De multe ori, încă, se consideră că ceea ce se întâmpla în Ţările Române, în Evul Mediu nu era cunoscut în alte părţi, şi că Europa şi europenii ne ignorau. Realitatea este alta, iar documentele acelor vremuri ne demonstrează acest lucru.
Mulţi istorici, români dar şi străini, consideră că secolul al XVI-lea în Europa se încheie cu ,,deceniul românesc” caracterizat, mai ales, prin victoriile militare ale lui Mihai Viteazul şi aureolat de Unirea Ţărilor Române din anul 1600.
Despre personalitatea şi faptele Viteazului ne vorbesc şi scrisorile sau cronicile străinilor contemporani cu marele voievod, sau cei din perioada imediat următoare.
Atragerea Ţării Româneşti în Liga Creştină a fost un obiectiv constant al Sfântului Scaun. De aceea papa Clement al-VIII-a a trimis o scrisoare lui Mihai în noiembrie 1593, din care vă prezint câteva rânduri sugestive: ,,Am auzit despre tine că ai un suflet mare, iar despre poporul tău că se trage din latini şi din italici, ceea ce este foarte de crezut, voi râvnind şi dorind a dobândi gloria strămoşilor voştri; prin urmare trebuie să vă puneţi în mişcare acolo, căci sunteţi creştini şi căutaţi a vă angaja în salvarea stindardului crucii.”
Rămânând în aceeaşi arie geografică, menţionăm că aproximativ 300 de soldaţi italieni din Toscana, specializaţi în asedii, au participat la asedierea şi cucerirea oraşului Giurgiu de către Mihai, în octombrie 1595. Rapoartele acestora, ca şi cele ale nunţiului papal Visconti, nu au fost încă cercetate amănunţit urmând să facă subiectul unor prezentări viitoare.
Există două izvoare greceşti privitoare la Mihai Viteazul, dar acestea nu dau lămuriri asupra ţării. Unul este o povestire în versuri, cu caracter popular, scrisă de vistiernicul Stavrinos. Un alt grec, Gheorghe Palamede, a încercat să scrie o epopee a lui Mihai Viteazul imitând, modest, lucrarea ,,La Gerusalemme Liberata” a lui Tasso Torquato, după cum afirmă Nicolae Iorga. Un fragment din această lucrare descrie intrarea lui Mihai în Transilvania şi bătălia de la Şelimbăr din 28 octombrie 1599: ,,Mihai îi trimise atunci un răvaş cardinalului Andrei Bathory, scriindu-i: ,,Eu niciodată n-aveam un asemenea gând, şi nici acum nu-l am, să mă bat cu creştinii; aşa că fie-vă pe suflet păcatul acesta, că eu niciodată n-am ieşit din sfatul vostru; ci după ce voi sunteţi pricina de m-aţi făcut să merg împotriva împăratului turcesc, v-aţi împăcat cu dânsul şi v-aţi lepădat de mine. Te-ai închinat turcului, te-ai făcut una cu el şi făcut-ai sfat cu Domnul Moldovei împotriva mea, ca să mă prinzi, să mă prăpădeşti, de aceea eu, cu dreptatea mea, am mare nădejde că o să mă scape Dumnezeu de o aşa de mare greutate; că fără vrerea mea făcutu-m-aţi să mă lupt cu voi. Drept care vă trimet răvaş, că m-aţi stins şi la cinste şi la vieaţă, ceea ce pentru creştini e mare lucru. Văd, dar, că sunt prăpădit. O să încerc, însă, şi aşa să lupt cu tine, şi de voi pierde, o să pier cu cinste, iar de voi birui, cinste întreită o să am”.
Când i se dete cardinalului scrisoarea şi văzu cele cuprinse, l-a apucat ameţeala, ştiind că Mihai e prea viteaz, bine pregătit şi are trupe alese. Fiindcă văzu că nu e alt chip, decât să se lupte cu el, îi veni foarte greu. Ieşi afară din oraş cu toată oastea sa, cu voinici prea buni, câţi îi trebuiau […] Mihai, cu sabia în mână, îmbrăcat numai în fier, intră în luptă şi ca un viteaz îmbărbăta pe ai săi. Cam vreo douăzeci de vrăjmaşi de prin acele părţi trimise el cu mâna lui în iad. Vrăjmaşii au luat-o la fugă, iar românii din urmă îi omorau până li s-a urât […] Mihai se făcu Domn al Ardealului, cuceri ţara, iar bietul cardinal de frică fugi în munţi ca să scape. Şi acolo l-au aflat nişte păstori, care l-au lovit, l-au ucis, şi-a aflat o moarte neaşteptată […]
După ce, aşadar vecinii, turcii, moldovenii şi polonii au aflat acestea, s-au mâhnit nespus de mult, căci toţi socoteau şi îşi ziceau în gând: ,,Dacă el numai cu Muntenia era înspăimântător, darămite acum când a luat şi o domnie aşa de mare, aşa de puternică, pe care nimeni altul nu s-a aflat s-o cucerească prin sabie? Ne prăpădeşte pe toţi, de la mic până la mare! […] ” încheie Gheorghe Palamede.
Informaţii mai numeroase, evident ostile în cea mai mare măsură, ne parvin din partea otomanilor. Astfel, datorită acţiunilor sale, Mihai este caracterizat de cronicarul turc Selaniki ,,afurisitul de Kara Mihail care este o pacoste în Ţara Românească”. Kara în limba turcă înseamnă ,,Negru” dar are şi înţelesul de ,,Viteaz”. Iar cronicarul Mustafa Naima apreciază lupta de la Giurgiu ca ,,cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor, care se datoreşte exclusiv necredinciosului şi afurisitului de Mihai”.
În iunie 1598, la mănăstirea Dealu, s-a încheiat tratatul dintre Mihai şi împăratul Rudolf al II-a. În acest tratat domnul român se bucura de respect şi demnitate, iar fratele împăratului, arhiducele Maximilian, a spus că domnul român ,,a fost zidul şi apărarea ţărilor creştine”.
Intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania în octombrie 1599, rapiditatea şi precizia acestei acţiuni, a stârnit admiraţie, speranţă dar şi teamă. Astfel, dacă cronicarul transilvănean Wolfgang Bethlen l-a comparat pe Mihai cu unul dintre marii comandanţi ai lumii, şi anume Hannibal, nunţiul papal Malaspina i-a cerut, în preziua bătăliei de la Şelimbăr, să renunţe şi să părăsească principatul. Vitezul a rămas neînduplecat şi a subliniat interdependenţa dintre Ţara Românescă şi Transilvania, arătând că aceste sunt ,,atât de împreunate şi legate una de alta încât căzând una cade şi cealaltă şi păstrându-se una se păstrază şi cealaltă”. Iar după victoria de la Şelimbăr acelaşi Malaspina a recunoscut că ,,Mihai s-a aruncat în luptă cu cea mai mare vitejie şi îndrăzneală şi astfel a decis deznodământul bătăliei”.
Ne vom deplasa în altă zonă geografică, şi anume în Peninsula Iberică. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor, în Spania au ajuns multe informaţii despre români. Analiza acestor informaţii ne arată că cercurile politice conducătoare de la Madrid, în frunte cu regii Filip al II-a şi Filip al III-a, cunoşteau foarte bine calităţile domnului român şi importanţa luptei antiotomane dusă de Mihai Viteazul la Dunărea de Jos. Pe de altă parte, spaniolii nu s-au îndepărtat niciodată de optica şi poziţia curţii imperiale de la Praga, imitând permanent atitudinea acesteia faţă de vitezul nostru domnitor. Evident, alianţa tradiţională dintre cele două ramuri ale Casei de Austria – spaniolă şi austriacă – avea prioritate în faţa altor considerente.
Marea majoritate a informaţiilor plasau acţiunile lui Mihai Viteazul sub conducerea principelui Transilvaniei Sigismund Bathory – viitorul cumnat al regelui Filip al III-a – domnul muntean apărând, aici, ca un simplu vasal al lui Sigismund. Astfel, într-o cronică contemporană, prea puţin cunoscută la noi în ţară, cea a lui Antonio de Herrera intitulată ,,Historia general del Mundo”, care prezintă evenimentele din a doua jumătate a secolului al XVI-a, referitor la anul 1594 se arată următoarele: ,,Sigismund Bathory a hotărât să se ridice împotriva turcilor şi să se alieze cu împăratul Rudolf al II-a; deoarece i se părea că Valahul (Mihai Viteazul-s.n.) nu e cinstit, a trimis trupe împotriva lui care l-au obligat să se declare împotriva turcilor”- afirmaţii care sunt total neadevărate. Mai mult, toate victoriile obţinute de Mihai începând din 1595 – inclusiv cele de la Călugăreni şi Giurgiu – sunt atribuit integral lui Sigismund în aşa măsură încât multă lume îl sfătuia pe Papă să se bizuie în lupta antiotomană, în primul rând, pe principele transilvănean şi apoi pe împăratul Rudolf. Când descrie evenimentele din 1597 Antonio de Herera începe, treptat, să-şi schimbe atitudinea faţă de Mihai Viteazul. După ce expune evenimentele legate de vizita lui Mihai la Alba Iulia, când acesta a propus ca Ţara Românească să devină principala bază de operaţiuni militare împotriva turcilor, este descrisă o victorie împotriva tătarilor atribuită, de data aceasta, integral lui Mihai Viteazul. Această evoluţie a cronicarului spaniol devine şi mai evidentă când se ajunge la anul 1598. Acum este pusă în evidenţă personalitatea lui Sigismund care, temându-se de turci, preferă să abdice şi să părăsească Transilvania. În schimb, despre Mihai ni se spune că ,,…a pornit din nou în campanie, a străbătut o mare parte a Imperiului Otoman, a distrus oraşul Nicopole, i-a învins pe turci, le-a luat mulţi prizonieri şi alte capturi de război după care s-a întors în ţara sa”. Cronicarul arată că după atâtea succese ,,numele lui Mihai voievod a ajuns de spaimă pentru turci”. Pe acest ton elogios pentru Mihai Viteazul se încheie cronica lui Antonio de Herrera în ceea ce priveşte lupta antiotomană la Dunărea de jos.
Ultima parte a epopeii lui Mihai Viteazul o întâlnim amintită într-un alt izvor spaniol inedit. Este vorba de cronica lui Antonio Fajardo y Acevedo, scrisă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, intitulată ,,Relacion de todo el Imperio Otomano dividida en ocho Libros”. Autorul s-a folosit de izvoare diplomatice şi de câteva cronici otomane şi italiene. Descrierea ultimilor ani ai domniei lui Mihai Viteazul reflectă cu fidelitate, nu atât adevărul istoric, cât punctul de vedere al curţii imperiale de la Praga, preluat ca atare şi de curtea de la Madrid. Autorul ne oferă informaţii interesante, mai ales despre modul în care s-a luat hotărârea pentru asasinarea viteazului domn român. Astfel, după descrierea luptei de la Şelimbăr şi a evenimentelor ulterioare, cronicarul arată că ,,…pentru a-şi atinge scopurile Valahul se prefăcea prietenul tuturor. Dar, între timp ce scria la Constantinopol cerând ajutor şi promiţând turcilor că o să le cedeze toate cele trei provincii, scria împăratului austriac că este gata să apere Transilvania pentru el, iar polonilor că o păstrează pentru ei. Scrisorile trimise turcilor au fost capturate de Basta care le-a trimis împăratului. Din această cauză Consiliu imperial a hotărât să-l îndepărteze pe Mihai, ceea ce s-a şi făcut mai târziu. El a fost ucis de un servitor fidel al lui Bast, pe când Mihai stătea la masă şi mânca” îşi încheie descrierea evenimentelor cronicarul spaniol.
Schimbările, de multe ori bruşte şi nejustificate, ale atitudinii împăratului Rudolf al II-lea faţă de Mihai Viteazul s-au reflectat cu rapiditate, mai ales în rapoartele diplomatice spaniole, dar au influienţat la fel de mult şi cronicile, precum am văzut în cele expuse aici. Cu toate acestea Mihai Viteazul, prin faptul că a fost atât de bine cunoscut în Spania – şi nu numai – a adus o contribuţie majoră la mai bună cunoaştere în Europa, atât a întregului spaţiu românesc şi a poporului nostru, cât şi a personalităţii şi activităţii marelui nostru domnitor.
Prof. Mircea Bodnari
