Dacă privim spre elementele descriptive de arheologie liturgică (Lecționarul armean, cel georgian și itinerariul pelerinei Egeria), observăm că la Ierusalim, în Sâmbăta lui Lazăr, după Liturghia săvârșită în biserica de pe Sion, începeau marile procesiuni.Coborând Sionul, soborul de preoți și arhidiaconi porneau spre biserica lui Lazăr (Lazarium), în Betania, unde nu comemorau învierea lui Lazăr, ci amintirea faptului că Iisus a venit aici cu șase zile înainte de Paști. Preasfințitul Damaschin Dorneanul susține că era mai potrit ca Sâmbăta lui Lazăr să fie început al Săptămânii Mari, ca una în care se făcea anunțul sărbătorii Paștilor. Potrivit Lecționarului armean, la Ierusalim, lectura de la Liturghia din Sâmbăta lui Lazăr, din Evanghelie, nu prezintă minunea propriu-zisă a învierii lui Lazăr, ca în sistemul actual, ci relatează evenimentele imediat următoare, în cronologia ioaneică: ungerea din Betania, din casa lui Lazăr cel înviat, răzvrătirea lui Iuda și sfatul pentru uciderea lui Iisus (In 11, 55-12, 11).
Prin învierea prietenului Lazăr, Hristos face trimitere la propria moarte: „Lazăre, vino afară!” (ca să intru Eu). Practic, – spune PS Damaschin – în Sâmbăta lui Lazăr se realizează un schimb de morminte și o relație între învieri; conștient de repercusiunile pe care le avea gestul Său, Iisus va alege totuși să-l împlinească, știind că învierea lui Lazăr va fi urmată de adevărata și deplina Înviere.
„Astăzi și-a dat Lazăr sufletul și l-a plâns pe dânsul Betania”, cântăm la Vecernie, marți seara, în Miercurea Săptămânii Floriilor; stihire alcătuită de Sfântul Teodor Studitul. Luni, lui Hristos, aflat dincolo de Iordan, în drum spre Ierusalim, I se aduce la cunoștință despre boala lui Lazăr: „Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav” (11, 2-3).
Marți aflăm că Domnul, în atotștiința Sa, cunoaște că „această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era” (Ioan 11, 4-6).
În ziua de miercuri, spune PS Damaschin Dorneanul, Hristos se pornește spre Iudeea, conștient că va merge pentru a pătimi și a fi răstignit pe lemn. Joi, Lazăr este deja îngropat, tradiția la iudei fiind aceea ca mortul să fie depus în mormânt chiar în ziua decesului, adică miercuri. Ziua de vineri este una a proximității: Hristos este lângă uși, iar Betania este onorată să-și deschidă porțile.
Potrivit imnografiei, Sâmbăta lui Lazăr e zi de praznic și înviere; iar cel mai pregnant indiciu este acela legat de troparul principal al Duminicii Floriilor, care este comun cu cel al Sâmbetei lui Lazăr, combinând prăznuirile: „Învierea cea de obște mai înainte de Pătimirea Ta încredințându-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule…”. Ierom. Makarios Simonopetritul numește această unitate dintre cele două un„praznic îndoit” sau „un praznic în doi timpi” (PS Damaschin Dorneanul).
Atât Vecernia, Utrenia, cât și Liturghia evidențiază că Sâmbăta lui Lazăr e o zi de praznic; învierea prietenului Domnului de către Însuși Domnul este dovada că viața iese biruitoare, iar această bucurie, așa cum subliniază imnografia și tipicul sărbătorii, nu trebuie umbrită de tristețe. Deja, cu învierea lui Lazăr – spune PS Damaschin Dorneanul – iadul și moartea pierd teren în fața Celui ce este „Spicul vieții”.
Alte indicii le regăsim în slujba Utreniei, prin Binecuvântările Învierii și imnul scris de Sfântul Ioan Damaschin: „Învierea lui Hristos văzând…”; iar la slujba Miezonopticii, rugăciunea pentru cei adormiți: „Pomenește, Doamne…”, nu se mai rostește.
Dacă ne-am apleca spre lecturile imnografiei liturgice din această săptămână, vom depista ceva izbitor: învierea lui Lazăr face ca iadul să dialogheze cu moartea, recunoscând înfrângerea, punctuală acum, și deplină peste câteva zile: „Vai mie! Striga iadul, acum cu adevărat sunt pierdut, zicea către moarte. Iată Nazarineanul a clătinat cele de jos și, sfâșiind pântecele meu, a sculat pe mortul cel fără suflare, strigându-l” (Sâmbăta lui Lazăr, Luminânda de la Pavecerniță).
În Sâmbăta lui Lazăr prăznuim o primă biruință asupra morții și a iadului, o deschidere spre deplina penetrare, prin moartea și învierea lui Hristos.
radiorenasterea.ro
Sursa foto; https://adevarul.ro/
