cunoaștem și după care tânjim fără să știm. Suntem într-o veșnică nemulțumire și căutare de sine. Trăim cu un dor pe care nu-l putem defini. Sensul vieții este mult mai profund decât ne închipuim și răspunsurile începem să le primim după ce ne lepădăm de toate așteptările lumești.
– Ce te face fericită?
– Mai întâi ar trebui să definim ce este fericirea? Este foarte greu, pentru că reprezintă altceva în funcție de individ. Fericirea mea începe cu fiecare dimineață în care pot să mă ridic din pat, să privesc soarele, să-mi hrănesc porumbeii care vin zilnic la geam. Şi apoi să-mi pot continua activitățile -singură. Spun singură, pentru că am trait zile când am fost imobilizată la pat și e cea mai mare pedeapsă pentru un om activ.
– De ce te temi?
– Am făcut câțiva ani atletism, iar când cazi în cealaltă extremă și nu poți decât să-ți muți ochii de pe un perete pe altul, te simți ca un șoricel prins în cursă. Graţie răbdării familiei am reușit să trec peste acel episod crunt. Din acest punct de vedere soțul meu este un sfânt, pentru că nu e ușor să suporți capriciile unui om neputiincios. Trăiesc cu spaima că într-o zi s-ar putea repeta acest episod. Nu cred că aș mai avea puterea să mă ridic.
Așa se explică prezența mea la multe evenimente. Dintr-o disperare, dintr-o nevoie de a-mi demonstra că pot, deși nu mi-e întotdeuna ușor.
– Cum îi priveşti pe cei din jur, pe semeni, în general?
– Ador oamenii care se dăruiesc, spiritual vorbind, care știu să dăruiască. Ador oamenii care uită de funcții și alte filosofii, pe cei care într-un fel sau altul scot lumina din om. Am avut parte de astfel de oameni în jurul meu. M-am descoperit în oglinzile care mi le-au pus în față. Omul este ca un “puzzle” cu multe piese lipsă. Cei pe care-i întâlnim ne ajută să ne completăm, să evoluăm. Fiecare are ceva frumos de împărtășit. Noi suntem suma tuturor întâmplărilor și a oamenilor pe care-i întâlnim.
– Ai început să călătoreşti în Basarabia şi Ucraina, în zonele unde trăiesc, visează şi speră români de-ai noştri. Cum te-a marcat această experienţă?
– Încă de la prima mea vizită în Basarabia, la Orhei, în anul 2014 la ediția „Deniilor Eminesciene” organizată de ASTRA, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu”din Iași, impactul emoţional a fost cu totul neașteptat și mi-a creat o legătură sufletească inexplicabilă față de românii de acolo. Chiar dacă am trecut acele blestemate vămi, m-am simțit acasă. Oamenii de acolo sunt deschiși, primitori, cu sufletele ca o pâine caldă, iubitori de tradiții, istorie și tot ce ține de cultura românească. La noi nu am întâlnit atâta dragoste pentru înaintașii noștri ca acolo. Au un adevărat cult pentru Eminescu și Ștefan cel Mare. Nu există instituție românească unde să intri și să nu vezi pe pereți chipul lor. Îmi amintesc de un eveniment la care am participat într-un sat. Îmi luam notițe. Am întrebat o elevă de lângă mine care este numele primarului. Nu avea habar, dar știa cine au fost Eminescu și Ștefan cel Mare. Asta denotă educația pe care o primesc la școală. Tot respectul pentru profesorii care îi educă în acest spirit românesc și familiilor care le insuflă dragostea față de limba română. Datorită lor românismul nu va pieri. Este concluzia la care am ajuns acum după al treilea an în care am poposit atât în Republica Moldova, cât și în Ucraina, unde profesorii fac același lucru, deși pentru ei este mult mult mai greu.
Cu toate explicațiile “oficiale” care există, n-am să pot înțelege de ce două popoare care vorbesc aceeași limbă, simt și împărtășesc același spirit, stau ca două surori cu brațele întinse, umplu cu lacrimi albia Prutului de o parte și de alta, visând la un ideal care pare să nu se mai împlinească. Am rămas cu impresia că fraţii noştri au nevoie urgent de o mână de ajutor. Iar dacă de la noi nu vine, atunci fie de la Domnul!
– Ce apreciezi la oameni?
– Oamenii, în general, sunt minunați, fiindcă Dumnezeu ne-a creat pe toți la fel. Numai că la unii ursitoarele au pus și altceva. Faptul că suntem diferiți ne dă dreptul să alegem cum vrem să devenim. Vrem să facem fapte bune și să avem mereu un zâmbet pe față sau să fim îmbufnaţi și să căutăm motive de ceartă? Fiecare dă cât poate, primește cât încape. Nu avem dreptul să cerem cuiva să se schimbe. Schimbarea vine din interior. Când apare, se vede imediat, inclusiv în fapte.
– Ce anume dispreţuieşti?
– Nimeni nu este perfect, dar toți putem contribui la desăvârșirea celuilalt prin blândețe, iertare și multă iubire.
– Care ţi-e deviza?
– Dacă există ceva care poate salva omenirea, atunci aceea este Iubirea, dar pentru asta este nevoie de multă răbdare și rugăciune.
– Dacă ar fi să iei totul de la început, ce greşeli nu ai mai face?
– Trecutul e trecut, deci nu mai contează ce aș fi putut face. Încrederea că lumea e bună și neîncrederea în mine mi-au adus cele mai mari dezamăgiri. Am învățat între timp că trebuie să ne desăvârșim unii prin alții, dar asta nu este o condiție obligatorie. Depinde de structura sufletească a fiecăruia și de direcția spre care vrea să tindă. Cineva îmi spunea atât de frumos „Zâmbetul poate trece graniţa”. Completez – la fel și iubirea. Grele sunt de trecut zidurile pe care unii și le ridică în jurul lor. Am escaladat multe metereze, mi-am dat seama târziu că nu trebuie să insist acolo unde nu există disponibilitate sufletească și din partea celorilalți.
Ce a fost mult a trecut. Puținul rămas vreau să mi-l petrec alături de oameni care merg pe aceeași cale cu mine. Am făcut mulți ani greșeala de a “căra” prietenii în spate de dragul unor principii care erau doar în capul meu valabile. Nu mă mai întorc! Mai simplu spus, cine vrea să-ți fie alături îți este; necondiționat de orgoliile care distrug adesea cele mai pure suflete, sentimente. Lumea te percepe după aparențe și e dreptul fiecăruia să creadă ce vrea. Nu mai am timp de pierdut să conving, să demonstrez. Cred că una dintre condițiile fericirii este de a merge înainte fără să te mai uiți înapoi, mai ales atunci când simți chemarea.
– Din ce zodie faci parte? Te reprezintă? Crezi în semnele zodiacale?
– Cu siguranță nu întâmplător sunt născută într-o zi binecuvântată, 6 decembrie, deci de Sfântul Nicolae, în zodia Săgetătorului – semn de foc, care mi se potrivește ca o mănușă. Pentru cei care nu știu, mă cheamă și Nicoleta, nu doar Mihaela. Două nume a căror influență am simțit-o mereu. Este o mare luptă în mine. Pe de o parte, Sf. Nicolae mă îndeamnă să fiu bună, blândă , iubitoare. Pe de altă parte, spiritul de luptător al Arhanghelului Mihail îmi provoacă o stare de neliniște pentru că mă înfurii când văd că cineva este nedreptățit, oropsit. Mă roade neputința că nu pot face mai mult, deși am convingerea că dacă vrei cu adevărat, aproape nimic nu este imposibil.
Aici am să povestesc o parabolă pe care am citit-o de curând și care mi-a confirmat cumva această convingere. O fetiță a cărui frate mai mic era bolnav s-a dus cu bănuții strânși în pușculiță la o farmacie. Acolo era un bărbat care, vorbind cu fratele lui la telefon, a repezit-o prima dată pe fetița care dorea să cumpere un… miracol. Când a văzut că insistă, a întrebat-o ce fel de miracol îi trebuie? S-a înmuiat când a auzit povestea frățiorului ei mai mic care trebuia operat la cap, iar părinții nu aveau cum să strângă acea sumă și ea insista să-i dea un dolar și 11 cenți, cu promisiunea să-i facă rost și de restul. Impresionat de gestul fetiței, bărbatul care era un renumit chirurg neurolog american a luat banii într-o mână, și ia spus fetiţei să-l ducă la ea acasă să-i cunoască familia. A urmat operația, care a fost o reușită. După ce părinții au dus acasă copilul sănătos, se întrebau: operația a fost un miracol? Oare cât a costat? Fetița zâmbea pentru că știa exact cât costă un miracol: un dolar și 11 cenți, plus credința unui copil. Credința rezolvă lucruri greu de explicat…
– Cum te-ai autocaracteriza?
– Cred că nu ştim de ce suntem în stare, decât atunci când suntem puși în fața unor situații limită. Trecând granița acestor limite ne descoperim capacități de care habar nu avem. Sunt convinsă că fiecare om este ca un munte de aur acoperit cu bolovani și buruieni. Trebuie multă răbdare până să vezi strălucire, dar ce binecuvântare să poți ajunge la suflet. Acela este aurul, cea mai de preț comoară a unui om, pentru care merită să lupți să dai deoparte scoarța noduroasă, să-l iei de mână să-l ridici la suprafață. Oamenii nu se cunosc, au nevoie de oglinzi să se vadă. Și oglinzile sunt celelalte suflete cu care se întâlnesc. Este greu să ajungi la starea de suflet, și mai greu să o păstrezi în lumea în care trăim.
– Care îţi sunt idolii?
– Nu am idoli! Nu am avut niciodată o pasiune pentru ceva sau cineva pâna la extrema idolatrizării.
– Ce fel de cărţi citeşti?
– În ultima vreme caut să citesc cam tot ce prind despre spiritualitate, dezvoltarea personală, credință.
– Ai cochetat şi cu jurnalistica în ultima vreme, publicând în ziarul nostru o serie de articole interesante. Ce genuri literare te-ar tenta? Eu cred că în materie de proză ai face o figură frumoasă…
– Sunt onorată de aprecierea d-voastră. Ce să spun? Nu mi-am propus, dar am fost încurajată de d-na Maria Crețu Graur, director al cotidianului “Mesagerul de Covasna”, să trimit câte un material despre evenimentele la care am participat. Ei bine, am avut marea bucurie să văd că unele au fost apreciate. Așa am prins curaj, dar nu suficient încât să mă apuc de altceva. Anul acesta am publicat trei volume. În spate stă o muncă imensă. Trebuie aranjat, revăzut, selectat cu grijă fiecare poem astfel încât volumul să aibă un echilibru, să fie un tot unitar, o poveste, care să corespundă titlului ales. Am nevoie de o pauză, prea le-am scris și făcut toate cu năduf, de parcă mi-ar fi intrat zilele în sac. Până și apele unui izvor mai seacă, dar ale unui biet muritor?
– Au fost minunate lansările tale de carte, la care au luat parte oameni dragi ai redacţiei “Mesagerul de Covasna”, precum poetul Ionel Simota, prof. Luminiţa Cornea şi talentata actriţă Camelia Paraschiv Katai, cu care interacţionezi minunat. Cine îţi mai este alături?
– Doamnei prof. Luminița Cornea îi datorez toată desfășurarea de frumos din ultimii ani. A fost așa ca o prelungire a mâinii Lui Dumnezeu. Ne-am întâlnit întâmplător la Brașov la lansarea unui volum de-al meu în cadrul Ligii Scriitorilor Brașoveni, invitată fiind de președinta acesteia, prof. Viorica Popescu. Dar cum „Ce e întâmplător este acoperit de divinitate”, ceea ce a urmat a fost peste închipuirile mele. Am participat la lansări, tabere de creație, simpozioane, nu doar în țară, ci și în Republica Moldova şi Ucraina. Am văzut locuri, dar cel mai important, am cunoscut intelectuali de la care am primit cele mai frumoase lecții despre simplitate și modestie. Este o binecuvântare să întâlnești oameni a căror suflete nu au fost atinse de orgoliu și mândrie. La fel este și poetul Ionel Simota, pe care-l apreciez și-l stimez pentru toată activitatea culturală desfășurată de 20 de ani la Miercurea Ciuc. Nu doar ca președinte al Cenaclului „Buna Vestire”, ci și ca poet care se străduiește să mențină limba română pe culmi, într-o zonă în care alții încearcă să o nimicească. Cu talentata actriță Camelia Paraschiv Katai am avut câteva colaborări de suflet extrem de apreciate de către publicul prezent la lansări, fie că au fost la Covasna, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc sau Târgu Secuiesc. Este copleșitor să simți puterea cuvântului în interpretarea altcuiva, pentru că vrând-nevrând actorul pune și din trăirile personale, iar din îmbrățișarea celor două arte iese ceva minunat. Pe lângă cei enumerați mai sus, m-am bucurat de sprijinul doctorului Mihai Tozlovanu, vicepreședintele Asociației „Justinian Teculescu” din Covasna, care m-a invitat să-mi lansez volumele în cadrul evenimentelor organizate de Asociație. Vreau să-l amintesc aici neapărat pe poetul Geo Galetaru, din Timișoara, care a avut un rol important în evoluția mea literară prin încrederea și susținerea din multe puncte de vedere; dumnealui fiind cel cu care am editat cele două volume premiate, “Insomniile bufniței” și “Surâsul dintr-o lacrimă”. Și nu în ultimul rând ziarului „Mesagerul de Covasna”, care m-a promovat de-a lungul acestor ani.
În afara familiei, am prieteni de suflet care mă susțin și oameni din lumea literară cu care am o colaborare frumoasă și cărora vreau să le mulțumesc pe această cale. N-am să fac asta nominal, pentru a nu omite cumva pe cineva, dar voi spune că așa cum la o zidire contează și un firicel de nisip, așa și pentru mine fiecare om cu care m-am întâlnit în această viață a însemnat foarte mult.
– Şi la final, un gând pentru cititorii acestui interviu mai neconvenţional.
– Lunga noastră conversaţie s-a dorit o radiografie a vieţii, în care mi-am revăzut prăpăstiile în care era să mă prăbuşesc, dar și munții pe care i-am escaladat. Întrebările au fost puse astfel încât să-mi stârnească un cutremur în suflet, iar de „Sub grinzile lui sfărâmate n-ai unde fugi, n-ai unde te adăposti”…
Închei cu mulțumiri și un gând de IUBIRE: „Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească.”(Romani 12:9-13)
„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune…”
Horia C. Deliu
