Redactor timp de trei decenii (1978-2008) la cotidianul Cuvântul nou, Vasilica Ciobanu a realizat interviuri cu oameni simpli din localitățile județului Covasna, pagini care prezintă un real interes și astăzi.
Astăzi aducem în fața cititorilor Mesagerului de Covasna articolul Cui îi plac oile, îi place și pădurea, publicat în ziarul Cuvântul nou nr. 4563, anul XVII, 6 aprilie 2006, care relatează discuția publicistei cu Eugenia și Constantin Banciu, din Cremenea, Sita Buzăului. Aceștia, doi oameni atât de frumoși în simplitatea lor, ne vorbesc peste timp, cu acordul și spre bucuria familiei lor.
Cui îi plac oile, îi place și pădurea
În cei 45 de ani de căsnicie, soții Eugenia și Constantin Banciu au avut multă înțelegere unul față de celălalt, cu toate acestea au dus o viață destul de agitată pentru că au fost permanent preocupați să realizeze ceva. Pentru domnul Constantin Banciu, nea Dinu cum este cunoscut nu numai în Cremenea, un cătun ce aparține de Sita Buzăului și unde locuiește, ci în mai toată Zona Buzaielor, viața sa și a familiei sale a însemnat muncă și iarăși muncă. Ajuns la 67 de ani, nea Dinu ar putea spune că împlinirile de până acum au fost posibile datorită faptului că a avut voință, năzuință și s-a priceput la mai toate celea, cum avea să ne povestească: „Părinții mei n-au fost bogați și-am fost cinci frați și trebuia să muncim de mici. Noi am locuit tot în Cremenea, dar sus pe deal, lângă pășune, pe urmă eu am rămas cu părinții, iar frații s-au căsătorit, au plecat pe unde au putut și au vrut, au vândut pământul de la tata, iar eu l-am luat înapoi, l-am cumpărat. Așa am refăcut grădina și, apoi, am dat-o și eu la copiii mei. Am și eu cinci copii, trei fete și doi băieți, și patru s-au căsătorit, au casele lor tot în Cremenea, iar cel mic stă cu mine, nu-i căsătorit. Fata cea mică și ginerele meu au casa chiar lângă noi, că am avut aici grădină și le-am dat loc să-și facă și ei casă…”
Nea Dinu s-a ocupat de oi de când era copil, pentru că și tatăl său a fost cioban. „Când eram mic umblam după oi împreună cu un frate de-al meu și mergeam la școală pe rând, o zi eu, o zi el – își amintește interlocutorul nostru. Oricum, trebuia să avem note ca și ceilalți colegi, de aceea luam cărțile cu mine, după oi, și învățam și-mi făceam temele acolo, așa mergeau trebuirile atunci. Pe urmă, după ce mi-am făcut și eu o familie, am avut mereu oi, chiar 50-80 de oi, dar acum nu mai țin multe oi, țin două-trei vaci. Acum un an am avut două vaci și-am dat la centrul de achiziții peste 5000 de litri de lapte și-am avut și viței la ele. Vaca dă lapte mai mult cât stă în grajd, dar dacă o dau la păscut nu mai are așa mult lapte, fiindcă nu este prea bună pășunea. Aici, vara trebuie în primul rând să asiguri pășunea ca să fie bună, pentru că noi nu stăm la șes, acolo unde în câmp se cosește lucerna, noi avem pășunile astea de munte care nu sunt prea bune și trebuie gunoite.”
Locul unde își are gospodăria l-a cumpărat ca să se retragă mai în sat, să-și facă o casă ca lumea și să le asigure copiilor condiții de trai mai bune, deoarece casa părintească era într-un loc izolat și nici măcar televizorul nu funcționa. Cu timpul și-a înjghebat aici o gospodărie frumoasă și a captat un izvor, împreună cu doi vecini, și a tras apa în casă. A muncit cot la cot cu soția sa, doamna Eugenia Banciu, care nu s-a dat înapoi nici de la săpat șanțul pentru țeava de apă și a dat cu târnăcopul zi de zi, până a terminat lucrarea, iar distanța până la izvor este de cel puțin 300 de metri. De fapt, doamnei Eugenia Banciu îi revin și acum munci grele în gospodărie, pentru că soțul său este suferind și trebuie să facă cineva treburile casei. În fiecare zi duce laptele la centrul de achiziții, care este situat la ceva distanță de casa lor, apoi, animalele din grajd cam tot în grija sa rămân.
Nea Dinu nu a rămas însă numai cu oile, a lucrat ani de zile la pădure, pentru că, vorba dânsului, „Cui îi plac oile, îi place și pădurea! Eu am lucrat 42 de ani și șapte luni la IFET, unitate despre care acum nu se mai știe nimic, dar atunci numai eu aveam în subordine până la 100 de oameni și duceam 3-4 brigăzi, c-am fost maistru la exploatarea lemnului. Când am început să lucrez i-am spus tatălui meu că eu nu mai stau la oi și am plecat la muncă. Prima dată am fost la munca de jos, la joagăr, o muncă foarte grea. Înainte se tăia foarte mult lemn din pădure, dar se și refăcea pădurea, însă acum nu o mai reface nimeni. Mai merg și acum prin pădure și văd că omul doboară copacul mare și frumos, îl taie și-l pune pe foc. Atunci se făceau cinci-șase sortimente din materialul lemons, adică rulaj, gater, construcție, celuloză, PFL, lemn de foc și snopi, așa se curăța pădurea. Unde sunt combinatele alea de celuloză sau de PFL?! Atunci, lemnul se valorifica la maximum și eu am făcut școală de sortator la Câmpeni, lângă Cluj și știu ce înseamnă valorificarea materialului lemnos.”
Numai un om care iubește pădurea poate vorbi cu atâta patos despre ea. După atâția ani de muncă și trudă, chiar și cu carte de muncă, nea Dinu nu are o pensie pe măsură, iar soția nu are deloc pensie. Banii care intră acum în această casă sunt vreo 4,5 milioane de lei, iar lui nea Dinu i se pare un lucru nedrept, pentru că „măcar de-ar fi crescut pensia la nivelul pieței, așa cum a crescut prețul la zahăr, de la 20 de mii de lei la 35 de mii de lei, iar eu am primit la recalculare 30 de mii de lei.”
Sursa: ziarul Cuvântul nou nr. 4563, anul XVII, 6 aprilie 2006, interviu realizat de Vasilica Ciobanu
A consemnat, pentru dumneavoastră,
Florentina Teacă
