Conform D.E.X., artistul este o persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei. Nu există o definiție universală a artei vizuale, deși există un consens general că arta este crearea conștientă a ceva frumos sau semnificativ folosind priceperea și imaginația. Definiția și valoarea percepută a operelor de artă s-au schimbat de-a lungul istoriei și în diferite culturi. Însă, întotdeauna, în spatele oricărui lucru artistic există gândul care l-a născut; există munca, ce a materializat gândul; există omul, cu gândurile și travaliul lui creator. Seria de articole ARTIȘTI COVĂSNENI își propune să vă facă cunoștință cu oameni dăruiți de Dumnezeu cu talent, care fac cinste Covasnei.
***
Noi, oamenii obișnuiți, mergem pe drum și vedem câte-o cioată sau câte-un bolovan, avem grijă să nu ne împiedicăm și trecem mai departe, ne vedem de drum. Însă există oameni care în respectiva cioată văd un trup de femeie care așteaptă să iasă la lumină, oameni pentru care bolovanul ascunde, poate, un chip de domnitor. Despre un astfel de om vreau să vă vorbesc astăzi: sculptorul Nicolae Mihail Bohățel din Voineștii Covasnei, un artist care își ia dalta și ciocanul și uneltele de sculptor și face ca cioata și bolovanul să capete o nouă viață. Nu le dă formă, ci eliberează forma de surplusul ei întâmplător, spre bucuria ochilor noștri, ai oamenilor obișnuiți.
L-am cunoscut pe Nicolae Mihail Bohățel în 2015, în zi de dublă sărbătoare: Sărbătoarea ortodoxă a Înălțării Sfintei Cruci și ziua importantă a noastră, a covăsnenilor, zi în care ni s-a împlinit o mai veche dorință și am văzut înălțat bustul Crăișorului Munților, Avram Iancu, cel care a ştiut, mai bine ca oricine, „că lucrurile nu se schimbă în bine prin văicăreli, ci prin acţiune fermă”, în curtea școlii care îi poartă numele – un act de normalitate, de întregire a imaginii şcolii din Voinești, modul nostru de a-l cinsti pe cel care spunea că ,,Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită”. Nicolae Mihail Bohățel este cel care a dat pietrei chipul lui Avram Iancu – tânăr, intelectual, transilvănean – a cărui activitate patriotică poate fi pentru elevi un imbold, un exemplu, o mândrie. I-am mulțumit atunci și îi mulţumim și acum că şi-a pus priceperea şi talentul în folosul acestui proiect, care va rămâne în istorie.
În vederea realizării rândurilor pe care tocmai le aveți în față, l-am vizitat pe Nicolae Mihail Bohățel în atelierul său, găsindu-l (cum altfel?) sculptând. Lucrează acum, de zor, la piese care vor forma Galeria de Artă NIC’ȘOR ART, care va fi deschisă în curând în curtea artistului din Voinești, în aer liber, într-un decor care se apropie de frumusețea unei grădini botanice (de altfel, tot un merit al domnului Bohățel). Această Galerie de Artă este un mai vechi vis al sculptorului, pe care eu l-am văzut mai mult decât o experiență creatoare – o evadare din strâmtimea atelierului în căutare de spațiu și lumină, spre încântarea privirilor publicului.
Deși pregătită cu întrebări despre realizările sale artistice, am aflat mult mai mult: o poveste de viață fascinantă a unui fiu de oier voineștean. Artistul ne mărturisește că nu e voineștean cu ștate vechi, bunicul său, Mihai, ajungând în Voinești pe când era copil. Era de vreo 11-12 ani, l-au găsit niște voineșteni, când au venit cu turma, l-au luat și s-a stabilit aici. Tata a avut 6 frați, toți frații lui au fost ciobani, și-au văzut de treaba lor, s-au realizat. Noi suntem din Neamul Bohățelenilor, din Glod; unul din cei mai cunoscuți din neamul nostru, avocatul și omul politic Alexandru Bohățel, a fost mâna dreaptă a lui Avram Iancu. O să vă las pe dumneavoastră, cititorii Mesagerului de Covasna, la finalul acestui articol, să răspundeți la întrebarea care mi s-a ivit în minte: în ce măsură a influențat tradiția mocănească a voineștenilor cariera artistică a unui sculptor talentat?
Venit pe lume în a zecea zi a lunii lui Florar a anului 1959, Nicolae Mihail Bohățel și-a descoperit talentul în clasa a patra, atunci când o învățătoare i-a remarcat deosebita îndemânare la desen. Aceasta s-a ținut de capul maică-mii să mă dea la Școala de Arte și, în ciuda împotrivirilor tatălui, care avea nevoie de ajutor la stână, a ajuns elev, din clasa a cincea, după un examen de aptitudini luat cu succes, la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Brașov, secția Arte Plastice. Internatul liceului brașovean i-a fost casă până la terminarea clasei a XII-a. Nu a fost o viață ușoară, mai ales la început, dar disciplina învățată acolo i-a prins bine toată viața.
Iată povestea vieții unui artist, spusă chiar de el:
Din clasa a V-a și până am terminat liceul, am stat la internat. 30 de persoane în cameră, ca-n armată. Aveam un pedagog sever, care ne-a învățat ce-i disciplina, uneori cu rigla. Cei mici sufereau tot felul de șicane de la cei mai mari, dar eu am avut noroc, pentru că tot acolo erau, printre elevii mai mari, Mitruș și Decebal Oltean, voineșteni, care m-au luat sub aripa lor și astfel am scăpat de unele răutăți. Fără falsă modestie, eram printre primii din clasă, ca talent. Am crescut, am devenit un pic mai rebel, astfel că, în clasa a XI-a, a venit tata să mă scoată de la școală, „că se face vagabond, mai bine îl dau la Metrom, să învețe o meserie, să se facă strungar”; dirigintele a insistat să rămân și noroc cu mama, că s-a dus la Metrom – „Mihai, n-au locuri!”. Am rămas, am terminat liceul, am dat la facultate în Iași, la Pictură, de două ori, dar n-am intrat, că, pe atunci, eram câte 60 pe loc și locurile erau rezervate pe trei ani, de obicei pentru copiii potentaților vremii, se intra greu.
În toată perioada cât am fost la liceul din Brașov, toate vacanțele le petreceam la stână. Tata chiar insista să-mi încheie mediile mai devreme, că avea nevoie de mine. Da, vacanța însemna stâna. Mi-aduc aminte, la începutul anului școlar, trebuia să facem compuneri cu tema „Ce-ați făcut în vacanță?”; toți povesteau că au fost la munte, la mare, prin excursii… eu inventam, că mi-era rușine să zic c-am fost la tata la stână. Trebuia să-i scutesc un om, să fac treabă, n-aveam cum altfel. În clasa a opta, am fost pe salariu. A fost primul meu salariu; la Cața, am fost mânător, lângă Paloș, Rupea, la unchiul meu. Aici…boierie! La tata mâncai ciobănie pe pâine, că era greu la munte. În fiecare vacanță eram la Sorceni – aproape de casă, dar cel mai al dracu’ munte – lângă Cărbunerie, Sub Piatră. Veneau cu oile până la Camping, în capătul Voineștilor. Daaa…ciobănie pe pită! Eram eu, copil, clasa a șasea, a șaptea, cu încă un copil, cu 300 de oi, prin pădure… rău, rău de tot. Aveam teniși, câte trei perechi rupeam pe vară, că alergam, era muncă! La patru jumate ne trezeam, dădeam la ușă, mâncam, plecam cu sterpele, veneam la prânz, iar dădeam la ușă, iar plecam…aoleu… Așa erau ai noștri învățați, ei au trăit la fel, așa ne-au educat și pe noi. Eu, de la viața de Brașov, veneam în vacanță și mă plesnea. Atunci, în gândul meu, îl înjuram pe tata. După aceea i-am mulțumit, pentru că m-a învățat să prețuiesc munca, să devin harnic, să nu fiu o putoare. M-a călit.
Am terminat liceul, n-am luat la facultate, am făcut apoi armata la Giurgiu, la grăniceri. Până să mă duc în armată, am fost angajat p-aici, pe la Mobilă; după armată, tot aici. Era și Gigi Smădu, la Creație, pe mine m-au pus să montez nu-știu-ce… n-a contat pentru ei Liceul de Arte. Apoi am fost vitrinier, am aranjat vitrinele în oraș, la Cooperativa Avântul, era Popica președinte. Am avut un centru de închirieri, făceam discotecă la Casa de Cultură…eram pe val. Era prin anii ’81-’82. Asta chiar vreau s-o menționezi: venit din armată, mă angajasem și m-am dus la tata să-mi dea niște bani, cum erau banii atunci, 10 lei, 20 de lei, nu mai știu. „Tată, dă-mi și mie niște bani, să mă duc în oraș! / Păi nu te-ai angajat? / Ba da. / Atâta timp cât ești angajat, la mine să nu vii după bani! Te țiu aici, îți dau să mănânci, da’ la mine să nu vii după bani!” Așa m-am enervat… no, lasă că-ți arăt eu ție cum se fac banii! Și m-am ambiționat… acum le zice „businessman”, eu atunci eram bișnițar. Mă duceam la Timișoara după marfă „interzisă” în acele timpuri, câștigam într-o zi cât câștigau alții salariul pe o lună. Dar a doua zi se întâmpla să nu mai am bani – eram mereu prin discotecă, mergeam pe munte, prin păduri, câte două-trei zile cu cortul, îmi trăiam viața. Cum veneau, cum se duceau…
Din cauza comerțului ilicit pentru acele vremuri, am avut ceva probleme cu Securitatea. M-au luat, m-au ținut vreo două zile în beci, am scăpat cumva, dar trebuia să scriu note informative. Și atunci, era prin aprilie 1985, i-am zis lui taică-meu: „tată, vezi că mă duc cu tine la oi!”, că trebuia să-mi pierd urma, că n-am vrut să devin turnător. Și-am plecat cu tata la oi. Angajați, amândoi, că tata nu mai avea stână.
Tata era croitorul ciobanilor din Voinești – veneau cu câte 20 de metri de postav din ăla, și le făcea haine, câte două-trei rânduri: două-trei perechi de pantaloni, două lăibărici și așa mai departe, că așa făceau. Pfoaiii…ce-am cusut la butoniere, iarna…aiiii de capul meu! No, taică-meu nu mai avea stână, era pe la Nelu Munteanu, Nelu Țoi, la Rupea. Că pe-acolo au fost ei, și bunicu-meu a fost 20 de ani pe la Rupea. No, și-am plecat cu el, ne-am angajat amândoi. „Știe băiatul să mulgă? / Da, cum să nu?” Eu nu știam, știam doar ce-am mai muls prin strungă, sau câteva oi acolo, ce mi-a dat taică-meu.
Și ne-am dus într-o primăvară, pe 7 aprilie am plecat d-aici și-am făcut 8 zile până la Rupea. Avea 80 de oi. Cu miei, cu cojoc, cu măgar. Și, să nu uităm, eu plecat de la viața de discotecă. M-am trezit într-o dimineață, eram în cojoc, era atâta zăpadă pe mine (n.n. arată cu mâna vreo 10 cm). No, am stat vreo zi, trebuia să se strângă oile, să facem stâna, zic: „tată, altceva nu vreau, du-te și cumpără un radio”. Bun, s-a dus în sat, am rămas cu oile noastre (îmi zisese tata: „dacă vii cu mine, 20 de oi ți le însemnez, astea-s ale tale!”; mi le-a și-nsemnat); era prin aprilie, și ningea puțin, eu m-am băgat într-un șanț, la adăpost, taică-meu a venit, mă striga, nu auzeam, ce-o fi zis? „gata, ăsta a fugit”. Sunt un om ambițios, ce mi-am propus, am făcut, nu l-am făcut pe taică-meu de râs. Într-un an de zile, au venit niște oi de import, tata îl cunoștea pe directorul de la I.A.S., am rămas în zona Rupea și în Mercheașa, la o fermă, și-am rămas la stână vreo 5 ani cu tata. La Mercheașa aveam preșuri și aragaz și pictură mare cu haiduci, pe stână. Și ciobănia în zona Rupea era diferită de ce știam din copilărie, nu era grea – erau dealuri, nu erau munți, nu alergai după oi, era ușor.
Era un director și un doctor veterinar, inginer-șef; când ne-am dus să preluăm brigada, eu eram în blugi, aveam păr lung, barbă, zice directorul: „nea Mihai, cine-i ăsta?”/ „păi, e băiatul meu, e cioban, știe!” Dar, după ceva timp, directorul m-a citit: „bă, Nae, dacă tu nu te duci la facultate…”Apoi, el și cu doctorul veterinar au insistat și m-am dus. Am dat la facultate, la Zootehnie, la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” din București, am luat din prima. Învățam, Florentina, îți dau cuvântul meu, cu cartea-n pungă cu oile. Și la lămpaș. Taică-meu fluiera să ne ducem la muls la patru jumate, eu închideam cartea și mă duceam. Da’ am învățat, am intrat cu notă mare. Când am terminat facultatea, mă căsătorisem între timp, am fost repartizat la Vârghiș. „Eu vreau fermă de oi, nu vaci. Eu lângă oi am trăit, asta vreau!” Am ajuns șef de fermă la Vârghiș. Atunci tata mi-a mai dat 20 de oi, aveam și oile mele.
Eu Mercheașa nu pot s-o uit. M-a impresionat ce se întâmpla acolo, mă refer la tradiții, folclor. Dar în perioada asta nu prea am avut relații cu arta. De fapt, până după anul 2000, eu n-am lucrat ca artist. Mai făceam eu câte ceva, dar nesemnificativ. De ce? N-aveam timp, că era de muncă. Mereu am fost un întreprinzător și mi-a plăcut întotdeauna să am bani. Nu ca să fac avere, ci să am confortul și stabilitatea necesare.
Revoluția din ’89 m-a prins la Vârghiș. Mi-am vândut oile, am avut primul magazin privat din Baraolt, apoi discotecă (asta era pasiunea mea), am investit și, la început, totul mergea foarte bine. Acolo era zonă minieră și minerii câștigau bine. De exemplu, artificierii și salvatorii aveau salariu 70.000 lei, o Dacie pe lună. Atunci veneam rar acasă. Luciana, fata cea mare, crescuse, Bogdan avea câțiva anișori. Apoi, prin ’97-’98-’99, a venit o perioadă grea. Minele s-au închis, afacerile nu mai mergeau. Copiii erau elevi la secția maghiară, mi-era teamă să nu uite să vorbească românește. Trebuia cumva să venim spre casă. A dat Dumnezeu și am început pe atunci, în ’98, cu fierul vechi și ne-am stabilit în Covasna. Aveam puncte de lucru, plecam lunea, venem sâmbăta, prin județul Brașov. Copiii au învățat la Șaguna și la Meșotă, în Brașov. Mulțumesc lui Dumnezeu, am copii cuminți.
Întâmplarea a făcut ca după anul 2000, la întâlnirea de 25 de ani de la terminarea liceului, pe care am făcut-o aici la Covasna, să mă întâlnesc cu colegii. Printre ei, majoritatea, 80%, artiști, profesori universitari în domeniul artei… Eu mai cochetasem cu arta, dar nimic semnificativ; după liceu, în perioada cât dădeam la facultate, am avut niște participări la expoziții colective, aici în Covasna și chiar la Budapesta s-au trimis două lucrări. Fără falsă modestie, știam ce pot; la liceu, eram printre primii patru din clasă. Atunci s-a declanșat. Zic: „fiți atenți toți! nu pot la anu’, dar în doi ani deschid expoziție!”
Și așa a fost. Am avut prima expoziție la KronArt, în Brașov, apoi au urmat multe altele. Prima dată am vrut să am o siguranță pentru familie, pentru copii, acum pot să mă dedic artei, sper să-mi dea Dumnezeu sănătate să pot să muncesc. În 2018 am avut la Covasna expoziția personală ÎMPLINIRE, am participat la Brașov la multe expoziții, chiar și acum sunt lucrări acolo. Îmi aduc aminte acum de liceu, când am avut profesori-artiști foarte buni, dedicați; unul dintre ei, Lafazanis Ilias, grec, a și plecat între timp, dar lucrările de for public îi pot fi văzute și azi în Brașov, avea o vorbă: „nota 8 e a elevului, nota 9 e a mea și nota 10 e a lui Dumnezeu”; no, și Lafazanis Ilias mi-a dat un 10. Asta înseamnă ceva!
Eu am terminat secția Ceramică, am cochetat și cu pictura, dar m-a atras sculptura. Acum, sunt fascinat de transformarea lucrurilor vechi în opere de artă, e ca și cum le dau o nouă viață. În tinerețe, am cochetat și cu muzica populară. Chiar am luat locul I la un concurs, în Brașov, dar la faza pe zonă, eu, aiurit cum eram, m-am dus la o săptămână după. Mă acompaniau colegii mei de la muzică. Liceul era de Muzică și Arte Plastice. Era o nebunie – dimineața eram la școală, după-amiaza, meditații la cămin, iar seara, aveam studiu. Noi, în ateliere, ceramică, pictură și sculptură. Dar serile, împreună cu colegii de la muzică, ne strângeam în cămin, ei cântau, ne distram tare bine. Acolo ne-am dezvoltat într-un mediu cu artiști. A fost cea mai frumoasă perioadă.
Sunt covăsnean și mă mândresc cu asta. Acum câțiva ani, am făcut bustul lui Avram Iancu, amplasat în curtea școlii din Voinești care îi poartă numele. Deși în ziua inaugurării am avut emoții, o spun acum: am simțit atunci că am dat ceva comunității unde m-am născut, a rămas ceva în urma mea, am pus încă o piatră la temelia spirituală a urbei noastre. Monumentul este rodul îmbinării eforturilor mai multor factori implicați și este dovada că atunci când ne unim forțele, reușim să facem lucruri frumoase.
Proiecte în lucru? Noi, artiștii, mereu avem proiecte. Acum pregătesc inaugurarea Galeriei de Artă NIC’ȘOR ART, la mine acasă, în aer liber, deschisă pentru public. Mai am niște lucrări care trebuie montate. De ce să nu beneficiez de ce mi-a dat Dumnezeu? Mai am în lucru vreo două-trei lucrări, de trimis la București, la niște expoziții. E greu cu sculptura, că e greu de transportat. Cu picturile e mai ușor. Mai am un vis: îmi doresc să facem aici, în Covasna, o tabără de sculptură, în Valea Zânelor, cu ajutorul unor colegi din breaslă, iar lucrările să rămână în patrimoniul orașului. Poate ne ajută Dumnezeu s-o realizăm.
Regrete? În zilele noastre, am ajuns să apreciem kitsch-ul, arta nu este recunoscută și apreciată la justa valoare. Am colegi care „put de talent”, dar mor de foame. Mi-aș dori să poți trăi din artă.
Domnule Nicolae Mihail Bohățel, în așteptarea unor vremuri în care să se poată trăi din artă, ne rugăm să vă dea Dumnezeu sănătate, să puteți da viață lemnului și pietrei, pentru a ne bucura sufletele doritoare de frumos! Și, deși copiii nu v-au moștenit talentul, poate o vor face nepoții!
Prof. drd. Florentina Teacă
