Despre povești adunate într-o carte și fapte, nu vorbe rămase pentru eternitate
„Nu avem voie să uităm! Trebuie, cu disperare, cu îndârjire, să ne batem să salvăm ceea ce au trăit cei de dinaintea noastră, experiența lor de viață, ca să știm de unde venim și încotro mergem. Aici m-am născut, din oameni ce s-au născut aici; la această memorie mă raportez, ea mă definește, pe ea am misiunea să o transmit: povestea, poveștile, de la Voinești-Covasna. Am scris o carte despre Sântilie – sărbătoarea păstorilor noștri, am adunat de la noi și în unul unele noi, am întocmit o monografie a ciobănitului de la noi, am îngrijit un volum despre episcopul Justinian Teculescu; cei care mă cunosc, așa mă cunosc: scriind despre românii mei voineșteni.”
Așa își justifică autoarea jertfa adusă prin scrierea acestei cărți „De vorbă prin Voineștii Covasnei” , apărută de curând la editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe. Carte care dincolo de studiu amănunțit de cercetare, este înainte de toate un omagiu adus înaintașilor, surprinde sufletul în cele mai inedite ipostaze. În rândurile mele am încercat să deslușesc ce a mânat-o pe autoare în această luptă.
Răsfoind cartea am simți miros proaspăt de tipografie, dar m-a copleșit și sentimentul de acasă afânat în lutul de care niciodată sufletul celor născuți aici nu se va desprinde, oriunde îi va fi dat să-l poarte viața. Pentru că există ceva sfânt în ADN-ul acestor locuri. Ceva care pe unii îi fac să se întoarcă, pe alții îi țin în loc, așa cum a făcut și cu autoarea cărții, Florentina Teacă, despre care pot spune că este un tezaur care nu s-a lăsat descoperit în totalitate. Pe viitor cu siguranță ne va surprinde pentru că mai are multe de spus despre Voineștii Covasnei, zona și oamenii ei fiind o sursă inepuizabilă de inspirație. Timp să aibă. Pentru că după cum bine știți mulți dintre d-voastră, este implicată în multe activități ale comunității românești. Iar cele organizate pentru tineret sunt o sursă de dezvoltare benefică a spiritului românesc, prin lumina care trebuie să fie predată din când în când cum se predă flacăra olimpică încă din 1928, când a fost aprinsă la Amsterdam pentru prima oară. Un simbol care a străbătut mileniile, obiceiul fiind preluat din antichitate.
Fiecare dintre noi este o flacără. Fiecare are un rol important în perpetuarea valorilor. Unii conștientizează, alții se pierd pe drum. Florentina Teacă își îndeplinește cu multă dăruire menirea. De fapt, doar i se supune. Căci am convingerea că drumul fiecăruia este trasat și noi doar îl urmăm uneori mirați, alteori confuzi, până când se realizează trezirea. Iar în trezire totul ți se relevă. E ca și cum ți s-ar da un puzzle și tu începi doar să pui piesele la locul lor. Nu se potrivesc întotdeauna și necesită timp să găsești locul potrivit pentru fiecare, dar în momentul în care începe să se contureze, știi către ce te îndrepți. Și tabloul pe care autoarea îl zugrăvește în cuvinte este mai frumos decât poate să și-l închipuie. Pentru că divinul este întotdeauna acolo unde omul se contopește cu natura. Iar în această carte, aproape nu poți face distincție între om și natură. Toate poveștile fiind în strânsă legătură cu natura. Fie că e vorba de mediul înconjurător: pădurea, râul, iarba, muntele, ori oile și câinii, personaje nelipsite din viețile oamenilor, din rândurile autoarei. Îndrăznesc să spun că aplecarea spre partea folclorică, prin evidențierea obiceiurilor și a tradițiilor legate nu doar de păstorit, ci și de sărbătorile păstrate din strămoși, contribuie și este o continuitate a epopeei colective a poporului roman, „vinovat ”de cel mai frumos și duios poem scris vreodată – balada Miorița. Baladă pe care parcă o cântă străbunii pe colinele Voineștilor.
O auziți? Făceți-vă timp să stați în tihnă. Luați această carte în mână și citiți încet. Citiți cu sufletul, nu cu mintea. Lăsați-vă purtați în vremurile de demult ale personajelor. Imaginați-vă ploile! Nesfârșitele ploi pe care le-au înfruntat mocanii într-o cămașă de in. Imaginați-vă frigul, ceața, foamea, deznădejdea, teama. Teama de cei care-i hăituiau. Teama de neprevăzut care au învățat copiii de-o șchioapă să devină bărbați cutreierând pădurile cu un băț în mână pentru a se apăra de întuneric, urși sau alte jivine. Din fetițele care ar fi trebuit să stea în oglindă să-și împletească imaginare cosițe, ori să se joace cu păpușile, greutățile acelor vremuri au făcut stâlpi de nădejde ai caselor, fiind nevoite să aibă grijă de frații mai mici, ori de gospodărie, când părinții erau plecați la treburi sau plecați de tot.
Și-apoi războiul! Amintirile de pe front, durerea celor rămași…O perioadă redată cu precizie de bisturiu, semn că acele grozăvii au săpat șanțuri adânci în memoria povestitorilor unde nu mai are loc uitarea. Multe relatări cutremurătoare veți găsi în această carte. Am rămas cu multe imagini care m-au marcat. Una dintre ele fiind cea a unui copil de patru ani rămas în pat în timp ce frații lui s-au ascuns sub pat la năvălirea unei cete de unguri pusă pe spart și alte grozăvii. Fără să vreau m-a dus gândul la povestea „Caprei cu trei iezi”, la pățania lor cu lupul și m-am întrebat dacă nu cumva poveștile, baladele, legendele nu sunt alteceva decât întâmplări reale ale înaintașilor noștri transmise nouă sub o altă formă, ori prin folclorul românesc. A trebuie să mă opresc de multe ori, să mă detașez de imaginea lupului, a acelor vremuri mai mult decât tulburi. Atât de clar sunt redate, încât simți toată încărcătura emoțională a celui sau cea care povestește, dar și măiestria cu care autoarea a știut să scoată esența din zgura vremii.
Ce vremuri aspre! Ce vremuri nedrepte! E ca-n „Povestea Ceșcuței de ceai” a părintelui Arsenie Boca, care dintr-o bucată de argilă roșie, după ce a fost rulată, bătută, frământată, învârtită, arsă în cuptor în repetate rânduri, a ajuns să fie cea mai frumoasă ceșcuță de ceai dintr-un magazin de antichități. Același destin l-a avut și această comunitate de români din zona de curbură a Carpaților. Pe care toate aceste cumplite încercări, au făcut-o să strălucească într-un fel aparte. Să aibă acea lumină după care să vrei să te întorci, să-i cauți rădăcinile, să vezi din ce-s făcute de au rezistat și încă mai rezistă, și-apoi să le arăți lumii. Dacă nu ar fi avut modele, dacă n-ar fi găsit în lutul acestor locuri mirosul de busuioc, dacă n-ar fi desprins, cercetând : curaj, demnitate, dârzenie, frumusețea, hărnicie, într-un cuvânt o tărie de caracter caracteristică oamenilor încercați, poate nici autoarea nu s-ar fi străduit să scrie. Acest caracter s-a transmis din moși strămoși. Avem un exemplu aici…Chiar autoarea! De câte ori nu o fi strâns din dinți din cauza nedereptăților, chiar dacă vremurile s-au schimbat? De câte ori nu o fi strigat și ea în văzduh ca străbunii…De ce, Doamne, de ce?
Dar… viața voineștenilor nu a fost doar lacrimă, urgie, și foc. Nu! Ca un soare zâmbind, prin toate aceste nedreptăți erau sărbătorile. „Sântilia” s-a desprins dintre toate și a rămas să lumineze ca un astru până în zilele noastre. Este una dintre sărbătorile pe care o așteptau „ca pe Dumnezeu” , nu pentru că dura trei zile și te făcea să uiți tot răul, ci pentru că îți oferea posibilitatea să te întâlnești cu toți. Era locul unde depănau povești, se relaxau și își puteau găsi perechea, la care ciobanii, „păduri cutreierând” visau cântând balade la umbra unui brad. Și cel mai important, la această sărbătoare dăruiau vestita păpușă de caș făcută departe de casă, iubitei, obicei care simboliza cererea în căsătorie. Mie mi se pare cel mai romantic gest. Doar îmi imaginez cât dor, câtă iubire putea încăpea în acea păpușă și ce gust minunat putea să aibă, și parcă mi-aș fi dorit să primesc și eu una.
Dincolo de munca asiduă de cercetare, de orele nedormite, de frământări și zbateri, autoarea adună cu migală în aceste rânduri scântei din cenușa timpului, din vetrele sufletelor, le pune la un loc și înalță cu ele o flacără, așa cum pe vremuri se înalța tricolorul în luptă. Pentru că în toată dăruirea cu care e scrisă această carte este o luptă pentru promovarea și păstrarea valorilor românești uitate prin negurile timpului, dar atât de necesară pentru a păstra vie identitatea noastră națională. Și prin modelele pe care le evidențiază, devine ea însăși model.
Aceste povești, chiar dacă sunt individuale, fac parte din memoria colectivă a acestui neam. Fiecare a venit cu jertfa proprie, cu lupta pentru rezistență în păstrarea identității naționale. Luptă care continuă și acum , dar parcă-i mai frumoasă . Pentru că eu, din exterior, văd o concurență în a arăta că obiceiurile, costumele populare, cântecele, doinele acestor locuri sunt din an în an tot mai frumoase și mai speciale decât ale altora. Și asta-i de bine. Pentru că a provocat cumva un nou curent, cel al iei. Fiecare vrea să aibă cât mai multe ii, s-o aibă pe cea mai frumoasă și chiar s-o coase pe cea mai frumoasă. Fiecare vrea să împresioneze cu portul lui național, cu muzica, cu dansurile. Această concurență îmbogățește identitatea noastră, pentru că toate la un loc ne definesc ca popor.
„ De vorbă prin Voineștii Covasnei” este o carte de interviuri care nu ar fi fost realizată dacă nu ar fi existat o legătură spirituală între cel care întreabă și cel intervievat. Personajele sunt persoane importante ale acestor locuri. Pentru că din rândurile mocanilor, tocmai datorită acestui destin tulburător, s-au ridicat intelectuali de vază . Intelectuali care s-au remarcat de-a lungul vremii și au pus umărul la ridicare din cenușă a acestei comunități.
Inițial am vrut să mă opresc asupra fiecărui personaj inclus în această carte. Din teama de a nu da mai multă importanță unuia sau altuia m-am oprit la cel care prin contribuția sa, a depășit granițele județului, granițele țării. Mă refer aici la cea mai ilustră personalitate a locului, la cel care a luptat să țină flacăra românismului aprinsă, nimeni altul decât Justinian Teculescu, Primul Episcop al Armatei Române.
Am fost pe urmele flăcării desprinsă din acest lut frământat, din acest lut durut la Cahul, Ismail, la Mănăstirea Borisovca. Am ajuns chiar și la Consulatul General al României la Odesa în Ucraina unde am lăsat o placă memorială. Am plâns de mândrie chiar dacă nu m-am născut în aceste locuri. Pentru că am simțit că un duh sfânt veghează din Odesa, Ismail, Cahul…până-n Covasna. Și m-am gândit. Ce binecuvântare peste aceste locuri! Ce binecuvântare pentru țară ca din rândurile ei să se nască o flacără care să rămână aprinsă exact ca flacăra olimpică. Poate scopul cărții „De vorbă prin Voineștii Covasnei” nu va fi atins imediat. Poate nici nu e înțeles acest demers al autoarei. Dar alături de celelalte cărți pe care Florentina Teacă le-a scris, reprezintă un tezaur real al acestor locuri care vor dăinui peste ani și ani, și eu mă bucur că am fost părtașă acestui eveniment.
Nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că voi avea onoarea să fac parte din delegația Despărțământului Covasna-Harghita, eu o moldoveancă pripășită în acest județ de treizeci și cinci de ani. Dar Dumnezeu intervine în viețile fiecăruia și îl trimite acolo unde îi este locul. După atâta amar de ani, am înțeles și eu de ce m-a adus aici. Citind cartea m-am contopit cu inima acestei comunități care de-a lungul vremii a fost grea încercată, și m-am simțit parte din acest destin. Și pentru asta nu pot decât să mulțumesc autoarei și d-voastră celor născuți, crescuți pe acest plai, pentru lecțiile de viață despre iubire, luptă și demnitate. Pentru că nu mă mai simt dezrădăcinată de locurile unde m-am născut. Simt că aparțin cuiva, mă simt acasă!
Și fiindcă suntem în postul bucuriei, așa cum i se mai spune Postului Crăciunului, aș vrea să închei cu morala frumoasei ceșcuțe de ceai a părintelui Arsenie Boca de care să vă amintiți atunci că vă va fi mai greu.
„Dumnezeu știe ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face și ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta și sfânta Sa voie. Dacă viața pare grea și ești lovit, bătut și împins aproape fără milă; când lumea îți pare că se învârtește necontrolat; când simți că ești într-o suferință îngrozitoare, când viața pare cumplită, fă-ți un ceai și bea-l din cea mai drăguță ceașcă, așază-te și gândește-te la cele citite aici și apoi discută puțin cu Olarul.”
Felicitări autoarei! Pace tuturor !
Mihaela Aionesei -Târgu Secuiesc
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail