Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” Două decenii în slujba Bisericii şi a Neamului – III

 În aprilie 2016 se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, instituţie de cultură aflată în subordinea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi care găzduieşte cu generozitate şi Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Editura Eurocarpatica şi Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş.

Pentru a marca acest eveniment, cu binecuvântarea PS Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, urmează să fie tipărită publicaţia Almanahul „Grai Românesc”/ 2016. Un capitol din viitoarea revistă va cuprinde mărturii, mesaje, cuvinte de salut ale principalilor colaboratori, parteneri, sponsori, beneficiari, reprezentanţi ai instituţiilor de cultură şi de învăţământ, ai administraţiei publice şi ai mass-media.

Până la apariţia Almanahului „Grai Românesc”/ 2016 publicăm în paginile cotidianului „Mesagerul de Covasna”, principalele mesaje purtând semnătura unor distinşi reprezentanţi ai mediului academic şi ai vieţii publice româneşti, cu toţii colaboratori statornici ai acestei oaze de ortodoxie şi românitate din Arcul Intracarpatic, documente ce constituie mărturii peste timp, a unei rodnice colaborări întru dăinuirea culturii româneşti, în acest binecuvântat spaţiu din inima României.

Pr. dr. Sebastian Pârvu, Dr. Ioan Lăcătuşu

De la cuvântul rostit la faptele adevărate…

„Nimic nu are farmec cât au faptele bune”

Vrem, nu vrem, timpul are o sigură direcţie. El nu se întoarce niciodată. Se spune că este un efect al mişcării/ transformării materiei în univers. Este măsura lui Dumnezeu pentru tot ce este trecător. Pentru noi oamenii, timpul este acea cale a călătoriei noastre terestre şi cine ştie, peste ani, chiar extraterestre. Fiecare „celulă” a timpului, îmi explica psihologul, este umplută cu evenimente pe care le-ai trăit, le-ai făcut. De aici este uşor de reflectat la grija şi neliniştea noastră cum şi cu ce umplem celulele timpului?! Şi ne îndreptăm spre sfaturile pastorale, care ar putea fi şi acestea: „Cel ce vorbeşte mult lucrează puţin, pe când cel ce lucrează mult nu vorbeşte nimic fără timp şi fără rost” (Omilia 19, la Efeseni) sau „Să înălţăm slavă lui Dumnezeu prin fapte, căci nu este de-ajuns numai vorbe” (Omilia, la Romani).

Am fost deseori în situaţii, este în firea omului, că ne-am irosit timpul preţios cu „nimicuri”, să le spunem „fleacuri”. De multe ori îţi dai seama de acest lucru când este prea târziu. Primele mele lecţii din copilărie au fost vorbele părinţilor „foloseşte timpul cu înţelepciune”. La adolescenţă vom constata că singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul! Trecutul nu se mai poate schimba, iar viitorul va rămâne o necunoscută, de care ne apropiem clipă de clipă, în ore, în ani… La maturitate, orizonturile gândirii se deschid şi mai mult, apelăm la ştiinţe sofisticate, cum ar fi filozofia, dar şi la înţelepciunea populară. Aceasta, din urmă, cu farmecul şi adevărurile ei ne spune că timpul vindecă rănile, că timpul nu iartă pe nimeni şi cu toate astea nimic nu e veşnic.

Iată-ne astăzi prezenţi, la rându-mi cu acest mesaj – mărturie, alături de atâtea altele, la un eveniment cultural mai special… Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” împlineşte 20 de ani de la înfiinţarea sa. Este instituţia emblemă, onorantă şi generoasă gazdă a încă trei instituţii şi a multiplelor manifestări cultural ştiinţifice, artistice, oază de ortodoxie şi românitate din Arcul Intracarpatic.

Edificiul spiritualităţii are acum o vechime, a îmbătrânit puţin… Conducătorii ei, acei părinţi de suflet şi de hrană spirituală, colaboratorii, destul de mulţi, oare au rămas cu aceeaşi vigoare şi dăruire? Vreau să cred că da! Trecutul celor două decenii a fost trăirea, emulaţia şi fructele magiştrilor şi discipolilor emanate, împărtăşite cu căldură şi dragoste martorilor, invitaţilor, spectatorilor, cititorilor… La ceas aniversar ne bucurăm şi ne mândrim că raţiunea şi buna credinţă ale acestei familii spirituale au triumfat şi roadele acestei trude au ajuns la destinaţii deosebite, la personalităţi de elită, la cărturari prestigioşi atât în ţară, cât şi peste hotarele ei. Mesajele de felicitări, mulţumirile şi aprecierile nu s-au lăsat nici ele aşteptate din partea acestora.

Prin numeroasele activităţi desfăşurate de-a lungul acestor ani, prin noianul publicaţiilor şi volumelor apărute, o bună parte, credem despuiate, altele deja prăfuite de timp, s-a dovedit că obstacolele, erorile, frustrările, gesturile şi agitaţiile retrograde din partea unora, pot fi stăvilite şi învinse. Pentru toate aceste realizări, cei implicaţi în această „caravană” elogioasă de bijuterii spirituale au avut har şi înţelepciune, ambiţie şi statornicie. Li se cuvine tuturora, n-am să dau nume, ele sunt cunoscute şi lista rămâne mereu deschisă… Deci, tuturora, într-un plural al politeţii, Le urăm deosebite felicitări!

La cele menţionate se cuvine adăugat şi acel adevăr, pe care l-am trăit personal în aceşti ani, că „ucenicia” rămâne totdeauna o cale spinoasă – „Învăţătorii sunt mai puţini numeroşi decât învăţăceii”. Autorul acestui mesaj s-a convins şi de o altă realitate, dealtfel ştiută din tinereţe şi anume, că oamenii învaţă mereu: fiecare pentru el însuşi, dar şi unul de la altul. Îmi permit să argumentez această sintagmă prin vorbele unui deosebit cărturar, scriitor, mai însemnat prin activitatea şi idealurile sale culturale. E vorba despre Gh. Asachi (1788-1869), fiul preotului Lazăr (Leon) Asachievici. Acest bărbat devotat intereselor publice ale vremurilor de atunci, avea să ne lase, într-o limbă bătrânicioasă, printre altele, şi această povaţă, demnă încă şi pentru zilele noastre: „Dorul învăţăturilor nu numai că înfrăţeşte pe lăcuitorii unei ţări întru câştigarea acestei moralnice avuţii, prin care o naţie se face puternică şi fericită, şi încă şi oameni neasemănaţi cu religia, cu limba şi cu legile sînt însuflaţi tot de aceeaşi simţire lăudată de a pofti unul altuia gradul deplinirei mai rodnice, al învăţăturei şi al măiestriei.” (Asachi, Gh. Opere, Bucureşti, Ed. Minerva, vol. II, 1981, p.784).

Competenţii colaboratori ai instituţiei Dvs., reputaţii intelectuali, profesioniştii din diverse domenii, numeroşii cititori de diferite vârste, parcurgând tomurile lucrărilor publicate în aceşti 20 de ani, vor rămâne în primul rând încântaţi de cantitatea şi bogăţia informaţiilor stocate. Materialele publicate devin interesante, foarte multe, prin ineditul şi diversitatea tematicii abordate, documentaţiei făcute la surse, dominând fondul arhivistic, precum şi sub raportul atât de colorat al expresiei literare a unor autori şi nu în ultimul rând a iconografiei folosite, care aduce acel plus de frumuseţe artistică şi sentimentală. Consider că ideea şi paşii pe care colectivele redacţionale le-au făcut dând undă verde publicării atâtor şi atâtor cărţi, anuare, almanahuri, reviste au răspuns unor chemări şi cerinţe sincere tuturor celor care văd în carte şi cititul cărţilor: „avuţia tezaurizată a lumii şi moştenirea privată pentru generaţii şi naţii”.

Legat de această problemă îmi permit un scurt excurs la o scriere a regretatului om de cultură Dan Hăulică (Această virtute, lectura… datată 1958), o mărturie, aş zice pe cât de adevărată, chiar curajoasă pentru acea perioadă. Scrisă într-un uşor stil kafkian, presărând pigmenţi de sarcasm se spune deschis: „Pentru oamenii respectabili care n-au altceva de făcut decât să agonisească, zăbava cărţilor e treabă nevrednică şi frivolă”. Încearcă apoi să ne facă o pledoarie a acestui viciu nepedepsit, lectura… pe care a găsit-o scris „pe coperta unei cărţulii pentru bibliografi, publicată în urmă cu vreo treizeci de ani.” La aproape şase decenii de la acea consemnare, parcă îţi vine să te ruşinezi, că şi astăzi găseşti confraţi, care această pasiune a cititului şi scrisului o dispreţuiesc, iar îndeletnicirea noastră, a condeierilor este privită de multe ori ca „un viciu îngăduit!” În finalul eseului aflăm că expoziţia de la Sala Dalles, unde a avut loc „Ospăţul cărţilor”, emblema realizată de decorator simboliza, poate fără să vrea, un tâlc al epocii de atunci: „flacăra culturii străluceşte azi cordial şi accesibil, aproape”. Cu toate calităţile expoziţiei, dorindu-se „un omagiu adus priceperii liniştite şi sigure pe care o arată tot mai mult publicul nostru”, autorul întrezăreşte timiditatea gustului: „Am fi vrut, în această expoziţie a cărţii, mai multe lucruri care să vorbească imaginaţiei. Nu numai o aglomerare de cărţi… . . ” Ce-am putea adăuga? O astfel de „lecţie” din trecut e bine venită!

Se spune, pe drept, că în cultură, pentru a şti ce aduci tu trebuie să ştii ce au adus alţii. Rostul intelectualului este să scormonească mereu şi-n cenuşa din vatra strămoşilor. El trebuie să pună întrebări, să dea răspunsuri, să nege, dar să şi lumineze. În ce priveşte cărţile, ele trebuie citite. Agreez reflecţia: „O carte necitită e o carte tristă”. De ce să-i mâhnim pe autori? De la ei primim hrana spiritului, lectura te înviorează şi te căleşte. Ideal ar fi să fim atraşi, prin lecturile noastre, de tot ce e „mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”, pentru a-l cita pe scriitorul praghez Max Brod.

Îmi stăruie şi azi în memorie acele sâmbete de după-amiază când eram fascinat în faţa micului ecran de „Seratele” lui Iosif Sava. Participam cu toată fiinţa la „Spectacolul” în care cultura şi umanismul te întâmpinau prin tulburătoarele invocări de spiritualitate. Din actualitatea zilelor noastre pe plan naţional nu pot să nu amintesc foarte reuşitele emisiuni difuzate pe canalele de televiziune dedicate cărţii. Amintesc câteva: „Omul cu cartea” (PRO TV a scriitorului Dan C. Mihăilescu – din păcate de un timp „dispărută”); „Cu cărţile pe faţă” (TV 3); „Cartea cea de toate zilele” (TVR 2 – realizator scriitorul Cezar-Paul Bădesu); „Piper pe limbă” (TVR 3 – TV Timişoara, realizator-editor Robert Ştefan); „Arte, carte şi capricii” (TVR HD).

Şi pentru a ne reîntoarce la „merindele” noastre sufleteşti constatăm cu satisfacţie că în revistele şi ziarele celor două judeţe: Cuvântul nou, Condeiul ardelean, Observatorul de Covasna, Mesagerul de Covasna, Adevărul Harghitei, Informaţia Harghitei, Aletheia – Supliment editat de Fundaţia Adevărul Harghitei, Şcoala noastră şi altele, de-a lungul anilor au apărut valoroase şi pertinente consemnări ale acţiunilor şi manifestărilor avute loc în cele două decenii. Foaia de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, Grai Românesc are o rubrică specială „Din viaţa bisericească, socială şi culturală a Eparhiei”. Aici cititorii, toţi cei interesaţi, prin articolele şi imaginile publicate au retrăit acele întâlniri şi spectacole, unii fiind direct părtaşi, organizate cu ocazia diferitelor evenimente, sărbători, aniversări, hramuri mănăstireşti, conferinţe preoţeşti şi ale profesorilor, cinstiri memoriale, profile de intelectuali, apariţii editoriale, vernisaje de artă plastică şi fotografică ş.a.

Se cuvine amintită pilduitoarea şi fructuoasa colaborare a instituţiilor culturale, evidenţiind, dintre atâtea exemple, pe cea a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita. Acestora se datorează că astăzi putem vorbi de Grupul de cercetare „I.I.Russu”, care în perioada 2009-2014 a avut şase ediţii ale Colocviului naţional pentru studiul sud-estului Transilvaniei. Printre obiective se înscrie: sprijinirea editării unor lucrări…, organizarea manifestărilor ştiinţifice dedicate cercetătorilor…, decernarea anuală a premiului „Ioan I.Russu” autorilor celor mai bune lucrări referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară; postarea pe internet a unor studii valoroase ş.a.

Unii dintre noi, mai ales cei de vârsta mea, fac parte din generaţia, să-i zicem, a „rafinamentului cultural”. Mi-aş dori ca şi generaţia care ne urmează să preia ştafeta în acest sens. Vor avea, o spunem fără falsă modestie, numai de câştigat pentru viitoarea perioadă. Şi pentru că avem în jurul nostru sau în alte centre instituţionale din ţară inclusiv în capitală „mesageri” cu idei similare pe linia culturii şi ştiinţei, care colaborează cu noi, voi apela la un exemplu edificator, din atâtea posibile. Cercetătoarea Lily Rain, specializată în sociologia culturii, studiul relaţiilor interetnice avea să publice în anul 2001 la Editura Arcuş în colecţia Interferenţe (5) volumul „Familia etnic mixtă – judeţul Covasna”. Distinsa sociolog, autoare şi coautoare a unor volume, a peste 50 de studii şi articole apărute în publicaţii de specialitate, aduce mulţumiri autorităţilor, tuturor instituţiilor din judeţul Covasna care i-au facilitat demersul de cercetare şi în mod special Centrului European de Studii Covasna-Harghita, Centrului Ecleziastic de Documentare „Nicolae Colan” şi directorului care a susţinut-o moral pe tot parcursul cercetării în judeţ. „Am găsit aici un parteneriat intelectual de excepţie, notează dânsa, colaborare pentru care mulţi m-ar putea invidia”. Nu în ultimul rând aduce mulţumiri „subiecţilor investigaţi care, indiferent de etnie, au fost cooperanţi şi sinceri”. Dedicaţia făcută subsemnatului la cartea în discuţie, se înscrie exact spiritului pomenit mai sus. Reproduc textul dedicaţiei: Domnului prof. N. Bucur, apărător al unor idealuri culturale ce nu pot pieri, dacă ne dăm „mână cu mână” intelectuală. Cu sinceră admiraţie şi respect. 30 iunie 2001. L. Rain.

Sincere şi frumoase gânduri. S-ar putea evoca multe gesturi şi fapte de acest fel. Menirea noastră este însă să oferim şi altora posibilitatea să trateze similare subiecte. E bine când ne putem încă suporta şi nu facem din eul nostru capital… E bine când îţi dai întâlniri cu texte bine scrise… E bine când încă dai mâna cu octogenari, când întâlneşti tineri care reflectă la subiecte esenţiale şi păşesc pe drumul înţelepciunii cotidiene… Da! „Să ne dăm mână cu mână”. Şi dacă cultura este iscălitura de suflet a unei naţii… şi cuvântul este nufărul limbii – nu mai ştiu de la cine am auzit, dar sună superb… E bine să mai ştim… că nici o altă cultură din lume nu cântă atât de puternic natura, precum o face cultura populară de la noi.

Va trebui, uşor… uşor, să renunţăm la lamentările noastre şi să ne punem pe treabă sau să terminăm ceea ce ne-am propus. Avem şcoli, biblioteci, teatre, muzee şi mănăstiri… „oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor… Mai există încă oameni întregi, tradiţii, întâlniri miraculoase… (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011).

Am iubit mai mult satele şi oraşele judeţelor noastre (CV. HR.), m-am apropiat şi ataşat cu mai multă dragoste de oamenii trăitori în ele, de dascălii şi duhovnicii noştri, care vieţuiesc şi trudesc alături de concetăţeni. Acest fenomen trăitor s-a datorat şi lecturării şi aprofundării articolelor apărute în Foaia de spiritualitate ortodoxă Grai Românesc, studiilor publicate în anuarele Angustia (17 numere, editate între anii 1996-2012), Acta Carpatica I (2014), ne mai vorbind de memorabilele volume Profesioniştii noştri ajuns la nr.20. În ele „tronează” deosebitele portrete spirituale ale personalităţilor aniversate, lucrările de specialitate ale autorilor, mărturii, mesaje ş.a. Şi peste atâtea alte publicaţii a ieşit la lumină în anul 2014 pentru a ferici pe toţi cărturarii şi nu numai, o adevărată diademă – enciclopedică de 671 pagini: Repere identitare româneşti din judeţele Covasna şi Harghita. Este o carte de căpătâi care te invită la cunoaşterea realităţilor complexe din sud-estul Transilvaniei şi a locuitorilor acestui spaţiu atât de bogat şi apreciat privind istoria, cultura, tradiţiile, patrimoniul, dar şi cu pleiada de personalităţi din cele două judeţe. Nu putem să nu facem sublinierea, în acest context, că Editura Eurocarpatica (unde şi semnatarul acestor rânduri şi-a publicat patru cărţi) se înscrie de-acum în rândul unor edituri de prestigiu din ţara noastră.

Cuvinte elogioase se pot aduce colegilor de redacţie, acelor persoane cu spirit de iniţiativă şi abnegaţie, într-un veşnic neastâmpăr, care au avut răbdarea şi sensibilitatea să nu-i neglijeze nici pe colaboratorii solicitaţi în realizarea proiectelor propuse. Mă simt dator să-i numesc cu acest prilej pe acest „trio”, fără de care multe lucruri nu se puteau înfăptui: dr. Ioan Lăcătuşu, sociolog, arhivist, publicist, prof. Vasile Stancu, istoric, publicist, teologul Erich-Mihail Broanăr, tehnoredactor, publicist. Lor le putem mulţumi, evident şi încă multor altora, pentru că din anii începutului s-au aplecat la iscodirea şi observarea „lucrurilor vechi”, modalitate de adâncă înţelegere a prezentului, acesta având încorporat în el tot trecutul şi atât de necesar de-a ne prevedea viitorul.

De-a lungul celor două decenii materialele autorilor, care se regăsesc în revistele şi cărţile publicate, au dat dovadă de maturitate profesională, de o anume graţie a inteligenţei, multe studii având un profund suport ştiinţific şi exprimări, deseori, elegante, agreabile, sugestive. Spunea cineva că frumuseţea autentică a unui articol e în măsură să verifice cât de definitivă, dreaptă şi bine decantată e judecata ştiinţifică rostită întrânsul. Cu alte cuvinte, cât de limpede se răsfrânge opera în cristalul criticii.

A fi deschis şi a fi capabil să suporţi şi criticile colegilor de breaslă trebuie să fie ceva firesc. Cândva G. Călinescu făcea remarca: „Cine fuge de critică înseamnă că nu crede în puterile proprii”. Nu ne putem permite mediocritatea, credinţa activă în valorile autentice, vrem să credem, că este sloganul familiei intelectualilor de pe lângă instituţia de cultură şi spiritualitate pe care o sărbătorim. Discuţiile creatoare ar trebui să stea pe viitor şi mai mult în atenţia organizatorilor unor manifestări cultural-ştiinţifice, antrenând o şi mai numeroasă audienţă. Acestea vor trebui să aibă la bază gândirea vie, argumentarea raţională a faptelor, refuzând cu tact opiniile preconcepute ale unor lideri. Trebuie să conştientizăm, ca niciodată, că viaţa contemporană, cu ritmul ei intens, ne supune unor provocări „a concurenţei”. Aş exemplifica cu cel al educaţie literare şi educaţiei imaginii, adică a literaturii şi artelor plastice. Educaţia estetică nu se mai reduce la simpla cultură a cărţii, a imaginilor sau a sunetelor. S-a aliniat în forţă, alături de radio, cinema, televiziune şi internetul. Ne consolăm, că şi pe aceste „canale”, alături de cele tradiţionale, se poate face o bună educaţie culturală umanistă, atât de necesară în formarea sufletească a tinerei generaţii. Să nu uităm că unii esteticieni, încă acum un secol vorbeau despre acest timp pe care-l trăim astăzi – „timpul imaginii”. Aşa ne explicăm imensitatea expoziţiilor de artă plastică şi fotografică, proiecţii de filme de scurt metraj, expoziţii muzeale postate pe micul ecran ş.a. care au loc în localităţile din ţară şi evident în judeţele noastre.

Pentru trudnicia şi perseverenţa de care au dat dovadă în toţi aceşti ani, vrednicilor intelectuali li se cuvine un neprecupeţit omagiu, gratulându-i totodată cu acea credinţă sinceră, că multe lucruri pe aceste meleaguri şi în această ţară se vor îndrepta. Să visăm la realitatea unei lumi mai bune, mai frumoase în care armonia cugetului să se împletească deplin cu valorile sensibilităţii.

Prof. Dr. Nicolae BUCUR, Miercurea- Ciuc