„Errare humanum est sed perseverare diabolicum”
(Seneca)
Pe baza unei experienţe îndelungate, Biserica creştină a stabilit că există şapte păcate capitale: mândria, desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginţi, invidia, mânia, lenea. Subiectul fiind extrem de vast pentru a putea fi tratat într-un spaţiu publicistic redus, noi vom dezbate problema doar tangenţial.
Mândria. Al patrulea sens al acestui cuvânt este definit în „Noul dicţionar universal al limbii române” astfel: „sentiment de încredere exagerată în calităţile proprii, care provoacă iluzia unei superiorităţi faţă de semeni”, având sinonimele: „orgoliu, îngâmfare, semeţie, trufie” antonimice cu umilinţa şi pietatea creştină. Desigur, acesta este sensul negativ al cuvântului, care defineşte păcatul, căci în acest caz el devine sinonim cu „trufia”, ceea ce înseamnă „atitudine arogantă şi dispreţuitoare; aroganţă, îngâmfare, înfumurare”. Cel mândru neagă existenţa sau puterea lui Dumnezeu. Ca exemplu este dat Diavolul, care se credea a fi deasupra lui Dumnezeu, dar a fost aspru pedepsit, ca şi alte figuri istorice precum Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care în trufia lui credea că împărăţia sa este cea mai grozavă de pe pământ. Toţi care suferă de acest păcat să ia aminte, căci după mândrie urmează pieirea şi căderea! Omul trebuie să fie mândru în sensul bun al cuvântului, fără a afecta pe alţii.
Desfrânarea, soră bună cu prostituţia, este un „exces de plăceri senzuale; destrăbălare”, de fapt, un comportament imoral şi dăunător care îi caracterizează pe unii oameni lipsiţi de morală şi idealuri omeneşti. Desfrânarea îmbracă multe forme, cum ar fi: prostituţia, incestul, homosexualitatea etc., toate condamnate de religia creştină, fiind considerate nefireşti. Desfrânarea adesea duce la boli incurabile, la lipsă de demnitate, la secătirea fiinţei, la distrugere de familii sau chiar la degenerarea speciei. În toate lucrurile trebuie să existe cumpătare, măsură şi înţelepciune.
Lăcomia este un alt păcat capital. Ea se manifestă printr-o „poftă nestăpânită de a mânca şi a bea mult” sau „dorinţă nemăsurată de acaparare, de câştig”. Ba cel care „se lăcomeşte” simte nevoia de a-şi însuşi şi ceea ce aparţine altuia. Lăcomia duce adesea la vicleşug, furt, crimă, corupţie şi pierzanie. Multe dintre închisorile lumii sunt în bună parte umplute de cei care nu şi-au putut stăpâni pornirile lacome. Această „boală” îi cuprinde şi pe cei de sus şi pe cei dejos, după cum spunea un reprezentant al istoriografiei latine, Flavius Sallustius (86-35 î.Hr.): „Gloria, onoarea, puterea şi le doresc deopotrivă şi cel ales şi cel netrebnic; dar acela tinde la ele pe calea cea dreaptă; pe când acesta, fiindcă îi lipsesc însuşirile alese, recurge la vicleşug şi la înşelăciune. Lăcomia vrea să aibă bani, pe care niciun înţelept nu şi-i doreşte; ca şi cum ar fi pătrunsă de-o otravă rea, ea slăbeşte corpul şi sufletul energic; totdeauna e fără margini şi cu neputinţă de satisfăcut; ea nu se micşorează nici prin abundenţă, nici prin lipsă” (Wikipedia). Un alt citat ne spune că: „Din lăcomie provine mânia, din lăcomie ia naştere dorinţa, din lăcomie rătăcirea şi pierzarea; lăcomia este pricina faptei rele” (Hitopadeca). Şi cum în toate timpurile au trăit înţelepţi, ei au observat toate acestea şi ni le spun nouă, pentru a ne avertiza, iar noi putem foarte uşor să verificăm spusele lor dacă privim în jurul nostru. Când în fiecare zi auzi despre corupţie, arestări, anchete, DNA, procese, sechestre şi altele care sunt oglinda societăţii noastre, în care sunt nevoiţi să se privească şi cei prea lacomi ajunşi acum la „pierzare”, nu poţi să nu dai dreptate înţelepţilor. Ceea ce este şi mai trist e faptul că nu de puţine ori chiar şi cei chemaţi să judece cad în patima lăcomiei, despre care poporul spune că „lăcomia pierde omenia”. Un alt înţelept din vechime, bine cunoscutul Esop, ne îndeamnă, de asemenea, să fim atenţi cu cine avem de-a face, căci: „Oamenii lacomi ademenesc pe cei săraci cu vorbe linguşitoare şi-i păgubesc de bunurile trebuincioase”. Şi cum oameni lacomi există şi printre cei care ne conduc, e bine să facem ochii mari, dar probabil că acum nu e cazul, fiindcă „avem Guvern de tehnocraţi”, care în scurt timp va închide gura Lăcomiei şi astfel va elimina Corupţia în România, spre binele întregului popor.
Iubirea de arginţi. . . Ei, aici chiar c-am nimerit-o, căci ea ni se prezintă ca un copil al Lăcomiei şi-a existat ca şi mama sa din toate timpurile, dar creştinii o cunosc cel mai bine de pe vremea când afurisitul de Iuda l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi, faptă care de altfel i-a adus şi pierzania, căci el, nemaiputând suporta remuşcările ce-au urmat condamnabilei sale isprăvi, s-a sinucis. De-atunci şi până în zilele noastre mulţi „iuda” s-au născut şi-au continuat faptele cele rele. Bineînţeles că astăzi ei nu se numesc „iuda”, ci au o denumire mai modernă: „denunţători”. Ei nu se sinucid, dar stau un timp „la răcoare”, iar după eliberare, dacă între timp nu le-a confiscat Fiscul averea, rămân tot bogaţi, ceea ce înfurie poporul, căci până la urmă se fură din munca lui.
Conform concepţiei creştine, iubirea de arginţi este un păcat care constă în „adunarea nechibzuită de bani şi averi”, ceea ce poate duce la multe rele: furt, trădare, ucidere, scandal, ură, rătăcire mintală şi altele, iar cei prinşi în laţul ei nu se mai pot opri, până când nu-i opresc alţii. Iubirea de arginţi generează corupţia, o boală care s-a instalat de un timp şi în societatea românească şi nu-i lasă pe oameni să trăiască liniştiţi, căci viermii invidiei şi lăcomiei rod mereu din mintea celor contaminaţi. De aceea se cer măsuri noi şi poate „starea de carantină”, până când focarul contaminării va fi eradicat.
Invidia. Fără îndoială un păcat, definit ca „sentiment egoist de necaz, provocat de succesele, calităţile sau situaţia altuia, pizmă”, dar aceasta fiind o definiţie „seacă”, de dicţionar, se cuvine s-o detaliem şi exemplificăm, pentru o mai bună pricepere.
Considerată o „emoţie periculoasă”, ba chiar şi boală, ea îmbracă forme felurite. Conform specialiştilor, invidia poate fi chiar depresivă sau ostilă; când devine ostilă, ea se manifestă prin agresivitate. Dacă un copil este invidios pe jucăriile primite de un altul, ei chiar se pot încăiera, ca şi în cazul în care doi tineri iubesc aceeaşi fată, dar aici nu este vorba doar de invidie, ci şi de surata ei, gelozia, la fel de periculoasă. S-a scris multă literatură pe această temă. Un bun exemplu în acest sens poate fi şi romanul „Contele de Monte Cristo”, de Alexandre Dumas, unde întâlnim atât invidia cât şi gelozia, care duc la urmări dramatice în viaţa eroilor, generând ură şi răzbunare, pentru că aşa cum spune Antistene (445 – 365 î.Hr.) – filozof cinic din Grecia antică -: „Invidia roade pe invidios precum rugina roade fierul”. Şi cu adevărat oamenii invidioşi nu pot dormi de grija altora, pentru că, aşa cum spunea Seneca (4 î.Hr.- 65 d.Hr.) – filozof stoic roman, perceptor al împăratului Nero – : „Nu vei fi niciodată fericit dacă te vei mânia că cineva e mai fericit decât tine”. Dacă vei privi mereu în curtea vecinului şi vei simţi invidie văzând că el este mai bogat sau mai fericit decât tine, şi nu-ţi vei vedea de treburile tale, atunci vei suferi şi chiar te vei îmbolnăvi, căci invidia nu te va lăsa nici să dormi, nici să trăieşti liniştit. Invidioşii devin chiar „răzbunători” în gândurile lor şi se bucură de răul altuia, dar Dumnezeu nu ţine cu ei.
Filozoful german Wilhelm Gottfried Leibniz (1646-1716), referindu-se la acest sentiment nedorit, spunea că „Invidia este o agitaţie (lipsă de satisfacţie) a sufletului născut din aceea că bunurile dorite de noi sunt deţinute de altcineva pe care noi nu-l socotim mai îndreptăţit să le deţină mai mult decât suntem noi înşine”.
Filozoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677) – „unul dintre cei mai mari raţionalişti ai secolului al XVII-lea” – confirmă printr-un citat adevărul acestui sentiment nefast: „Invidia e un fel aparte de ură, fiindcă ea acţionează asupra omului, astfel încât el resimte neplăcere la vederea fericirii altuia, şi invers, află plăcere în nefericirea altuia”.
Oamenii ar trebuie să fie mai modeşti şi mai cumpătaţi, dar dacă tot îi cuprinde invidia, atunci cel puţin aceasta ar trebui să fie o invidie admirativă, aşa cum ne îndeamnă criticul şi scriitorul român George Călinescu: „Reprimă-ţi invidia faţă de omul excepţional, învaţă să-l înţelegi şi să-l preţuieşti”, căci precum spune poetul romantic maghiar Petőfi Sándor (1823-1849): „Talentul trezeşte invidie în sufletele mici şi admiraţie în sufletele alese”.
Mânia. Aceasta este definită ca „o stare de iritare puternică, dar trecătoare, provocată de un fapt care contrariază, generând o stare agresivă”. Atunci când continuă, ea se transformă în furie: „o stare de mânie extremă, în care se pierde stăpânirea de sine” (Wikipedia).
Este în natura omului să aibă sentimente sau stări pe care să şi le exprime, numai că unii sunt mai furioşi decât alţii şi se mânie repede „din te miri ce”, cum se spune în popor. Aceştia nu se mai pot stăpâni şi „intră în păcat” provocând multe neplăceri în jurul lor, mai ales atunci când furia lor este alimentată de prea mult alcool consumat. Din când în când auzim despre crime între cunoscuţi sau prieteni, provocate de mânie transformată în furie, când omul îşi pierde controlul şi-şi revarsă furia asupra celui din faţa sa, asupra oricui întâlnit în cale sau asupra lucrurilor. Feriţi-vă de asemenea oameni, căci pe ei îi îndeamnă instinctele animalice. Un proverb zice despre omul mânios: „Cu mânia se scoală, cu dauna se culcă”. Se cuvine, aşadar, să avem o mai mare stăpânire de sine, să nu ne pierdem controlul din orice şi înainte de a acţiona „să judecăm lucrurile la rece”, iar cu cei mereu furioşi să nu ne asociem, dacă vrem să nu intrăm în necaz.
Lenea. Aici ar fi multe de spus, căci „Lenea e cucoană mare, care n-are de mâncare” şi „Când lenea încalecă pe om, sărăcia îi sare în spate”. În Wikipedia este definită ca „înclinaţia unei persoane căreia nu-i place, care nu doreşte, nu vrea să muncească, căreia îi place să stea fără să muncească, precum şi faptul de a se complace în inactivitate”. Şi din păcate sunt şi printre noi astfel de indivizi, iar cine nu iubeşte munca, va căuta să-şi câştige existenţa pe alte căi, mai uşoare, care nu necesită activitate intensă, adică prin furt, înşelăciune, mită, ameninţare, şantaj etc., dar deja acestea intră în capitolul „infracţiuni”, numai că lor nu le pasă, banul să iasă. În acest sens, Biseica are dreptate. Ba mai mult, există şi o aşa numita „lene socială”, când guvernele încurajează nemunca prin tot felul de „ajutoare sociale” de care profită însă mulţi leneşi. De pildă, cei care se duc cu limuzinele să-şi ia cu sufertaşul mâncare de la Cantina săracilor ori „ajutoare umanitare” din UE, dar există şi multe alte exemple, cum ar fi: „orbi” care conduc maşini, „săraci” care trăiesc din alocaţiile pentru copii, indivizi care şi-au construit palate, dar nu plătesc curentul electric şi taxele către stat, şi mulţi alţii asemenea lor. Şi totuşi, se pare că nu putem condamna „lenea” în totalitate. Unii susţin că există şi o „lene productivă”, afirmând chiar că oamenii leneşi şi inteligenţi sunt cei mai nimeriţi pentru rolul de lideri într-o organizaţie, alţii susţin că în timp ce munca îl epuizează pe om, lenea îi lungeşte viaţa, deci opinii diferite. Pe site-ul Contributor.ro al Asociaţiei „Societatea Online”, care reprezintă „o platformă civică de opinii şi analize, am descoperit un articol foarte interesant, din 12 septembrie 2015, la sectorul „Cultura”, semnat de Ioan F. Pop şi întitulat chiar „Despre lene”, în care autorul, de altfel foarte documentat şi competent, exprimă câteva opinii diferite faţă de cea a Bisericii creştine. Pornind de la mottoul filozofului german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900): „Dumnezeu l-a creat pe om fericit, inactiv, inocent şi nemuritor”, autorul articolului face o pledoarie pentru lene, abordând o altă perspectivă decât cea religioasă. El vorbeşte despre „lenea făptuitoare”, „lenea poetic㔺i „lenea mistică”, deci despre acele stări mai mult contemplative, în care mintea sau spiritul sunt puse la lucru, această stare fiind doar o lene aparentă. Articolul respectiv merită citit.
În ceea ce priveşte Biserica creştină, ea însăşi trebuie „să se reformeze” din când în când pentru a fi în concordanţă cu mersul lumii. Wikipedia, sub titlul „Păcat capital” ne pune la dispoziţii informaţii care confirmă acest lucru. Astfel, vechea listă a păcatelor de moarte apărută în scrierile călugărului din sec. al IV-lea Evagrie Ponticul a fost modificată de mai multe ori de-a lungul timpului, ea fiind „revizuită de către Papa Grigore I cel Mare în sec. al VI-lea”, apoi popularizată în Evul Mediu de către Dante Alighieri în opera sa „Divina comedie, partea I, „Infernul”. Dar odată cu trecerea timpului şi transformarea lumii cu toţii trebuie să ne schimbăm modul de a privi lucrurile. Se pare că nici lumea creştină nu rămâne în urmă, căci în luna martie 2008 Biserica Catolică a actualizat „lista păcatelor capitale”, nu înlocuindu-le pe acestea, ci adăugând alte 7 noi păcate, considerate „noi forme ale păcatului social”. Această nouă listă a fost apoi publicată în ziarul Vaticanului, „L` Osservatore Romano” şi cuprinde următoarele “păcate noi”: “1. distrugerea mediului înconjurător; 2. experimentele ştiinţifice a căror natură morală este discutabilă; 3. manipulări genetice care duc la alterarea AND-ului; 4. consumul sau traficul de droguri; 5. injustiţia socială care duce la sărăcie; 6. Avortul; 7. Pedofilia”. Atât cele vechi cât şi cele noi sunt considerate “păcate capitale”, deoarece din ele decurg multe altele, căci odată cu deschiderea Cutiei Pandorei toate păcatele s-au răspândit pe pământ şi mulţi păcătuiesc fie pentru că se ghidează după vechiul principiu latin: “Errare humanum est”, fie pentru că se lasă dominaţi de instinctele animalice ori pentru că sunt prea slabi şi-i îndeamnă alţii la rele. Dar şi mai rău este când tocmai clasa conducătoare cade în păcatul condamnat de Biserică: “Injustiţia socială care duce la sărăcie”, şi nu de puţine ori sărăcia unui popor este provocată tocmai de către cei care ar trebui s-o eradicheze. Chiar şi pe la noi se mai întâmplă unele lucruri şi rămânem sideraţi auzind cum nişte judecători s-au transformat în infractori, luând mită tocmai de la cei pe care urmau să-i judece şi care apoi i-au denunţat, astfel că şi-au făcut tagma de râs. Păi acesta nu este un păcat?! Şi câte mai sunt! Nu, nu dăm cu piatra în cei care-şi fac datoria în mod onest, ci în cei care profitând de poziţia lor socială, care le dă putere şi influenţă, se lăcomesc şi pentru a se îmbogăţi pe cale necinstită îşi subminează semenii. Bineînţeles, toţi avem păcate, mai mici sau mai mari, dar trebuie să le avem în grijă, să veghem ca să nu ne rătăcească pe calea vieţii, căci tot mai bine-i un trai mai modest şi mai liniştit în propria noastră casă decât în celula unei închisori.
Arată-ne, Doamne, calea cea dreaptă şi fereşte-ne de păcate!
Mihai Trifoi
