În ultimii ani, în viața publică a județului Covasna s-a remarcat tânăra profesoară de „grai românesc”, Florentina Teacă din Covasna. Descendentă a unor cunoscute familii de oieri voineșteni, Florentina Teacă are toate trăsăturile femeii românce de la munte: harnică, inteligentă, frumoasă, curajoasă, demnă, păstrătoare a tradițiilor și portului național, iubitoare a limbii române, a credinței strămoșești și a simbolurilor naționale. Valorificând cu folos talanții hărăziți de Providență, Florentina Teacă s-a implicat benefic și pragmatic în viața comunității românești, prin inițierea și realizarea a numeroase proiecte culturale și civice, în cadrul unor asociații culturale sau de tineret. Este prezentă în mass-media locală, foarte activă pe rețelele de socializare, promovând cu succes manifestările de solidaritate națională a românilor din Arcul Intracarpatic, cu românii de pretutindeni.
După o asemenea prestație publică performantă, nu au întârziat să apară și „cârcotașii” de serviciu, orbiți de invidie și egoism. Suntem însă convinși că, așa cum înaintașii săi au știut să dea piept cu vitregiile păstoritului în munții Carpați și să le învingă, și Florentina Teacă va ști să demonstreze, prin fapte ziditoare, că activitatea sa desfășurată cu generozitate, pasiune, rigoare, echilibru, pusă în slujba adevărului și a binelui public, va rodi în timp, înscriind astfel o importantă filă de istorie și cultură românească, pe meleagurile covăsnene, la început de secol și mileniu.
Înzestrată cu reale calități de cercetător, Florentina Teacă și-a propus să realizeze investigarea realităților meleagurilor natale, din perspectivă istorică, etnografică și sociologică. A considerat această nouă îndeletnicire ca pe o îndatorire de conștiință față de bunii și străbunii săi, vestiții oieri voineșteni, „străjeri ai românismului” în arcul carpatic transilvan. Până acum, preocupările autoarei, în această direcție, s-au concretizat în apariția unei lucrări despre Sântilie – principala sărbătoare a păstorilor voineșteni, o monografie a păstoritului în sud-estul Transilvaniei și în trei albume de fotografii vechi, despre oamenii și locurile natale, în istorie și contemporaneitate.
În buna tradiție a cercetărilor socio-umane de acest gen, Florentina Teacă a consultat izvoare edite și inedite, respectiv cărți, studii și articole publicate în lucrări de specialitate, dar și cele din presa vremii, pe această temă, precum și documente păstrate în arhivele laice și bisericești. Astfel, a reușit să reconstituie o valoroasă pagină de istorie românească, scrisă de vajnicii oieri români din curbura interioară a Carpaților Răsăriteni, dar, din păcate, mai puțin cunoscută, până acum, în comparație cu cea a oierilor din Mărginimea Sibiului, zona Bran – Rucăr, sau Săcele.
Continuarea proiectului, atât de drag sufletului său, este realizată, în lucrarea de față, prin intermediul convorbirilor cu unii dintre „seniorii” românilor voineșteni, buni cunoscători ai istoriei și vieții cotidiene locale. Eșantionul respondenților cuprinși în cercetare este format din membri ai elitei românești locale, oameni cu statute socio-profesionale diverse, dar care „au în comun faptul că, pe acolo pe unde au trecut, au tras brazdă adâncă, au lăsat ceva în urmă”. Majoritatea sunt oameni în vârstă, cu o bună imagine publică în mentalul colectiv local, adevărate „istorii vii” ale meleagurilor covăsnene.
Așa cum se procedează, de regulă, într-o anchetă sociologică și etnografică, după stabilirea obiectivelor cercetării, autoarea a formulat întrebările puse respondenților, obținând astfel informațiile care completează, îmbogățesc, după caz, actualizează sau nuanțează rezultatele cercetărilor anterioare. Fiecare interviu începe cu o scurtă prezentare a persoanei intervievate, cu incursiuni în genealogia familiei acesteia, cu schițarea unor trăsături de caracter ale respondenților sau cu redarea contextului istoric în care ei au trăit și muncit.
Indiferent de statutul socio-profesional, de vârsta sau sexul respondenților, principalele întrebări puse acestora urmăresc, în primul rând, obținerea unui plus de cunoaștere a vieții oierilor voineșteni, a păstoritului în Carpații de curbură, inclusiv a păstoritului transhumant și a impactului practicării acestei ocupații asupra destinelor umane chestionate, a familiilor acestora și a comunității din care fac parte.
Deosebit de interesantă este percepția potrivit căreia „ciobanii voineșteni erau pe atunci mai mulți decât sibienii”, și informația despre numărul oilor pe care le-au avut, în realitate, oierii voineșteni, de-a lungul timpului: „Moșii noștri aveau multe oi, dar nu găsim în arhive, nu le scriau în acte pe toate, din cauză de taxe. Rar care n-avea mia de oi, foarte rar. Numa’ nu-i știa nimeni…”
De o mare diversitate, profunzime și autenticitate sunt informațiile referitoare la viața grea de la stână provocată de fenomenele meteorologice, de atacurile permanente ale urșilor, lupilor și, de multe ori, ale hoților… De un dramatism deosebit sunt poveștile reale cu și despre lupi și urși, dar și cele despre câini, în calitatea lor de „cei mai fideli” și valoroși parteneri ai ciobanilor, în relația acestora cu urșii, lupii și celelalte provocări ale păstoritului în munți. La fel de valoroase sunt informațiile privind organizarea păstoritului, rânduielile calendaristice ale mocanilor din vremurile de mai demult, programul de zi cu zi la stână, îmbrăcămintea și hrana ciobanilor, promovarea în cariera profesională, etapele parcurse de viitorii ciobani, de la mânător, cârlănar, mânzărar, șef de stână, baci, ocupațiile complementare păstoritului: vânatul și pescuitul etc.
Autoarea ne prezintă câteva portrete de mare profunzime ale unor oieri voineșteni, oameni puternici, mândri și curajoși („lupul, ursul, hoţii, fulgerul ori boala numai cu îndrăznire pot fi stăpâniţi”), dar și credincioşi („tărie în situaţii grele, dar şi în rutina zilnică, doar la Cel de Sus poţi găsi”). Deși recunosc că „meseria de cioban” este foarte grea, „de nimeni nu-și închipuie”, cu toții au afirmat atașamentul față de practicarea acesteia și transmiterea ei, prin intermediul membrilor familiei.
Dovedind o bună cunoaștere a înaintașilor, respondenții au relatat numeroase povești de viață, drame umane, informații despre „haiduci, hoţi, partizani” – oameni ce umblau pustietăţile, ca şi oierii, amintiri din transhumanță, dar și despre organizarea și desfășurarea Sântiliei – cu multiplele ei funcțiuni spirituale, culturale și sociale, în viața comunității locale. Sunt surprinse informații despre viața de familie, despre numărul mare de copii și despre preocuparea pentru educarea lor, prin muncă și învățarea de mici cu greutățile vieții, despre școala de altădată, activitățile extrașcolare, relația profesor-elev etc., despre statornicia în păstrarea tradițiilor și a portului („taică-meu nu și-a părăsit portul, în continuare purta cioareci”), dar și despre perspectiva sumbră a oieritului tradițional, din perioada postdecembristă. Prin toate acestea, autoarea și-a realizat unul din scopurile investigației întreprinse, respectiv acela de a demonstra „că ciobănia nu era doar o meserie, ci un mod de viaţă”.
Un important capitol din relatările subiecților intervievați îl constituie informațiile referitoare la primul și al doilea război mondial, prizonieratul în Rusia, dramele trăite de românii voineșteni după Dictatul de la Viena („unguri, care ne spărgeau casele, intrau în casă, luau tot”) și în primii ani ai instaurării regimului comunist (colectivizarea, prigoana împotriva chiaburilor, achitarea cotelor mari, distrugerea elitei locale, prin trimiterea în închisorile comuniste etc.).
În funcție de profesia fiecărui respondent și de traseul carierei sale profesionale, din interviuri aflăm și alte date despre realitățile din unele localități ale țării, despre oameni, fapte, întâmplări, evenimente care, împreună, contribuie la cunoașterea, din perspectivă subiectivă, a unor aspecte inedite despre oierii voineșteni, localitatea lor natală Covasna și împrejurimile sale, în ultimul secol.
Reproducerea interviului cu nonagenarul Nicolae Manea, apărut în ziarul Cuvântul Nou din 2004, cât și a materialului intitulat Gheorghe Smădu – Întâmplări de pe front, poate constitui, în viitor, o modalitate benefică de cercetare, prin recuperarea unor texte asemănătoare apărute în presa vremii, sau aflate în arhiva unor familii de voineșteni. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, între timp, Florentina Teacă a devenit o colaboratoare permanentă a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita.
Cititorii volumului de față pot cunoaște principalele repere biobibliografice ale autoarei și câteva din preocupările sale culturale, publicistice și civice, din interviul intitulat Florentina Teacă, fata în ie…, apărut în Condeiul ardelean în primăvara anului 2017, și din unele articole publicate în presa locală, sub semnătura acesteia, reproduse în Anexele volumului.
Așadar, ne aflăm în fața unui volum care oferă o lectură plăcută și captivantă și care redă o parte a memoriei colective a românilor voineșteni, reprezentând un capitol al unui proiect generos, care, în final, va constitui, cu certitudine, o sursă de referință pentru toți cei care vor cerceta sau vor dori să cunoască istoria, cultura, civilizația și spiritualitatea românească din Arcul Intracarpatic.
Felicitări autoarei și mulțumiri celor ce au sprijinit apariția acestei lucrări!
Dr. Ioan LĂCĂTUȘU
Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail
