În aprilie 2016 s-au împlinit 20 de ani de la înfiinţarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură aflată în subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi care găzduieşte cu generozitate şi Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica şi Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.
Pentru a marca acest eveniment, cu binecuvântarea PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, urmează să fie tipărită publicaţia Almanahul „Grai Românesc”/ 2016. Un capitol din viitoarea revistă va cuprinde mărturii, mesaje, cuvinte de salut ale principalilor colaboratori, parteneri, sponsori, beneficiari, reprezentanţi ai instituţiilor de cultură şi de învăţământ, ai administraţiei publice şi ai mass-media.
Până la apariţia Almanahului „Grai Românesc”/ 2016 publicăm în paginile cotidianului „Mesagerul de Covasna”, principalele mesaje purtând semnătura unor distinşi reprezentanţi ai mediului academic şi ai vieţii publice româneşti, cu toţii colaboratori statornici ai acestei oaze de ortodoxie şi românitate din Arcul Intracarpatic, documente ce constituie mărturii peste timp, a unei rodnice colaborări întru dăinuirea culturii româneşti, în acest binecuvântat spaţiu din inima României.
Pr. dr. Sebastian Pârvu, Dr. Ioan Lăcătuşu
Dragă Centrule ecleziastic de documentare „Mitropolit Nicolae Colan”!
În scurta noastră viaţă Dumnezeu ne ceartă, Ne pune în genunchi, şi-apoi ne iartă. după Marin Sorescu
Martor al durerilor facerii tale îmi permit să fac publice, într-un epistolar nonconformist, se pare cu totul depăşit în lumea confidenţelor contemporane (sentimental/provincial, copilăresc, simplist, sămănătorist ?), câteva gânduri despre copilăria ta: Ai fost şi eşti un fiu iubit de părinţi, bucuroşi că ai venit pe lume, neliniştiţi când te confruntai cu greutăţi şi fericiţi când au fost convinşi că ai puterea de a le depăşi, ca toţi bunii părinţi din lume. Domnul Ionică Lăcătuş, prietenul nostru al tuturor celor ce gravităm de mult timp în jurul tău, este, pe bună dreptate, sătul de întârzierea cu care scriu aceste rânduri. Are dreptate, doar că şi eu am dreptatea mea, dacă pot exista două dreptăţi, în lumea reală, ori măcar a ideilor. Fără să pretind că cele pe care le voi spune în apărarea mea sunt suficiente pentru a obţine chiar iertarea (sau, vor fi?). Dar, poate, pentru a mă scuza… merită să le enumăr aici.
Crede-mi întâi afirmaţia că piedicile în scrierea acestor rânduri sunt mari, şi paradoxale, eu beneficiind de amintiri vechi şi directe, chiar despre împrejurările ce au precedat inaugurarea. Mă gândesc că, poate, luată cu graba, nu voi scrie ce este/ce a fost important cu adevărat pentru noi, Grupul de la Sf. Gheorghe. Şi nu sunt numai emoţionată din această cauză ci, mai grav, am cel puţin trei spaime: – că nu voi găsi expresia cea mai potrivită pentru a spune tot şi mai ales corect; – că mă voi repeta în ceea ce am mai spus deja, fie şi în intervenţii verbale; – ori că voi uita ceva, sau, Doamne fereşte!, pe cineva. De exemplu, pe doamnele Ileana Leuca, Doina Melinte, Luminiţa Cornea. Oricum, spaţiul nu-mi va permite să le invoc pe toate doamnele doritoare să facă seara de Ajun al Sfântului Crăciun împreună cu noi, pe un frig năpraznic din cea de a treia mea deplasare la Arcuş. Pe doamna directoare a unei şcoli cu cantină şi sală de mese (doamna prof.Rodica Pârvan –n.n.), gazdă bună pentru noi, mereu cu zâmbet încurajator pe buze, pe lângă care ne aciuam să ne-ncălzim pe-nserate şi ne simţeam atât de bine la vremea preînceputurilor Centrului etc. Pe domnul Ioan Solomon, care, alături de domnul Lăcătuşu, m-a întâmpinat în gara din Sfântu Gheorghe la prima mea descindere acolo. Sunt sigură acum că statura şi chipurile lor limpezi de la acea întâlnire m-au ajutat să mă simt confortabil chiar în acel loc necunoscut şi rece. A fost o şansă că atunci au apărut în gară aceşti doi oameni serioşi, altfel, starea depresantă pe care mi-a stârnit-o gara din oraş, care se repeta la fiecare călătorie, întotdeauna de esenţă umed-cenuşie, kafkiană, probabil că mă reorientam repede spre trenul de întoarcere acasă. Şi pe domnii doctori veterinari care – proaspeţi întreprinzători particulari – veneau să dea o mână de ajutor singuraticilor muzeografi şi arhivişti îmbolnăviţi de entuziasm cultural într-o mare de exclamaţii politice zgomotoase la nivel naţional. Era aceasta o atitudine, o stare verosimilă în acel moment?, se putea întreba oricine.
Nu în ultimul rând pe dl. director al arhivei locale, regretatul profesor Dan Baicu. Într-una din primele deplasări acolo, într-o iarnă care îngheţase-sticlă toate căile de acces, cum deja eram în pragul vârstei a treia, alături de alt domn el m-a ajutat să urc în siguranţă dealul spre hotel prin parc. A doua zi am aflat că este în spital: îşi frânsese cel puţin o mână şi un picior pe gheaţă. Oricum, după ce n-a mai venit definitiv printre noi, de câte ori urcam acel deal spre muzeu sau biblioteca judeţeană în mintea mea avea rezervat un sincer gând bun. Aşa cum fac de fiecare dată cu amintirile mele: le reactivez de câte ori doresc să retrăiesc, cu frică sau cu bucurie, clipe de viaţă care merită să fie re-trăite.
De exemplu, dragă Centrule, întotdeauna când proiectez să merg acolo, la tine sau la altă instituţie similară, îl revăd în minte pe părintele Gheorghe Papuc, cu faţa lui totdeauna deschisă şi zâmbitoare -chiar dacă era necăjit-, cel care m-a aruncat în acest spaţiu ca într-o aventură cultural-ştiinţifică suficientă pentru o întreagă viaţă profesională onorantă. Şi nu uit nici cât de serios susţinător al Muzeului de la Catedrală, apoi al altor activităţi, a fost directorul meu, prof. dr. Cornelui Bucur, şeful care împărtăşea viziunea înţeleaptă a proiecţiei culturale integrate în cercetare la nivel naţional, admiţând şi încurajându-şi subalterna să lucreze cu colegi din alte instituţii, pentru proiecte altele decât ale propriului loc de muncă, ulterior însuşi alăturându-se în oarecare măsură Grupului !
Şi cei ce au început să vină alături de noi, clujenii, sociologii cu proful Traian Rotaru şi cu directorul în frunte, care ne-a mai şi dat volume cu Recensămintele aduse de ei din Budapesta şi publicate la noi ca noutăţi, mană cerească pentru documentarea noastră la acel moment, că despre calculatoare doar auziserăm. Oare văzuserăm vreun PC ? Şi cu un domn pe care se vedea că el simte ca oportune proiectele locului, dar ştie totul şi despre greutatea demarării şi înfăptuirii lor în împrejurările ce se arătau, dacă nu nesigure, discutabile şi neîncurajatoare. Neîncrederea nu părea a-i fi provocată de noi, nu manifesta vreo subestimare a colectivului, era doar invitatul unui prieten, al gazdei!. Dar poate se minuna cum de pusese stăpânire pe noi, oameni de vârstă mijlocie, cu oarecare experienţă de viaţă, un preavizibil, fie şi explicabil, idealism. În umbra zâmbetului său plutea o îndoială discretă, cu proiecţia unor lucruri mai importante, manifest-superioare care-l preocupau. Nu citeam la domnia sa nici intenţia inducerii/alimentării vreunor stări demoralizatoare. Cu priviri detaşat-curioase şi concesiv-înţelegătoare, acesta era atunci la Sfântu Gheorghe domnul profesor Vasile Dâncu de la Cluj în ochii mei. (azi,vicepremierul Guvernului condus de Dacian Cioloş-n.n.)
Am invocat mai mult această personalitate pentru că sintetiza o stare generalizată pe care alţii n-aveau curaj/nu se-ndurau s-o lase la vedere, să şi-o exprime în vreun fel, o escamotau în diverse chipuri. Orice om realist nu putea să gândească în sinea lui decât în acest orizont. În acelaşi timp, pe de altă parte, simţeam însămi, alături de colegi, că pentru noi era suficient ca universitarii din inima culturală a Ardealului, din Cluj, să fie acolo! Imediat integraţi în prima linie a abordărilor ştiinţifice profesioniste au fost de un real folos spiritului activităţilor locului, şi nu numai. Vasile Lechinţan a adus din arhivele de la Cluj tezaur de documente, multora nici măcar ştiute, dar cum să le fie accesibile, păstrându-şi apoi locul de primă mărime în finalizarea unor lucrări de excepţie
Au venit apoi şi bucureştenii, printre primii fiind colegul meu din tinereţe Mircea Sfârlea, aici persoană de specialitate confirmată prin numeroase realizări în cercetarea spaţiului care ne interesa -şi încă filmice!-, atunci acreditat de instituţii surori (ori chiar superioare ?). Extrem de încurajatoare a fost venirea lângă noi a neuitatei doamne a ştiinţelor artistico-patrimonial-arhitectural-ecleziastice (cum am numit-o eu odată), Ioana Cristache Panait şi profesorul Ioan Opriş -ca student fiindu-mi coleg mai mic la Universitatea din Bucureşti-, în care şi eu aveam încredere ca pentru un istoric pe care se putea conta, el fiind atunci şi Secretar de Stat la Ministerul Culturii, se pare. Îmi aduc aminte zâmbetul său încurajator când un vorbitor perora pe o temă pe care n-o stăpânea, acceptând că eu (conduceam lucrările acelei sesiuni şi mă jenam să-mi intru în atribuţii mai hotărâtă) trebuia să nu las să zboare în eter inexactităţi, periculoase ca orice inexactitate. Era vorba despre spiritul naţional european de dinaintea secolului al XIX-lea şi despre realităţi esenţiale, pierdute pe parcurs, din viaţa cunoscutei aşezări Vâlcele-Elópatak.
Echipa de-acasă se întărise prin domnul director Valeriu Cavruc, care a luat o parte din griji pe spinarea lui robustă şi pe capul său de om învăţat şi hotărât să facă treabă. De-ai casei au început să fie şi Sebi Pârvu (azi directorul Centrului şi consilier cultural al Episcopiei) şi Erich-Mihai Broanăr, nu în ultimul rând Sora Nicoleta, acum prof. dr. Niculina Plosnea, muzeograf la Arhiepiscopia Timişoarei, unde l-a urmat pe Vlădica Ioan, mitropolitul Banatului.
Toate venirile magistrale au fost încoronate, bine-nţeles, cum viaţa a dovedit-o, prin descălecarea în eparhie, răspunzând unor aşteptări dramatice, şi arătarea printre noi a Înaltpreasfinţitului Episcop al Covasnei şi Harghitei, IOAN.
Nu avem fotografii -bune de reprodus- din acei ani pentru că nici nu prea aveam aparate foto: am primit de la copiii mei (pentru când mergi la Sf. Gheorghe . . , spuneau ei), un aparat cu film. (…).Timpul şi problemele fiecăruia, împrejurări diverse, au schimbat mereu compoziţia grupului, dar consistenţa sa a crescut. Eu deja mă simt acum ca un musafir stânjenit, preaonorat de vechii colegi pentru ceea ce (nu prea mai) fac. Noile proiecte mă emoţionează, de-a dreptul, eu nu le-am gândit la vremea mea. Până încă le înţeleg sunt, oarecum, mulţumită, ca orice septuagenară cu statut consacrat de mai bine de 5 ani. Dar Ionică (şi neapărat doamna Felicia, cu creionul în mână gata să ne corecteze neglijenţele scriptice!), Vasile şi alţii, mulţi, chiar câţiva dintre cei de pe la-nceputuri, sunt acolo, mereu acolo. Unii nu mai sunt, sau nu mai ştiu eu dacă şi cum mai sunt. Unii au căpătat alte feţe, cum este Violeta noastră cea frumoasă deşteptă şi harnică (Pătrunjel), acum corespondentă de departe şi promovatoare a culturii româneşti în Italia, la Milano.
x
Te-ai născut din dragoste pentru oameni, dar şi pentru slujirea adevărurilor ştiinţelor, ai crescut cuviincios, umblând cu folos pe la şcolile de care aveai nevoie pentru a ieşi cu faţa curată în lume. Trecut cu doar doi ani de majoratul legal, pentru mine eşti de mult responsabil pentru gesturile tale, ai dreptul să fii mândru (cu înţelepciune !) de ceea ce ai făcut deja, să-ţi faci noi proiecte curajoase şi să-ţi respecţi obligaţia de a le duce până la capăt. Prin toate câte ai trecut până la această vârstă ai învăţat şi că drumurile, mai ales cele drepte, sunt pline nu doar de piedici uşor vizibile, ci şi ascunse. Dar şi că ele pot fi depăşite. Iar că în continuare vei întâlni şi alte încercări, de asemenea ştii, cu referire inclusiv la lupta pentru o autoexigenţă şi auto-perfecţionare continuă.
De pe alt plan, nu tocmai depărtat de propriile-mi sentimente, invoc textul unui intelectual şi arghitect de excepţie, om de cultură interbelică exemplară, G. M. Cantacuzino, scris după vizita sa în Isfahan, într-o scrisoare adresată prinţesei Marta Bibescu, la Mogoşoaia: Au dreptate unii care spun că din unele locuri nu te poţi întoarce de-abinelea niciodată! Eu m-am retras pe-acasă, la Sibiu, şi sunt alături de voi, cum bine se vede, mai mult cu gândul. Nu arareori, după ce vin de la Mitropolie, din Arhivă, mă gândesc totuşi cam aşa: Ce-or mai fi făcut nou pe-acolo tinerii mei colegi?
Acum, cel mai uşor mi-e să te fac părtaş gândurilor mele devenite scrisori şi trimise ocazional prin cohara domnului Ionică Lăcătuşu, omul-întruchipare a celui care are idei, le analizează şi le verifică, iar apoi nu se lasă până nu le vede vieţuind. De asemenea, cel ce ne suportă cu înţelegere tonurile de hiperpersonalitate, în linişte, aşteptând, sau intervenind, pentru ca totul să se desfăşoare în pace dreaptă şi politicoasă, creştinească, şi ne intermediază, ne convoacă, ne adună! Să-i dea Dumnezeu urmaşi pe potrivă! Într-o stare de confruntare prietenească pe care o susţin cu mine însămi, şi cu gândul la mulţi colegi, extrag câteva episoade din epistolarul meu şi ţi le trimit -un dar modest la aniversare- pe adresa prietenului nostru IONICĂ…..
Ana Grama
v
Elogiu unei instituţii
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” nu mai e demult la vârsta timidelor căutări a unui drum propriu, într-o ambianţă de vecinătate deosebit de ostilă vieţii spirituale româneşti şi într-o mişcare browniană plină de vacarm haotic în plan general în privinţa interesului naţional. Este acum, la a 20-a aniversare, la vârsta maturităţii depline. Sunt bucuros că de cei 20 de ani ai Centrului este legat şi traseul meu biografic, pentru că de peste 20 de ani particip, anual, măcar la una – foarte importantă – dintre activităţile acestei instituţii, la sesiunea anuală Românii din sud-estul Transilvaniei – istorie, biserică, şcoală, cultură, dar şi la altele.
Cunosc, aşadar, pe oamenii Centrului în frunte cu colegul şi prietenul Ioan Lăcătuşu, şi pe marii patroni ecleziastici ai Centrului, veritabilii oameni de cultură IPS Ioan Selejan şi PS Andrei Moldovan. Toţi, oameni de nădejde – cum se spune în popor, lumini ale spiritului, forţe morale şi spirituale capabile să susţină patriotismul cu zidire, demnitatea cu fapte, onestitatea cu urmărirea interesului cel mare al Patriei, nobleţea sufletului şi a minţii cu rezultatele obţinute până acum şi cu oamenii pe care şi i-au câştigat în jurul lor, cu statornicie. Aşadar, ce-nseamnă o instituţie nobilă? Înseamnă o echipă de oameni adevăraţi, cu o mare credinţă în neamul din care fac parte, care nu exclude respectul faţă de alteritate. Îmi amintesc de anii de început ai instituţiei sângeorgiene, când veneam de la Cluj hotărât să ajut la clarificarea trecutului românesc al zonei. Am adus un geamantan de fişe pentru volumul Românii din Covasna şi Harghita – istorie, biserică, şcoală, cultură. A fost o probă de foc a colaborării la Centru, una dintre cele mai intense perioade de lucru la această instituţie, sub semnul încrederii din partea marelui ierarh IPS Ioan Selejan şi al responsabilităţii faţă de istoria onestă a trecutului românesc din interiorul arcului carpatic. M-am simţit atunci adoptat de Centru, de această locaţie unde pot zice că mă simt ca acasă. Şi odată pornit acel vuiet interior al pasiunii faţă de istorie, faţă de accederea noastră la demnitate naţională prin cunoaştere, lucrurile, mai bine zis lucrările nu au mai putut fi oprite. Puteau fi oprite dacă oamenii erau altfel de cum i-am descris. Aşa au apărut treptat, la Centru, veritabile bogăţii spirituale inestimabile, precum arhiva Centrului, un miracol al păstrării ei prin veacuri potrivnice. Aşa au apărut oameni valoroşi din toată ţara, ca să contribuie la idealurile românilor din Covasna şi Harghita, apărate şi purtate ca un stindard de Centru. Aşa a apărut o mulţime impresionantă de cărţi, reviste şi studii despre trecutul românesc al zonei. Pentru că unitatea noastră naţională numai astfel poate fi consolidată când cunoaştem trecutul fiecărei părţi a ţării. La Centenarul din 2018, Centrul din Sfântu Gheorghe se poate prezenta cu fruntea sus, pentru că a luptat pentru unitatea şi demnitatea ţării şi a naţiunii, pentru înţelegerea şi buna colaborare dintre etnia română şi maghiară din zonă. Ce-ar fi fost zona fără oamenii Centrului? S-ar fi perpetuat schilodirea istoriei din partea istoriografiei maghiare, prin deformări, interpretări răuvoitoare şi omisiuni peste omisiuni în privinţa elementului românesc din „Secuime”. Aceasta ar fi condus la destabilizare şi la slăbirea unităţii naţional-statale. Şi aşa „opera” de autonomizare pe criteriul etnic maghiar a câştigat teren şi presiunea exclusivismului etnic maghiar a atins cote uneori irespirabile în judeţele Covasna şi Harghita. S-au ridicat însă o instituţie acum 20 de ani şi oamenii ei care şi-au permis să-şi propună să readucă normalitatea pe aceste meleaguri. Şi glasul lor a reuşit să se impună în condiţiile unui şovinism maghiar nemăsurat. Din fericire, şi instituţiile statului şi în primul rând Justiţia, s-au trezit.
Dacă de 20 de ani o voce a normalităţii se aude la curbura interioară a Carpaţilor, îndemnând la toleranţă pe baza cercetării serioase şi oneste a trecutului, datorăm acest fapt Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi oamenilor săi.
Dr.Vasile Lechinţan , Despărţământul ASTRA Cluj
