Timp de milenii omenirea s-a confruntat cu un număr imens de probleme, greutăți, calamități și războaie de tot felul, ultimul fiind cel contra coronavirusului COVID-19, un război atipic, dar foarte periculos. Noi însă ne vom referi la luptele și războaiele obișnuite între clanuri, triburi, popoare sau națiuni.
În epoca modernă, când lumea a progresat foarte mult, a crescut și numărul militanților pentru pace, care se opun războaielor, cu scopul de a instaura o pace durabilă pe pământ, care este și unul din scopurile Organizației Națiunilor Unite.
Acești militanți pentru pace reprezintă o categorie socială opusă războinicilor, respectiv militarilor, deoarece ei au evoluat atât, încât au înțeles să respecte porunca divină „Nu ucide” și nu doresc să lupte în războaie, ei fiind umaniști, și atunci când totuși sunt obligați de către autorități să se înroleze în armată au mult de suferit, unii chiar refuză categoric să pună mâna pe armă, în timp ce opușii lor sunt „războinici din naștere”.
Situația de mai sus este magnific exemplificată la începutul unui comentariu recent („Periculoșii bătrâni”) al istoricului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, apărut în „Mesagerul de Covasna”. În textul comentariului se amintește de o campanie a lui Napoleon Bonaparte în Egipt, în care acesta, în lupta împotriva mamelucilor, a decis „să aplice o tactică de apărare de tip circular” formând un cerc de care apărate de militari. Apoi generalul Bonaparte ar fi dat un ordin, care multora li s-ar fi părut ciudat: „Măgarii și savanții la mijloc!” În realitate, Napoleon fiind un tip inteligent, a înțeles importanța celor două categorii neluptătoare, chiar dacă asocierea pare hilară, căci „măgarii erau de neprețuit pentru că erau cei mai buni cărăuși, iar savanții erau indispensabili pentru descoperirea comorilor istorice ale Egiptului, inclusiv a scrierii hieroglifice.”
Textul de mai jos, tradus din limba Esperanto în limba română, apărut în revista KOSMOS nr.1/2020 a Institutului Martinus din Copenhaga, aparține scriitorului filozof Martinus și reprezintă o detaliere a ideii enunțate mai sus, referitoare la opoziția militanți pentru pace – războinici, arătând în același timp că instaurarea păcii trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, cu modul nostru de a simți, a gândi și a acționa:
-
„Antipatia sau cauza activării principiului ucigaș în conduita omului pământean
Atât timp cât omul pământean încă nu este pe deplin inițiat sau o ființă final evoluată, în același grad fundamentul de prim rang pentru modul de acțiune și conduita lui este energia grea închisă într-un sentiment neintelectual, și o părticică de instinct. După „Livets Bog” (în traducere: Cartea Vieții), energia grea este același lucru cu căldura, și sentimentul este același lucru cu răceala. În organismul ființei vii, aceste energii cosmice sunt unite într-un echilibru între cele două extreme în forma temperaturii normale a acelui organism. În mintea ființei neinițiate energiile de bază menționate se prezintă în formă de suprainfluență variabilă în favoarea uneia sau alteia din energiile menționate. Într-o anumită situație, acea suprainfluență caracterizează întreaga activare a voinței ființei și caracterizează manifestarea de gânduri și acțiuni care urmează. Când energia grea este suprainfluentă și stăpânește energia sentimentului, atunci voința ființei este influențată de o antipatie mai mult sau mai puțin nestăpânită. Și, după suprainfluența energiei grele în relație cu sentimentul, aceasta se arată prin supărare, inflamare și răzbunările, luptele, uciderile și schilodirile care rezultă din aceasta. Tocmai această stare, existentă constant la animalul de pradă, îl face capabil de a învinge și ucide victima sa. La omul nefinit, acea stare asemănătoare creează dușmănia de orice fel, și în culminarea sa cea mai intensă ea se activează în omenire în formă de războaie sau „războiul tuturor contra tuturor”. Dușmănia de orice fel, acțiunea răzbunătoare de orice fel, de fapt tot ce în om este opusul marii porunci a iubirii față de aproapele „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mat. 22.39), izvorăște din suprainfluența energiei grele în ființe. Tocmai acea suprainfluență sau supradimensionare a energiei grele în raport cu energia sentimentului în ființă este adevărata sau cea mai internă cauză a activării principiului ucigaș în manifestarea și conduita ființei.
- Respingerea și atracția mentale
Când dimpotrivă, energia grea devine mai puțin influentă și energia sentimentului este suprainfluentă în raport cu energia grea, atunci ființa se află într-o situație contrară. În timp ce energia grea supradimensionată a creat antipatia ființei, energia supradimensionată a sentimentului creează într-un mod asemănător simpatia ființei. Și conviețuirea de fiecare zi a omului nefinit cu cei din jurul lui și cu celelalte ființe conviețuitoare devine o variație sau o activare schimbătoare de antipatie și simpatie, care sunt același lucru cu respectiv respingerea și atracția mentală.
- Sentimentul supradimensionat creează îndrăgostirea
Respingerea are ca rezultat amărăciune, supărare, persecuție, calomnie și în general tot ce poate distruge și dăuna obiectul pentru antipatia ființei respective. Dimpotrivă, atracția are ca rezultat o simpatie exagerată, o specie de iubire, care efectiv nu este iubire adevărată, dar este un instrument, cu ajutorul căruia cineva ajunge la împlinirea unor anumite dorințe egoiste. Acea falsă simpatie sau iubire este cunoscută prin următoarele: Dacă cineva nu poate ajunge la satisfacție prin acele simpatii sau dorințe egoiste prin altă ființă, de exemplu, dacă acea simpatie nu mai influențează ființa cealaltă pentru faptul că ea s-a săturat de acea simpatie și se simte atrasă de alte ființe și alte interese, deci simpatizantul își schimbă subit atitudinea în antipatie și se străduiește prin mânie și acțiuni violente să ajungă la ceea ce a ajuns mai înainte prin simpatia sa. Noi vedem același principiu culminând în îndrăgostirea unei ființe de altă ființă. Și acea îndrăgostire este o simpatie foarte excesivă, care este activată și purtată de aviditatea ființei pentru a poseda obiectul îndrăgostirii, și în acea conviețuire îndrăgostitul simte o plăcere aproape ca o condiție de viață. Dacă între parteneri acea plăcere este reciprocă, deci ei trăiesc culmea unui confort sau fericire de viață a avidității de cuplu. Dar dacă acea stare de bine începe să dispară la unul dintre parteneri, pentru că acea ființă începe să simtă o plăcere mai mare din cauza altei ființe și o mai mare simpatie față de aceea, deci partenerul încă îndrăgostit începe să simtă față de aspirantul la pețire acea antipatie și mânie, pe care noi le numim gelozie. Și în cel mai rău caz acea ființă violentează obiectul îndrăgostirii sale, dacă nu este suficientă o formă mai blândă. Desigur, există chiar exemple ale faptului că un astfel de îndrăgostit gelos chiar ucide obiectul îndrăgostirii sale. Dar tocmai același fel de „iubire” noi vedem în simpatiile vieții obișnuite de fiecare zi. În cele mai multe cazuri, ele sunt numai metode prin care cineva are sau poate vedea mai multe avantaje ulterioare. Așadar, acele simpatii sunt efectiv numai urmări ale aceluiași principiu ca și îndrăgostirea. Există numai acea diferență, că o îndrăgostire obișnuită este dorința de a se însoți cu altă ființă, în timp ce în activarea de simpatie obișnuită față de alte ființe în conduita de fiecare zi cineva dorește „să facă pereche” cu obiecte (să le posede) care pot fi mari satisfacții sau bunuri materiale avantajoase. Acea întreagă simpatie egoistă este efectiv același lucru cu „snobismul”. Oare nu cei mai mulți oameni își demonstrează cu plăcere întregul farmec și fac multe pentru o persoană care este într-o poziție înaltă și are putere și influență pentru a-i ajuta să obțină un post mai bun, o poziție mai înaltă în societate ori în îndeplinirea altor aspirații de-ale lor? Imaginați-vă un bărbat care, într-un costum jalnic, intră într-un magazin mare așa încât, din punct de vedere social sau al societății, expeditorii consideră că el este numai o nulitate fără importanță. Modul de servire sau atitudinea rece și de refuz față de el arată că acolo el nu întâlnește simpatie și probabil chiar nici măcar amabilitatea obișnuită. Acolo este numai o răceală mentală. Imaginați-vă că o oră după aceea acel bărbat revine îmbrăcat la ultima modă, costisitor și cu noblețe, și că el ajunge în fața magazinului într-unul dintre cele mai moderne și scumpe automobile, și cu șofer particular, Atunci nu mai sunt expeditorii subordonați cei care-l întâmpină. Deloc. Acum șefii și subdirectorii îi arată cea mai mare încântare și bunăvoință a lor pentru a fi pe plac acelui „bărbat de rang înalt”. A ajunge la o mare favoare în fața lui poate avea o însemnătate uriașă pentru carieră și poziție. Se arată deci față de acel bărbat de rang înalt o atitudine mentală, care în principiu este egală cu aceea pe care cineva o arată prin acea îndrăgostire care, după analiza sa cea mai profundă, este numai o formă mai înaltă de „snobism”. Față de „bărbatul de rang înalt” se arată deci un snobism foarte energic. Prin aceasta cineva speră să obțină împlinirea unuia sau altuia din aspirațiile sale. Dar ce se va întâmpla dacă acel „bărbat nobil” acceptă cu plăcere marea bunăvoință, dar nu răspunde la fel nici măcar printr-un mic mulțumesc amabil sau printr-o recompensă concretă? Îndrăgostirea deci a dispărut, a devenit antipatie cu toate felurile de expresii, care în cele mai bune cazuri sunt de așa natură, încât ele sunt mai mult sau mai puțin necuviincioase pentru a apărea aici. Totuși este de remarcat că într-un asemenea grup de indivizi se pot afla și persoane care sunt excepții de la regulă și deci sunt mai mature spiritual, mai adulte, și ca urmare încep să simtă aceeași simpatie, de fapt, uneori chiar o simpatie mai mare pentru bărbatul sărac decât pentru cel bogat. Dar această analiză noi n-o creăm pe bază de excepții. Ea trebuie să fie creată pe baza faptelor generale.
- Omul animal sau rezolvarea enigmei sfinxului
Așadar, noi vedem că aici egoismul este prezent în toate acele forme de simpatie. Acea formă de practicare a simpatiei deci nicidecum nu este o simpatie adevărată, altruistă sau intelectuală, care să egaleze o iubire absolută. Dimpotrivă, ea este numai o parte din instinctul de conservare al ființei nefinite. Tocmai astfel de avidități egoiste caracterizează o pură conștiință animală, în timp ce toate aviditățile altruiste din om caracterizează omul în formă pură. Acest lucru deci înseamnă că acea parte, unde în mintea omului se realizează egoism, este animală, și acea parte din mintea omului, unde se realizează altruism, este umană. La fel cum în corp omul pământean este „mamifer”, tot așa și în conștiință el este animal, din cauza unei părți proeminent animală din mintea sa. În acest fel, omul neinițiat este în oarecare măsură „animal” și în oarecare măsură „om”. Și de aceea manifestarea sau conduita lui este în aceeași măsură animalică și umană. Tocmai acest lucru este rezolvarea enigmei sfinxului.
Ceea ce ar trebui să fie cea mai mare sarcină a fiecărui guvern și a fiecărui partid politic. Oare nu fiecare guvern, fiecare autoritate, ca și fiecare partid politic ar trebui să aibă ca cea mai mare sarcină a sa să accelereze știința, care evidențiază pentru fiecare ființă grandioasele bunuri private și publice pe care le-a cauzat îndepărtarea de acea superstiție din omul evoluat de altfel în intelect sau în știința materială, că alte ființe sunt dușmanii lui, și că e necesar să lupte împotriva acelor ființe cu arme, asasinare, ucidere, și distrugere? După îndepărtarea de acea superstiție, se va vedea că singurul rău existent se află în propria minte a fiecărui om neinițiat în parte. Din cauza acelui rău fiecare om este propriul său dușman până la moarte. În esență, omul nu are niciun fel de regiune dușmănoasă în întregul mare univers. Totul există pentru a servi ființelor vii. Absolut singura cale către o pace durabilă pe pământ, pe care întreaga omenire o dorește foarte mult, este chiar știința despre animalitatea din om, și este următoarea realizare a dispariției acelei regiuni animale din propriul interior, din propria minte, din propriile creier, inimă, carne și sânge. Cauza oricărei trăiri a discordiei noastre se află absolut numai în propriul nostru interior. Numai acolo se află cauza experimentării vrajbei din acele ființe. De aceea în niciun fel de situație noi nu putem lupta împotriva războiului și prin aceasta a crea o pace în propria noastră minte persecutând și cucerind alte ființe.
- Cea mai mare superstiție vărsătoare de sânge a secolului al douăzecilea
Această cea mai mare și mai vărsătoare de sânge superstiție a secolului al douăzecilea este cea care în prezent creează bombele atomice, acele instrumente pentru sporirea nesupunerii la legea vieții sau a cincea poruncă: „Să nu ucizi” (Ieșirea 20.13). Imaginați-vă costurile omenirii din cauza strădaniilor și greutăților, și a din ce în ce mai multor încărcături de taxe într-o regiune mereu crescândă, și imaginați-vă toate milioanele de ucideri și distrugeri de creații binecuvântate, pe care cineva le face prin aceasta. Și oare nu cel mai mare rezultat al acestui lucru este că milioane de oameni sănătoși, tineri și plini de viață devin invalizi, împiedicându-se și mergând ca un crab, ruine animale oarbe și surde, dar totuși suficient de vii sau cu o capacitate de percepție atât de rămasă, încât ele pot trăi umilința, ruinarea sau acel infern, care inevitabil lovesc pe fiecare ucigaș, asasin sau sabotor. Acea groaznică superstiție, că aproapele, alți oameni, națiuni și popoare sunt de vină pentru soarta și fericirea noastră, și de aceea noi ne putem salva numai distrugându-le, aceasta este o pedeapsă de moarte atât de groaznică nouă înșine, încât practicarea ei niciodată în orice fel de situație nu poate crea pace sau fericire pentru noi, dar inevitabil ne conduce direct în distrugere și sabotare a propriei noastre posibilități de mișcare și stare de bine, ne conduce în invaliditate și culme a suferințelor fizice și psihice. O astfel de stare duce mai departe la scârbirea de viață, de fapt chiar la groaza de a trăi, și în cele mai rele cazuri în cele din urmă ne duce la sinucidere.
- Pentru oameni este un pericol de moarte a-și folosi stăpânirea asupra milioanelor
de cai-putere pentru a sabota viața și proprietățile aproapelui
Este deci mai grav, de fapt, este o condiție de viață absolută a învăța să devii la fel de perfect pentru a practica atitudinea și conduita corecte în viața de fiecare zi, cum se crede acum, că este o condiție de viață a se antrena pentru a folosi mașinile infernale moderne și cu ajutorul lor să poată lovi dușmanul miraculos de precis și a-i distruge viața și valorile vieții lui. Superstiția așa-numitei epocă medievală întunecată este deci nimic în comparație cu acea superstiție care în secolul al douăzecilea stăpânește omenirea, care a început să stăpânească milioane și milioane de cai-putere ale naturii. Această omenire poate, desigur, poate chiar în mod direct să determine elementele să lucreze pentru sine. Ea este o omenire care privește mii de ani lumină în univers, în macrocosmos, și la fel poate în stare de veghe observa mișcările atomilor în microcosmos. Acest lucru nu este numai tragic, ci este și extrem de mortal periculos. Se poate opina că prin intermediul unei astfel de stăpâniri asupra elementelor, că prin acea putere grandioasă cineva trebuie să distrugă pe aproapele său, pe conviețuitorii săi, pentru că el este supus acelei imagini sau credințe, că acei oameni sunt dușmanii noștri, deci aceasta înseamnă a distruge tot ce ne poate conduce direct la pace sau la o fericire a vieții normale. Tot ce aparține războiului între oameni sau state, tot ce este numit înarmare pentru război, tot ce creează tunuri, bombe sau alte instrumente de ucidere, propaganda de orice fel pentru războire, toate acestea sunt o sabotare împotriva fericirii și vieții tuturor oamenilor. Și din punct de vedere cosmic acest lucru niciodată și în niciun fel de situație nu poate fi o activitate intelectuală.
- Lucrul care sabotează protecția de orice fel contra războiului și efectelor lui
Textul anterior exprimă deci un mod de acțiune care poate avea loc absolut numai în interiorul dominării culminante a neștiinței și superstiției. A opri un conflict între două partide printr-un război este o acțiune neintelectuală, și ea este naturală numai în regiunea animalului. Tocmai acea minte neintelectuală sau animală ține în timpul nostru omenirea legată de regiunile întunericului și morții sau a „războiului tuturor împotriva tuturor”. Aceeași atitudine animală creează neprotejarea absolută față de efectele și accidentele războiului în întreaga lume. Oamenii nu au curajul să creadă în adevăratul creștinism sau faptul că trebuie să întoarcem și obrazul din dreapta după ce a fost lovit cel stânga, „Bagă sabia ta în teaca ei; pentru că toți care scot sabia de sabie vor pieri” (Mat. 26.52). Atât timp cât omul încă se îndoiește de iubirea față de aproapele, care este destinată pentru a fi factorul de prim rang în viața omului, atunci el se va adânci din ce în ce mai mult în regiunile ucigătoare și provocatoare de durere din mlaștină și noroi. Ei fac din ei înșiși un uriaș lemn arzător pe rugul aprins al războiului.
- Contestarea tradițională împotriva atitudinii antirăzboinice
De obicei, cineva are acea veche contestare tradițională, că de fapt nu poate vedea simplu și liniștit că, de exemplu, soldați străini agresează sexual și prin violență soția cuiva și alte femei. Și de asemenea cineva nu poate vedea cu pasivitate că niște jefuitori și bandiți ruinează și pradă cu brutalitate și violență maturi și copii, umilesc și schilodesc în jurul lor. Dacă aici toți întorc obrazul drept, ce se crede oare că se va întâmpla? Oare nu tocmai acea teamă o au nu numai persoanele private, ci și în cel mai înalt grad o au statele și popoarele între ele. Ele toate se mobilizează și se înarmează temându-se de un atac al altor popoare și state. Grandioasele și costisitoarele construcții militare, genialele mașini de ucidere, bombele atomice și alte unelte ale morții construite în costul economiei și a stării de bine obișnuite a statelor, ele toate sunt un rezultat al fricii. Și întrebarea este deci dacă această frică are o bază. În general, omul pământean nu are capacitatea de a privi în viitor. Efectiv el nu poate prevedea cu certitudine soarta sa de mâine, de fapt nici în ora următoare. Și încă și mai puțin el poate prevedea soarta aproapelui său sau a acelor ființe de care el se teme. Cum deci cineva poate afirma cu adevărat că acela sau alt om sigur este echipat până la limită pentru a evita însuși un atac sau pentru a putea proteja eventualele rude, soție sau copii? Pentru un om neinițiat cosmic este total imposibil să prezică ceva absolut adevărat despre aceasta. Aici toate pot fi numai ipoteze și presupuneri. Poate fi chiar acea posibilitate mare, că tocmai pentru acele rude menționate să nu rămână deloc o soartă întunecată și ucigătoare, pentru că în urmă cu mult timp în viața și conduita lor ele au creat sau au făcut să evolueze pentru sine o aură care le-a făcut imune față de orice fel de soartă sabotoare de viață. A obliga acele ființe să poarte o unealtă ucigătoare și prin amenințare cu pedeapsă și condamnare la moarte a le obliga să ucidă pe aproapele lor, împotriva cărora ele deja sunt protejate datorită aurei lor evoluate, acest lucru nu este numai groaznic de nedrept și lipsit de sens, ci este efectiv același cu acțiunea de „a păcătui împotriva Sfântului Spirit” (Ier. 3.25). Despre acest păcat se spune că el nu poate fi iertat. Când fără cel mai mic respect față de psihicul individului singular, față de concepția lui de viață și conduita morală, statele sau autoritățile îi obligă pe toți să fie militari, ucigași și sabotori, atunci ele sunt de vină de modul de a acționa, ale cărui efecte nu sunt „scuzabile”, ceea ce înseamnă ele nu sunt evitabile. Și prin aceasta se obligă niște oameni, care în urmă cu mult timp au evoluat părăsind regiunea războiului, oameni care nu mai pot ucide, răzbuna sau urî, și care de aceea fiecare în parte este o regiune a păcii, sunt obligați să fie militari și să creeze vrajbă, moarte și pieire. Prin aceasta statele și autoritățile sabotează acea regiune a păcii, care deja s-a format sau a luat ființă în stat, și ele fac acest lucru în loc să sprijine, să facă plăcută și să îngrijească acea singura și adevărata regiune a culturii lor. Atât timp cât fără un respect psihologic față de individul singular statele și autoritățile îi obligă pe toți să fie militari, sabotori și ucigași, atât timp ele se vor război și vor sabota împotriva propriei lor regiuni a păcii. Prin aceasta ele devin un dușman față de ele însele, și acel dușman este încă și mai groaznic decât acel „dușman” contra căruia ele vor să lupte cu război. Dar statele și autoritățile care se află într-un război sângeros nu numai împotriva aproapelui (alte state), ci și într-un război intern împotriva lor însele (obligarea militară a acelor oameni care din toată inima sunt umaniști și pașnici) cum să poată acele state și autorități să devină experte în crearea păcii? Fără îndoială, Biblia spune adevărul. Păcatul împotriva Sfântului Spirit nu este de iertat. Războiul împotriva aproapelui și războiul împotriva sinelui însuși este un sabotaj față de spiritul lui Dumnezeu. Acolo pot domina numai acțiuni diavolești. Acolo este căminul plângerii și scrâșnetului din dinți.
- Calea către pace
Calea către pace este exclusiv numai înțelegerea faptului că alegerea soldaților, cu alte cuvinte alegerea militarilor are dreptul să se întâmple numai celora care efectiv și din toată inima sunt războinici. A obliga oameni care din toată inima sunt umaniști și nu au inimă pentru a ucide sau schilodi oameni vii, a-i obliga să fie militari, acest lucru este deci același cu a sabota și distruge pacea deja creată. Pacea se naște numai în pepiniera iubirii pentru aproapele. Dacă nu se îngrijește acea pepinieră, să nu se creadă că de acolo se vor putea recolta fructele riguroase ale păcii.
În toate statele și popoarele se află oameni care sunt războinici încă din naștere, oameni care cred că totul trebuie decis prin putere. În domeniul dreptului și umanismului, ei sunt încă în mare măsură analfabeți. Tocmai acei oameni sunt pepiniera războiului și vrajbei. Ei sunt dușmanii naturali împotriva militarilor din alte state. Atât timp cât un stat are armată și trebuie să recruteze soldați, el trebuie să poată distinge psihologic militanții umaniștilor și de aceea să poată recruta militanții ca soldați și să elibereze umaniștii, care de fapt în niciun fel n-au cauzat existența războiului. Statele, desigur, nu pot deloc să se lipsească de umaniștii lor, pentru că nicio pace nu este posibil de creat fără umaniști înnăscuți. A lăsa umaniștii sau experții în pace să se extermine pe câmpurile de luptă împreună cu războinicii, acest lucru de fapt înseamnă a arunca copilul împreună cu apa de baie. Acest lucru sabotează toate condițiile sau posibilitățile pentru a crea o pace. Singura cale spre protejarea împotriva răului, împotriva unor atacuri prin violență și brutalitate a altor oameni nu este sabotarea ucigătoare și uciderea. Dimpotrivă, acțiunea este de a curăța propriul său interior de toate lucrurile de acest fel, pentru că forțele animale și ucigașe din interiorul omului sunt izvorul eventualului război al lui împotriva aproapelui și al leziunilor și sorților întunecate ale acestuia, pe care acest lucru le activează. Dar împotriva acelui efect revenitor al unei manifestări întunecate contra aproapelui nu există protecție. Așa este, fără a ține seama câți militari și câte divizii sau armate de soldați, câtă poliție sau justiție se cred necesare pentru protejarea sa. Soarta lovește omul fără greșeală, la fel în împrejurări liniștite ca și în mijlocul acțiunii ucigătoare. Legea se împlinește. „Dacă cineva ucide cu sabie, el trebuie ucis de sabie” (Ap. 13,10). Calea către pace este deci exclusiv activitatea de a dărui aproapelui nostru acea pace și binecuvântare în care noi înșine dorim să trăim.”
(Prima publicare a articolului în numerele 5-6 ale revistei Kosmos în limba
daneză, în 1952. Titlul danez original ”Vejen til freden”. Articol nr. M2457,
traducere în esperanto Ib Schleicher în 1999.)
Comentariu introductiv și traducere în limba română: Mihai Trifoi
