Dan Radu Viorel Leu din Voineștii Covasnei și pasiunea lui pentru sculptură

Dan Radu Viorel Leu este un tânăr voineștean. Și, cum toți tinerii voineșteni au o pasiune, așa are și el: modelează lemnul. În garajul lui transformat în atelier, ascultând muzică, uitând uneori de orele care trec, până târziu în noapte, sculptează și pirogravează. A moștenit talentul și dălțile de la tatăl lui, pe care moartea l-a răpit mult prea devreme, pe când Radu avea doar 7 ani, iar această activitate este ca un omagiu pe care i-l aduce tatălui său. A învățat ceea ce știe de la sculptorul în lemn Gheorghe Smădu, care se întâmplă să-i fie vecin. Într-o zi toridă de vară, l-am scos pe Radu din atelier și l-am rugat să ne povestească despre cum pasiunea lui îi umple viața de frumos.

• Cum a început totul? Când ai început să sculptezi și când ți-ai dat seama că-ți place asta?
• Am început acum trei ani. Făceam desene încă din școală – eram la liceu când o profesoară m-a întrebat de ce nu încerc să sculptez. „Ei, n-am eu răbdare de așa ceva…” Și acum trei ani, venisem acasă din Germania, unde fusesem la muncă, era iarnă și, ce mi-a venit mie, să fac un desen, pe hârtie A4, niște flori. Apoi, o altă sclipire: „p-astea le sculptez!” M-am dus la nea Gigi Smădu – „îmi arătați și mie cum să fac?” Și, de-atunci, așa, încet, încet, am descoperit că îmi place să modelez lemnul. Mi-am descoperit pasiunea pentru sculptură, pentru artă, în general. Dar pasiunea asta este moștenire de familie – și tata a sculptat, și unchiul. Dălțile de la tata mi-au rămas. El făcea piese de mobilier prin casă, pe care și acum le folosim, plăcuțe pentru trofee de vânătoare, panoplii cred că le zice etc. (n.n.: una dintre acestea este păstrată și acum în locuința familiei Leu, ca pe-o icoană)

• Ce fel de lucrări faci? Și unde ajung ele?
• Am făcut și icoane – acelea sunt pirogravate. Dar, de obicei, sculptez flori, animale, peisaje vânătorești. Ce îmi trece prin minte, aia fac. Ce văd, ce-mi place, încerc să fac în lemn. Am făcut și la comandă, am și vândut, dar multe le-am dăruit prietenilor și familiei.

• Te vezi trăind din asta? Adică se poate trăi din ceea ce sculptezi tu?
• Se poate, dacă ajungi cunoscut.

• Și îți dorești să ajungi?
• Da, normal. E ceva ce-mi place să fac. E o meserie curată. Grea, dar frumoasă.
• Ce dimensiuni au lucrările tale? Care e, de exemplu, cel mai mare „tablou” sculptat și cât ți-a luat să-l faci?
• Am făcut și mai mari, și mai mici. Cel mai mare avea aproximativ 70/40 cm. Am muncit la el mai bine de-o lună, în condițiile în care am lucrat printre picături, când veneam de la serviciu.

• Ți se întâmplă să începi ceva, să lași, să te apuci de altceva?
• Dacă începi un tablou mai mare, la un moment dat, cum zicea și nea Gigi Smădu, te plictisești să-i tot vii roată. Și atunci începi altul, lucrezi concomitent. Când te plictisești de unul, te întorci la celălalt și tot așa… până la urmă le termini.

• Cu ce fel de lemn lucrezi? Care se modelează mai ușor?

• Îmi place să sculptez în paltin, nuc, stejar. Cel mai mult îmi place paltinul – are culoarea lemnului alb. Și de ce îmi mai place paltinul: după ce termin, când îl dau cu baiț, pot să-i dau altfel culorile. De exemplu, am un tablou cu trandafiri, iar floarea am făcut-o din lemn de esență diferită și le-am lipit. Și au culori diferite.

• Cum te simți când sculptezi?
• Liniștit. Mă relaxează. Mă recreez, ascult muzică. Sunt în lumea mea – eu și cu dalta. Când te pui la lucru și vezi că-ți merge treaba și-ți iese așa cum ai tu în cap, pierzi noțiunea timpului. Când te uiți la ceas, vezi că e târziu.

• Ce unelte folosești?
• Dălți. Rotunde, semirotunde, ovale, în V, semicurbate, late, înguste… Toate sunt moștenire de la tata. Sculptura nu se face ca și cum ai bate din palme, e o muncă migăloasă. Vorba lui nea Smădu: „nimeni nu știe ce și cum” – când ajungi să faci chițibușuri d-astea mici, se schimbă tot. Eu, ce-am învățat, am învățat de la nea Gigi Smădu, asta-i clar. Îi și mulțumesc pe această cale. El zicea că tot ce faci la sculptură, să faci din daltă. Fără mașini. Eventual, după băițuire, ca să-i dai umbre, să șlefuiești. Și dacă se vede urma de daltă, mai bine lași așa, nu pui mașina pe lemn. Trebuie să urmărești fibra lemnului – dacă îi dai contra fibrei, îți face rău: se rupe, se splențuie, nu se finisează.

• Cum procedezi? Faci întâi schițe pe hârtie?
• Mai întâi, am ideea. Uneori, mă mai inspir, mă mai uit pe internet, mai iau și de acolo inspirație, mai adaug și de la mine, încerc să combin ideile. Cum încep? Fac desenul, iau dalta, tai conturul, găsesc dalta care se potrivește desenului, ștanțez, încep să scot, până îmi rămâne cât îmi trebuie. Rotunjesc, finisez, băițuiesc, lăcuiesc.

• Spuneai, la începutul discuției noastre, că îți place și să pirogravezi. Povestește-ne un pic și despre asta, te rog!
• Pirogravura se face pe placa de lemn. Se îndreaptă materialul la abric, se face desenul, în creion, mai complex decât la sculptură. Apoi, cu aparatul, arzi conturul, formele, arzi mai tare sau mai puțin, ca să dai forma dorită, apoi lăcuiești. Pirogravura nu este așa complexă ca sculptura. Dar se face mai repede. Însă sculptura altfel atrage ochiul.

• Și care îți place mai mult?
• Amândouă! Dar înclin spre sculptură. În ultimul timp, mi-au ieșit lucrările așa cum am vrut să iasă. Și văd o evoluție clară, de la una la alta. Însă pirogravura dezvoltă imaginația și pentru sculptură.

• Conform diplomei, ești tehnician în prelucrarea lemnului. Locul tău de muncă are legătură cu lemnul?
• Nu, dar mi-aș dori să lucrez undeva unde să am legătură cu lemnul, dar să fac și ce-mi place.

• Ce-ți dorești cel mai mult, în acest moment?
• Timp! Asta e problema mea cea mai mare: timpul. Una e să lucrezi o zi întreagă în atelier, alta e să vii de la muncă obosit și apoi să te apuci. Nervos, nu poți, că strici. Trebuie o stare anume. Uneori, nu încep direct cu lucruri care necesită atenție sporită, ci cu ceva ușor, să-mi intru în mână. Și sunt zile când lipsește inspirația. E împărțit timpul, din păcate. Abia aștept să vină iarna, să am timp mai mult!

Dacă vă plac lucrările lui Radu, căutați-l! Veți găsi, după spusele lui, „un lucru plăcut, frumos, făcut manual de la A la Z, unicat, în care s-a pus suflet”

Dragă Dan Radu Viorel Leu, îți ținem pumnii să reușești tot ce ți-ai propus! Să te ajute Dumnezeu să modelezi lemnul din ce în ce mai mult și mai bine! Sunt sigură că acolo sus, în Ceruri, cineva se bucură că pe dălțile lăsate fiilor lui nu se pune praful!

În timp ce Radu îmi povestea despre dălțile moștenite de la tatăl lui, mama acestuia îmi spune că le-a păstrat în ideea că unul din cei doi băieți o să-i semene. Este fericită că Radu le folosește. Am dezlegat și misterul celor trei prenume: „Dan, că așa am vrut eu, ca pe taică-su, Radu, că așa a vrut tatăl lui, iar Viorel, după o prietenă foarte bună, Viorica, ce a murit într-un accident”, ne spune Maria Leu, mama lui Radu. Și, cu lacrimi în ochi, își amintește: „Când a murit tatăl lor în accident, Radu avea 7 ani, iar Alex 15. Era pe 4 noiembrie 2002. Radu era în mașină. S-a zis că a adormit la volan. Eu nu cred că a adormit. L-am întrebat pe Radu ce-și aduce aminte. Și mi-a zis că a venit o mașină albă, iar taică-său a zis „unde te bagi, boule?”, apoi a mai apucat să întrebe „unde ești, Radule?” Dacă adormea la volan, nu făcea asta. Ceva i-a tăiat calea, iar copilul a suferit mult că nu a fost crezut. La nici șase săptămâni de la moartea tatălui, Alex s-a trezit într-o noapte și a scris o poezie, a apărut și în ziar.”

Cu permisiunea doamnei Maria Leu, iată articolul apărut în ziarul Cuvântul Nou din 23 decembrie 2002, semnat de Vasilica Ciobanu:

Singura alinare care i-a mai rămas doamnei Maria Leu din orașul Covasna sunt cei doi copii, Radu și Alex, pentru că soțul dumneaei, Dan, cum îi spuneau cei ce l-au cunoascut, a trecut la cele veșnice. Radu și Alex sunt doi copii buni, iar bucuria cea mai mare pe care o aduc ei mamei lor este atunci când vin de la școală cu rezultate bune la învățătură. De șapte săptămâni, ei nu mai pot aduce aceeași bucurie și tatălui lor, dar îl poartă mereu în suflet și în gând. Radu a fost în mașină cu tatăl lui când s-a întâmplat accidentul acela groaznic și nu poate să-i uite ultimele vorbe: „Radule, unde ești?” Poate în amintirea acelor vorbe și a clipelor petrecute cu tatăl lui, Radu o tot roagă pe mama sa să nu-i mai spună Radu, ci să-i spună Dan, așa cum îi spunea și tatălui lui. Radu are doar șapte ani și înțelege durerea care-l apasă ca un copil de vârsta lui. În schimb, Alex este mai mărișor, clasa a IX-a, și-și manifestă parcă altfel suferința pricinuită de dispariția tatălui. Lui Alex demult îi place să scrie poezii, însă n-a ținut neapărat să le facă publice, dar acum și-a luat inima în dinți și a trimis la redacția noastră poezia „Despărțire dureroasă”, scrisă în memoria tatălui său, versuri care îi aduc un strop de alinare.

O! Ce durere-n suflet mă cuprinde

Și totu-mi pare atât de-ntunecat,

Când tu pleci de lângă mine

Spre cel mai mare împărat.

Ne lași pe toți și pleci departe

Pe un drum lung și greu,

Ne lași cu gândurile deșarte

Și-un gol enorm în sufletul meu.

Ce soartă rea au unii oameni,

Să moară pe nepregătite.

Nu vreau să piară astfel nimeni,

Să lase case părăsite.

Rămâi cu bine, tatăl meu,

Să știi că te-am iubit mereu.

Eu sper că o să-ți fie bine

Acolo, singur, fără mine.

Prin versuri sau prin cântec, pentru că îi place și să cânte, își revarsă acum Alex durerea din suflet, cu toate că niciuna din aceste căi, cântecul sau poezia, n-ar dori să urmeze în viață. Visul lui este să ajungă polițist, așa cum și tatăl lui ar fi vrut.

Prof. drd. Florentina Teacă