Interviu cu doamna Violeta Popescu, laureată a Premiului „100 pentru Centenar”, fondator al Centrului Cultural Italo- Român din Milano
Violeta Popescu, fost profesor al Colegiului Național „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe, iubitoare a valorilor și culturii românești și promotoare activă a acestora, se numără printre cei zece români – adevărate modele de conduită – care au fost premiați în cadrul Galei „100 pentru Centenar”, organizată la finele lunii iunie, la Roma, printr-un proiect inițiat de Ministerul Românilor de Pretutindeni.
A absolvit studiile Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai (1996), ale Facultății de Teologie Ortodoxă – Asistență Socială a Universității Lucian Blaga din Sibiu (1999), a unui master la Universitatea din București (2004) și a obținut distincția de Doctor Summa Cum Laude, în urma susținerii tezei de doctorat în teologie.
În urmă cu aproximativ 14 ani s-a stabilit în Italia. A înființat Centrul Cultural Italo-Român din Milano și s-a implicat în numeroase proiecte de păstrare a identității și promovare a imaginii culturale românești în Italia. Despre toate acestea și nu numai, am avut onoarea să aflăm mai multe în cadrul unui interviu pe care doamna Violeta Popescu ni l-a acordat, un interviu de excepție:
Stimată doamnă Violeta Popescu, doresc să începem acest interviu prin a vă felicita pentru distincția pe care ați obținut-o în cadrul Galei „100 pentru Centenar”, organizată la finele lunii iunie, la Roma. Un total de 10 români de succes, adevărate modele de conduită, au fost premiați în cadrul Galei la Roma. Cum a fost pentru dumneavoastră acel moment? Cu ce gânduri ați primit această distincție?
Vă mulțumesc mai întâi pentru felicitări! Așa cum țin să le mulțumesc pentru încredere și celor care m-au propus la Roma pentru acest premiu. Proiectul „100 pentru Centenar” este inițiat de Ministerul Românilor de Pretutindeni în anul Centenarului României Marii Uniri, care se desfășoară în zece țări, o distincție acordată pe criterii profesionale, un premiu care îmbina la fiecare și o imagine dată României, reflectate în munca și activitatea celor care au fost premiați în Italia sau sunt premiați în alte țări (în diferite domenii, de la artă până la muzică, medicină, știință sau cercetare). A fost un moment deosebit, organizat impecabil de Ambasada României în Italia, de Excelența Sa, George Gabriel Bologan, de Accademia di Romania din Roma, unde de altfel s-a și desfășurat manifestarea, un edificiu mărturie al legăturilor culturale italo-române. Este o distincție pe care o merită mulți români, care zidesc încet, zi după zi, ceva frumos pentru ei dar și pentru țara lor, și care, așa cum sublinia Ministrul Românilor de Pretutindeni, Natalia Elena Intotero, contribuie la imaginea României prin activitatea lor. În fapt, toți suntem ambasadori ai țării noastre, cum ține deseori să sublinieze pe drept cuvânt, ambasadorul român, George Bologan, un diplomat cu o vocație specială și o viziune de ansamblu în tot ceea ce întreprinde de mulți ani în Italia. Este un gest care mă onorează și în același timp, îmi creează o responsabilitate și o datorie în plus în ceea ce fac. Nu este un premiu oarecare, el exprimă memoria însumată a 100 de ani din viața și istoria neamului românesc, o sută de ani, în care România a traversat momente de glorie, momente de mare suferință și încercare, și mai ales de speranță pe drumul libertății și democrației.
Premiul a fost oferit în semn de prețuire pentru activitatea dumneavoastră ca autor, editor, pentru promovare culturală românească.
Este o apreciere pe care o împart cu un mic grup de persoane, solidare, deschise înspre bine și frumos, dispuse să jertfească din timpul lor, truditori înspre a zidi și a lăsa ceva în urma lor: scriitoarea Ingrid Coman, Maria Floarea Pop, poetă și traducătoare, Gabriel Popescu, implicat în partea de grafică și coordonare în cadrul editurii Rediviva, care cu mare dăruire, muncă, sunt în cadrul Centrului Cultural, încă de la fondarea lui în 2008, și apoi altor colaboratori, prieteni, profesori, artiști, traducători, care și-au adus contribuția și au rămas alături de noi în toți acești zece ani: prof. Valentina Negrițescu, autoarea unor volume de gramatică de referință și dicționare, publicate la importanta editură Hoepli din Milano, Daniela Nenciulescu, artist cu numeroase expoziții personale și colective în prestigioase spații de artă contemporană din Lombardia și nu numai, Davide Arrigoni, traducător, Irina Țurcanu, autoare și traducătoare, poeta Florentina Niță, poeta și jurnalista Claudia Bolboceanu, Lavinia Rotocol și Cristina Lefter, pictorițe, Felicia Chiciorangea, videoreporter. Cred într-o solidaritate de generație, într-o solidaritate a valorilor și în puterea de a schimba a oamenilor, acolo unde ei își desfășoară activitatea. Dincolo de instituții, de structura politică, socială, cei care pun în mișcare cu adevărat lucrurile sunt oamenii. Nimic nu este întâmplător, Dumnezeu lucrează prin oameni și ei la rândul lor, prin conștiința fiecăruia, prin responsabilitatea asumată, zidesc binele în jurul lor. Mi-am dovedit deschiderea, punctând tocmai pe sinergia comună în a scoate la iveală partea pozitivă și fapta care construiește, acolo unde am văzut că există această bunăvoință. Critica este constructivă, atâta timp cât există și inițiativa de a pune ceva în loc, sau a îmbunătăți acel lucru.
După Unirea de la 1918, știți care a fost cea mai mare preocupare a elitei românești din provinciile reunite? Cum va putea să exprime cel mai bine acest moment crucial din viața țării, cum să cinstească jertfa celor care au murit în timpul Primului război mondial și să pună în slujba țării aceste energii și dorința în a ridica țara. Răspunsul de dat este foarte simplu. Ceea ce a creat acea elită, rămâne în mintea poporului român ca perioada interbelică, una dintre cele mai înfloritoare cu putință din istoria României, când, așa cum le-am numi astăzi, s-au produs performanțe de răsunet în medicină, inginerie, știință, cultură, etc.
Milano este orașul unde în general se desfășoară activitatea dumneavoastră. Când și cum v-ați stabilit în Italia și cum ați ajuns să vă ocupați de relațiile româno-italiene?
Activitatea mea de voluntariat, cum spun prietenii italieni „misionarism cultural” începe în mod conturat, acum 10-12 ani la Milano. Nu pot spune că mă ocup de relațiile româno-italiene, e o sarcină care revine și pe care cred că o onorează foarte bine, instituțiile românești de pe teritoriul Italiei care prezintă statul român, alte forme instituționale create, mai vechi sau mai noi, în rândul comunității. Cred că am un oarecare rol din punct de vedere documentaristic, care derivă în primul rând din formarea mea profesională, de a readuce în memoria colectivă, a reaminti, atunci când pot, că ceea ce facem noi, s-au străduit și alții înaintea noastră să facă, publicând fragmente de istorie, episoade comune din trecutul popoarelor noastre. Este un transfer de informații la prima vedere, dar în fapt este un transfer de modele, de cunoaștere a celor care au început și construit ceva în această direcție a prieteniei româno-italiene, a fraternității. Și trebuie să spun că mă entuziasmează orice informație legată de memoria locului, de prezența românească la Milano, în primul rând. Memoria locului te ajută să îți creezi o identitate, să te definești, să te raportezi în mod diferit. De exemplu, marea soprană româncă Hariclea Darclée pentru care maestrul Puccini a și compus, avea o casă impunătoare în centrul orașului, unde o vizitau mari muzicieni ai vremii. Simion Bărnuțiu, când se afla la Pavia la studii la Facultatea de Drept, trimitea articole acasă și lăuda frumusețea Duomu-lui. În niște scrisori de epocă citisem că mitropolitul Visarion Puiu, călătorea des de la mânăstirea Maguzzano, unde era găzduit în anii 1945-1947, la Milano, căci era impresionat de acest oraș, călătorii făcute mai mult în mod clandestin, întrucât era urmărit și în Italia, după condamnarea sa la moarte de către regimul comunist din România. La Milano, la Hoepli, a apărut prima gramatică de limbă română, integrată cu poezii din Mihai Eminescu și multe, multe alte exemple, care conturează o tradiție frumoasă. Sunt mici amănunte de istorie desigur, dar sunt semnificative ca raportare și fac ca și dialogul nostru cu italienii să dobândească un conținut, o bază. Cultura mereu a zidit, a deschis porți, a deschis inimi. Nu mai vorbesc despre câte relații de prietenie s-au născut în epoca modernă între români și italieni, prietenii care au dat naștere unor inițiative extraordinare, pe care le descopăr cu mare bucurie și de care am putea vorbi foarte mult. Nu cred în detașarea totală a unui om de rădăcinile și istoria poporului din care face parte lui, de locul în care trăiește, de comunitate. E o falsă iluzie ruperea de contextul istoric, de realitatea în care ne aflăm, cu trecutul și prezentul ei.
Ați susținut numeroase prezentări în Italia, despre România, despre relațiile româno-italiene. Cum se vede România în rândul italienilor, în rândul celorlalte comunități de străini din Milano?
România se vede întotdeauna bine atunci când românii își exprimă, prin prisma istoriei, culturii și tradițiilor lor, ceea ce sunt, de unde vin, și ce pot împărtăși în dialogul cu ceilalți, oriunde s-ar afla. Fie că este vorba de Italia sau de orice altă țară unde au ales să trăiască. Milano este un oraș prin excelență multicultural, cu peste 300.000 de străini din toate colțurile lumii. Se fac întâlniri la Milano cu reprezentanți a peste 450 de comunități de străini. Privirea spre celălalt este un exercițiu de fiecare zi, o experiență care nu se epuizează niciodată, dimpotrivă se adâncește și are mereu noi valențe. În exercițiul acesta inedit, frumusețea constă nu în aflarea unor informații, pe care le poți găsi pe Google dacă ești interesat, ci în mărturiile de viață ale acestor oameni veniți de pe tot globul, care poartă, fiecare în parte, câte ceva de la el de acasă. O cunoaștere care înseamnă foarte multă bogăție! Remarci imediat emoția, bucuria care stăruie, atunci când au această posibilitate de a exprima ceea ce sunt ei, de unde vin. E ceva foarte diferit și aparte în aceste gesturi pe care le observi. Cât privește Italia? România este atât de aproape cultural și istoric de Italia, încât creează mirare generațiilor de tineri italieni, mai puțin obișnuiți să privească înspre țările din Est, înspre țările foste comuniste. Am onorat cât am putut fiecare invitație pe care am primit-o din partea unor biblioteci italiene, fundații, scoli, universități din Milano, din Lombardia și din multe alte orașe din Italia, întrucât îmi face plăcere să pot transmite în primul rând un mesaj cultural, și potențialul pe care îl prezintă românii. Sunt întâlniri care cred că aduc ceva bun și pozitiv în relațiile dintre România și Italia și nu numai, întrucât contactul este și cu mulți străini stabiliți în Italia ca și noi.
În anul 2008 ați fondat, la Milano, Centrul Cultural Italo-Român. Vă rog să ne prezentați acest Centru, scopul, activitățile și proiectele din cadrul acestuia, între care editura Rediviva, prima editură românească din Italia!
Centrul Cultural Italo-Român este o mică asociație de voluntariat cultural, în fapt, un grup de persoane dăruite profesional de care v-am amintit, care în 2018 împlinește zece ani de activitate. În cifre, vă pot spune că sunt mai mult de 250 de evenimente, care includ participarea noastră ca organizatori și parteneri, în realizarea unor simpozioane, conferințe, prezentări de carte, expoziții, proiecte în școli, în universități, nu doar la Milano, ci și în multe orașe din Italia. E o activitate care înseamnă multe raporturi și relații, multe deja de prietenie, prezența în spațiul public italian în diferite contexte. În general, publicul italian, dar chiar și mulți români uitându-se pe pagina noastră de internet www.culturaromena.it ne confundă cu o instituție culturală a statului român. Puțini își dau seama că suntem într-o sferă a unui misionarism din toate punctele de vedere, prin ceea ce promovăm, prin proiectele și publicațiile noastre, și prin felul în care le susținem. Ceea ce spun nu vreau să sune în sensul strict al unui neajuns, chiar dacă un suport pentru toată această activitate ar fi oricând binevenit. După un deceniu de activitate și experiență, nu suntem în pragul unui început, ci continuăm, dezvoltăm, ceea ce ne-am propus, adică o încredere și o bază oferim în ceea ce putem face și am putea desigur face.
Rediviva, iată prima editură românească fondată în Peninsulă în 2012. Care sunt obiectivele, publicațiile de până acum?
Redviva, este ideea colegei noastre, scriitoarea Ingrid B. Coman, o idee care a stăruit în mintea noastră și am gândit-o ca pe o pârghie culturală românească, de promovare, dar și dialog intercultural. Ne-am gândit mult până am început să derulăm acest proiect, care înseamnă în șase ani de la deschidere deja peste 50 de publicații în cele opt colecții ale editurii, o muncă și o activitate foarte intensă. O editură înseamnă volume publicate, relații cu autori, traducători, partea de vizibilitate, evenimente editoriale, participări la diferite târguri de carte, deci o întreagă paletă complexă de activitate. Cu editura Rediviva, cititorul italian în primul rând descoperă o parte din istoria, literatura, poezia și spiritualitatea românească. Colecţia „Caiete româneşti” de exemplu îşi propune prezentarea unor importanţi autori clasici şi contemporani, amintesc Craii de Curte Veche de Mateiu Caragiale, Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, Principele de Eugen Barbu, În absenţa tatălui de Stelian Ţurlea, Dimineaţa unui miracol de Bujor Nedelcovici, Andante de Vasile Igna, Lizoanca de Doina Ruşti. Amintesc apoi colecția de Memorii cu volume legate de istoria recentă a României, colecția Spritualitate cu republicarea Jurnalului fericiri, (Diario della felicità) de N. Steinhardt, colecție coordonată de pr. Gabriel Popescu, colecția Roza vânturilor, unde amintesc volumele: Badante per sempre (Badante pentru totdeauna), Il villaggio senza madri (Satul fără mămici), ambele semnate de scriitoarea Ingrid Coman, care se bucură de mulți cititori; și multe alte publicații, volume de poezie, eseuri, povestiri, pe care cititorul le poate descoperi pe site.ul www.rediviva.it. Deși suntem o editură mică, cărțile noastre au ajuns în toată Italia, prin cititorii care le-au cumpărat, prin multele donații făcute în școli, biblioteci italiene, pe la universități pentru studenți, unor jurnaliști etc. Amintesc faptul că în cadrul editurii avem și autori din Algeria, Africa, America Latină, considerând esențială deschiderea și dialogul intercultural. De anul trecut, editura figurează și a fost inclusă și pe portalul Ministerului Instrucției Publice și Cercetării din Italia, aria interculturală.
Cum ați descrie comunitatea românească din Italia?
În trei cuvinte: integrată, apreciată și mult mai bine definită identitar! Aspectul integrării privește inserția socială și profesională a românilor aflați în Italia, care înseamnă o paletă foarte largă de profesii și meserii, deci o contribuție importantă în societatea italiană. Când spun mai bine definită identitar, mă refer la o mai mare aplecare asupra specificului și preocupărilor identitare, față de acum zece ani. Și nu îmi aparțin doar mie aceste cuvinte, ci celor cu care conviețuim în fiecare zi aici, adică italienii, de la simplele contacte până la aprecieri ale autorităților. O realitate le care își aduc contribuția instituțiile românești, asociațiile românești și multe alte forme, care țin comunitatea în sentimentul unei apartenențe identitare etc. Un rol fundamental în tot acest context, îl are Biserica, liantul cel mai direct al românilor cu casa și rădăcinile lor. Toate zecile de parohii românești de pe harta Italiei, sunt mici case de suflet și credință pentru români! Este impresionant să văd duminicile, familiile și copiii reuniți în biserică, în sentimentul credinței, la sfânta împărtășanie. Cu toții fac kilometri întregi să își aducă copiii la biserică, și implicit să le ofere pe lângă educația religioasă și forma identității lor. Fără o grijă, o preocupare, pentru generațiile viitoare riscăm să pierdem foarte mult. Tot ceea ce se are în vedere pentru copiii și tinerii noștri, este fundamental pentru cum vor arăta lucrurile mâine. Și asta depinde de fiecare dintre noi.
Ați derulat și promovat foarte multe proiecte în beneficiul acestei comunități și în scopul păstrării identității naționale și a valorilor românești. Care sunt cele mai importante astfel de proiecte, cele mai frumoase momente și realizări în mijlocul românilor din Italia?
M-aș bucura să cred că undeva se zidește ceva în urma acestor inițiative ale noastre, modeste și fără pretenții anume. Ne-am lăsat purtați în primul rând de dialogul și contactul cu multe persoane, realități de aici din Milano, din Italia. Am răspuns într-o manieră pozitivă, deschisă atunci când am putut face acest lucru. Bucuria mea, a colegilor mei, este faptul că am purtat mesajul cultural românesc și în ceea ce însemnă spațiul public italian, prin prezentări de carte, prezența autorilor români, așa cum sunt participările de ani de zile la multe manifestări publice culturale și interculturale din Milano, la festivalul internațional Bookcity, la Ziua Interculturii din cadrul Universității de Studi Bicocca din Milano, proiectele interculturale de la Universitatea Sacro Cuore Cattolica din Milano, la Festivalul Internațional de Poezie din capitala lombardă, la Museo delle Culture del Mondo, Casa dei Diritti, s.a. Apoi, menționez prezența editurii noastre Rediviva la Salonul Internațional de Carte de la Torino, motiv pentru care felicit echipa Institutului de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția care ne invită și care organizează Standul României deja de zece ani, Institutului Cultural Român, apoi din 2008 încercăm să susținem prezența tinerilor români, copii, adulți la Festivalul Internațional de Poezie de la Triuggio, unde România a obținut nenumărate premii. Pe partea de afirmare a identității românești amintesc în decursul anilor: Ziua Culturii Naționale, Ziua Limbii Române, Ziua Românilor de pretutindeni, Ziua Mondială a Poeziei, Ziua Națională a României, unele dintre ele organizate la vremea respectivă în Biblioteca care o aveam deschisă, altele la sediul Consulatului General al României din Milano, care ne-a găzduit cu generozitate, și desigur multe alte acțiuni care au pus în vedere partea de păstrare a identității dar și de promovare. Aș sublinia apoi, că ani de-a rândul, că Centrul nostru a oferit suport informațional și documentație unor studenți, masteranzi, doctoranzi români și italieni, informații în cadrul unor cercetări de natură sociologică inițiate de Universități și fundații di Milano pe tematica emigrației, familiei, aspectelor identitare s.a.
Dar cele mai mari provocări, care au fost?
Sunt multe provocări! Dar cea mai mare este să putem fi consecvenți cu ceea ce am început! Adică, responsabilitatea asumată să continue prin proiectele de care am vorbit. Să începi ceva nu este greu, să continui, și mai ales să dezvolți, iată acestea sunt lucrurile dificile care au nevoie de susținere. Totul cere muncă multă, consecvență și dăruire. Anumite proiecte inițiate de noi nu au o nevoie de un sprijin anume, sunt inițiative care continuă de ani de zile. Altele însă, așa cum este biblioteca de cărți românești (deschisă în 2008 și apoi după câțiva ani, închisă, frecventată îndeosebi de tineri interesați de cărți și de cercetare), apoi casa de editură Rediviva pe care am amintit-o, cu toate volumele publicate, care nu are un sediu de activitate, au nevoie de o susținere, căci s-ar reuși mai mult pe partea de promovare, documentare, contact cultural. O altă provocare este ideea constituirii unui Institut de studii interdiciplinare românești aici la Milano. Sunt zeci de studenți români în universitățile din Italia, mulți dintre ei la îndemnul profesorilor de la Universități, abordează teme de master, licență, pe discipline cum ar fi sociologia, antropologia, istoria, și care sunt legate și de România, sau de dinamica comunității românești. Lucrările lor ar putea constitui prilejul unor sesiuni șiințifice de comunicare. Un institut care să pună laolaltă preocupările și contactul cultural și științific dintre universitățile românești și cele italiene, dintre diferite fundații cu profil interdisciplinar. O comunitate nu înseamnă doar numere, înseamnă și o analiză profundă a ceea ce reprezintă ea într-un teritoriu, din punct de vedere demografic, economic, etc. În toată această mișcare culturală româno-italiană nu trebuie să rămânem doar la stadiul „doar în a privi Columna lui Traian de la Roma”, cum spunea Ramiro Ortiz, profesorul italian deschizător de drumuri între România și Italia la început de veac XX, ci această cunoaștere cum spunea el, trebuie să continue, să se dezvolte tot mai mult, iar acest îndemn al lui rostit acum cred 90 de ani, trebuie să ia în considerare exigențele timpului, cerințele actuale. Pentru mine, trecutul este important de cunoscut în sensul în care îmi oferă reperele pentru prezent, și cu siguranță o privire atentă ne va dezvălui ce să facem, și astăzi.
Ați publicat în 2008 un volum despre personalitățile românești din Italia. Ce ne puteți spune despre acel volum?
A fost un impuls foarte direct publicarea acelui volum, născut din vâltoarea mediatică a anului 2007, când existau desigur prejudecăți legate de intrarea României în structurile UE, și valurile de nesimpatie la adresa românilor erau destul de dese. Toate lucrurile negative pe care le întâmpină o comunitate, imaginea din mass-media, generează un sentiment de neîncredere, chiar dacă aceste gesturi par la prima vedere izolate. În acel an, îl cunoscusem pe prof. Giorgio Galli, un cunoscut și apreciat profesor de științe politice, de la Universitatea de Studi din Milano, care într-un mod solidar, își exprima regretul față de prejudecățile la adresa a românilor. La îndemnul lui, s-a născut acest volum, pe care l-am scris într-o manieră jurnalistică, și care să exprime prin gândurile și profesia acestor persoane intervievate, tradiția culturală, pregătirea profesională și aprecierea de care se bucură fiecare în domeniul lui aici în Italia.
La ce alte proiecte editoriale ați mai contribuit ca și documentare?
În acești ani, au fost mai multe proiecte editoriale care privesc atât istoria României, raporturile culturale italo-române în timp, dar și prezența comunității românești în Italia, dinamica și evoluția ei în acești ani. Pe partea de istorie, amintesc un volum editat de Fondazione Per i Diritti Umani din Milano, unde am publicat un studiu despre regimul comunist, un studiu despre represiunea comunistă în Anuarul Facultății de Teologie din Lugano, amintesc apoi Anuarul CCIR: Repere culturale românești în Peninsulă (ajuns la cea de-a patra ediție), câteva articole în aria cercetării interculturale publicate de Universitatea de Studi Bicocca și Sacro Cuore Cattolica din Milano. Mi-am adus contribuția și la un important volum monografic al comunităților străine din Milano, alcătuit de jurnaliștii italieni, Donatella Ferrario și Fabrizio Pesoli, intitulat Milano multietnica, primul volum monografic de acest fel care include și comunitatea românească din oraș, volum care a circulat în multe școli și licee de aici din Milano și Lombardia. Am mai avut colaborări cu unii jurnaliști italieni, la alcătuirea de prezentări legate de partea de istorie a României și diferite alte studii. În 2016, la una din cele mai mari expoziții din Italia, Meeting Rimini, am participat ca și interlocutor pe ce înseamnă partea de integrare în cadrul unui proiect care a circulat în foarte multe orașe din Italia, școli și universități etc.
Aș dori să ne oprim puțin și asupra tezei dumneavoastră de doctorat, susținută în Elveția, pe o temă foarte interesantă. Vă rog să ne prezentați câteva informații despre aceasta și despre cercetările întreprinse.
Și teza mea de doctorat se leagă desigur tot de România, și în special de perioada regimului comunist. Este o teză de teologie, dar în fapt de istorie, de istorie a Bisericii Ortodoxe Române după al doilea Război Mondial și în fapt, cum a supraviețuit sentimentul de credință în sânul poporului român, în ciuda valurilor de arestări, în ciuda adversității față de expresia religioasă. Cu câțiva ani în urmă la Universitatea din Lugano, s-a organizat un important simpozion internațional despre tema martiriului creștin în epoca contemporană. Comisia Simpozionului m-a invitat cu o conferință legată de represiunea în închisorile comuniste, în urma publicării volumului în limba italiană, despre represiunea în închisorile comuniste din România. Au fost zile de studiu dedicate multor zone europene și nu numai, care se legau de tema persecuțiilor la care sunt supuși creștini în epoca contemporană. Am vorbit despre represiunea declanșată la noi o dată cu instaurarea regimului, închisorile anilor ‘50 adevărate centre de exterminare, mecanismele terorii, eliminarea a tot ce era bun și sănătos în societatea românească. Câteva zile după, în presa din zona Ticino, au apărut câteva articole pe seama prezentării mele. Concluzia? păreau mult mai cunoscute regimurile totalitare din zone geografice mult îndepărtate, decât ceea ce se întâmplase în România. Deci, un argument care desigur cu acordul îndrumătorului de teză, am reușit apoi să îl dezvolt pe parcursul a trei ani de studiu. De exemplu, trei mari personalități ale lumii teologice românești, în situații puțin diferite, aveau să găsească refugiu pe teritoriul Italiei și Elveției după al doilea război mondial, într-un context delicat, plin de teroare. Mă refer la mitropolitul Visarion Puiu, legat de o adâncă prietenie cu Don Giovani Calabria de la Mânăstirea Maguzzano (pagini minunate de prietenie și suport în credință), și care este întemeietorul Episcopiei Ortodoxe Române în Occident, în anul 1945; de teologul Andrei Scrima sosit în 1959 în Elveția, unde avea să scrie volumul Ortodoxia și încercarea comunismului, iar apoi profesorul Ion Bria, teolog, director al Institutului de Studii Ecumenice de la Bossey. Comisia reunită din patru profesori universitari din Lugano și Milano, plus îndrumătorul meu, prof. dr. Azzolino Chiappini, căruia îi mulțumesc pentru susținere, mi-a acordat distincția de Doctor Summa Cum Laude.
Acțiunile dumneavoastră în scopul promovării valorilor românești și păstrării identității naționale au început încă de timpuriu, chiar de dinainte de a vă stabili în Italia. V-ați implicat și în realizarea unei monografii despre românii din Covasna şi Harghita, apărută în anul 2002. Ce ne puteți spune despre acel volum? Ce v-a determinat să vă implicați în realizarea acestuia? Ce vă leagă de cele două județe?
Încep cu ultimul aspect. De cele două județe mă leagă însăși o istorie de familie, de rădăcini. Bunicii mei dinspre tată erau născuți cu toții în zona Secuimii, la Dobolii de Jos, ai căror strămoși veniseră cred din zona Sibiului, prin secolul al XVIII-lea. Numele meu înainte de căsătorie este Pătrunjel, un nume pe care frecvent l-am regăsit pe crucile multor morminte din localitățile din Covasna, mai ales. Un privilegiu faptul că am lucrat în cadrul Episcopiei Ortodoxe Covasna-Harghita, străbătând aproape toate localitățile celor două județe în acei ani, cu prilejul unor sfințiri de biserici, evenimente școlare, etc. În fapt, erau o mare emoție întâlnirile cu puținii români care mai trăiesc acolo.
Monografia Românii din Covasna și Harghita, a însemnat cred cinci, șase ani de ani de documentare intensă, împreună cu un grup de istorici, arheologi, sociologi, etnografi, documentariști din cele mai importante centre universitare ale țării. Dacă îmi aduc aminte, cred în jur de 25 de persoane. Dacă inițial era vorba de o lucrare de bază, aceasta s-a extins foarte mult, și înspre final, volumul a ajuns la aproape 1000 de pagini, peste 1 500 de fotografii, imagini, documente de arhivă etc. Dacă astăzi cineva dorește să abordeze această zonă, nu poate să excludă această lucrare. Monografia a apărut cu sprijinul Episcopiei Ortodoxe Române din Covasna și Harghita, în anul 2002 la editura Grai Românesc. Artizani ai lucrării sunt sociologul Ioan Lăcătușu, istoricul și arhivistul Vasile Lechințan, le care în mod modest mă adaug și eu ca și coautor. Cel mai emoționant moment al acestei cărți, a fost după prezentarea ei în mai multe reviste, dar cu impactul cel mai mare în revista “Formula As”. Din ziua publicării unui material despre lucrare, timp de câteva luni ne-au sosit zeci de cereri de la cititori din toată țara pentru a cumpăra această carte, și nu era chiar ușor de trimis, fiind o cartea „grea”, cântărind aproape două kilograme! O frumoasă prefață a cărții a fost realizată de regretatul profesor Nicolae Edroiu de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj -Napoca.
Colaborarea cu Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” cum a început? Ce alte proiecte, activități ați mai derulat în cadrul Centrului?
După studiile universitare, școala de la Sfântu Gheorghe, care înseamnă acest centru cultural românesc de documentare unde am ajuns 1997, a fost cea mai importantă din punctul de vedere al experienței dobândite, dar, mai ales al învecinării mele cu persoane foarte dăruite activității și misiunii lor: cercetătorul și sociologul Ioan Lăcătușu, mentor și deschizător a zeci și zeci de proiecte ale zonei, episcopul Ioan Selejan, astăzi mitropolit al Banatului și alți câțiva prieteni. Le datorez foarte mult acestor oameni cu mult curaj în a-și asuma situații, deseori, foarte grele, potrivnice chiar. Îl menționez apoi pe pr. prof. Ilie Moldovan, plecat între timp dintre noi, care ne insufla un entuziasm și o bucurie deosebită pentru ceea ce făceam. A fost un privilegiu întâlnirea cu acești oameni mari, care ofereau mult prin profesionalism, rigurozitate și muncă, și care ne-au dat șansa extraordinară și nouă celor mai tineri, să clădim ceva alături de ei, să pornim și noi inițiative la rândul nostru. Aș putea spune că acolo ziua avea 48 de ore de lucru! Trebuie să spun că spațiul acestui Centru era (este) foarte generos, sală de conferințe, bibliotecă, birouri de studiu, iar pragul lui era trecut zilnic, de zeci de persoane, de la elevii de la școală, până la miniștri, prim – miniștri și chiar președinți ai României la acea vreme, fiind singurul centru cultural românesc al zonei! O provocare în toate direcțiile, de cercetare și documentare în primul rând, organizări de multe manifestări culturale, și apoi aspecte care însemnau desigur activitatea de muzeograf, profesor, editor, redactor, s.a. O îmbinare zilnică de activități care erau direcționate înspre reliefarea culturii și identității românești din acea zonă, greu încercată atunci și acum, din această perspectivă. Toate acele proiecte, editura, revistele, sesiunile de comunicări și multe altele, cărora li s-au alăturat în decursul anilor, cercetători, profesori, studenți, nu doar din zonă ci din toată țara, continuă și acum, lucru pentru care îmi exprim o mare admirație.
Știu că ați lucrat și ca profesor de istorie și filosofie. Unde ați predat și cum a fost acea perioadă? Care considerați că sunt cele mai importante valori pe care un dascăl trebuie să le insufle elevilor?
Am predat cred zece ani, atât la școli și licee din Brașov cât și la Sfântu Gheorghe, la Colegiul „Mihai Viteazul”. Să fii profesor este o îndatorire mare. Profesorul oferă informații, dar transmite indirect pasiune, valori, face să se nască un univers. Dăruirea profesorului se va măsura în viața și evoluția ulterioară a elevilor. Orice profesiune, meserie trebuie să fie însoțită de un minim bagaj cultural general. Deci, profesorul cu cât mai larg deschide fereastra, cu atât lumina va intra în casa și sufletul acelui copil.
Și pentru că am atins până acum doar latura profesională, cu permisiunea dumneavoastră aș dori să vă rog să abordăm și latura personală. Aveți o familie frumoasă. Spuneți-ne, vă rog, câteva cuvinte despre ea.
Familia, partea cea mai frumoasă, în fapt, motivul pentru care mă și găsesc în Italia din 2005. Ani de zile, am urmat doar partea profesională, căreia i-am acordat tot timpul meu disponibil. Acum lucrurile s-au mai schimbat, și atenția mea principală este familia, cei doi copii ai mei și timpul pe care îl acord lor, apoi multele priorități zilnice, ca toți părinții. Astăzi copiii sunt mult mai lipsiți într-un fel de prezența părinților, din cauza exigențelor de lucru, de profesie. Este societatea care pune presiune pe acest lucru. Și este o mare suferință pentru copii, deoarece ei își trăiesc starea lor de copilărie în mod firesc și această presiune schimbă ceva în creșterea lor, în sens negativ. Și o spun și din experiența trecută ca profesor și contactul ani de zile cu elevi de toate vârstele. Copiii nu mai au așa mult acces la ceea ce fac părinții lor, nu mai petrec timpul împreună ca altădată. În ce mă privește, căutăm o formă de implicare comună a noastră în ceea ce facem, atât cât putem, ca într-o echipă. Și soțul meu se implică mult în ceea ce facem în măsura timpului scurt pe care îl are, și își aduce o contribuție esențială în proiectele care le avem, în special în cadrul editurii, el fiind informatician, dar și preot.
Ce planuri aveți pentru a marca Anul Centenar?
Cel mai important proiect pe care îl menționez în acest context, este apariția în acest an a unor volume la editura noastră Rediviva, între care cel mai important, traducerea în italiană a cărții Istoria Transilvaniei, autori Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan, traducerea realizată de colega noastră Maria Floarea Pop. Este un proiect editorial pe care l-am propus în 2016, cu traducerea sprijinită de Centrul Național al Cărții de la Institutul Cultural Român. Le mulțumesc autorilor că au acceptat apariția cărții la editura noastă, Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan, pentru care am o mare admirație, încă de pe băncile Facultății de Istorie din Cluj, unde i-am avut profesori. Sunt în curs de pregătire mai multe evenimente, care în fapt au și început deja în luna ianuarie 2018, și care vor continua cu prezentări ale unor volume Rediviva, cu expoziții documentare, în mai multe locuri.
În curs de publicare în luna septembrie se află și a patra ediție a Anuarului: Repere culturale românești în Italia, dedicat Centenarului României Mari, cu studii privind semnificația istorică a marelui act de la 1918, articole despre românii și italienii la 1918, precum și solidaritatea creată în acel an, un material despre legiunea Voluntarilor Români în Italia, de la a cărei fondare se împlinesc chiar în această vară 100 de ani, un subiect interesant în contextul Primului Război Mondial.
În finalul acestui interviu, ce mesaj le transmiteți locuitorilor județelor Covasna și Harghita, și, totodată, românilor de pretutindeni, în Anul Centenar?
Centenarul pe care îl sărbătorim în 2018, nu este doar o sărbătoare a trecutului, cum am avea prima impresie. Este un moment de reflecție asupra prezentului și un gând asupra viitorului, de unde venim și mai ales încotro mergem. Sărbătorim doar 100 de ani din lungul șir de secole ale existenței poporului român. Cinstea pe care o purtăm Anului Centenarului României Mari, este onoarea pe care ne-o acordăm în primul rând nouă înșine și istoriei neamului românesc din care facem parte. Românii să se gândească la istoria neamului nostru, ca la „o enigmă și un miracol istoric”, cum este titlul cărții apărute în 1941, a unuia dintre cei mai străluciți istorici ai perioadei interbelice, Gheorghe Brătianu. Deși avea posibilitatea să aleagă exilul, în momentul declanșării represiunii comuniste în anii ‘50, marele istoric, a ales să sufere împreună cu cei din generația lui, stingându-se în condiții groaznice în închisoarea de la Sighet. Pentru românii de pretutindeni: să vorbiți cât puteți în limba română cu copiii voștri!
A consemnat Ana Ciorici Costache
