Sursa foto: facebook
A urmat vântul, şi-a ascultat instinctul şi, din pasiune pentru călătorii în şa şi scris, dar şi din dorinţa de a dovedi că acest lucru este posibil, franţuzoaica Anne-France Dautheville a devenit, în 1973, prima femeie care a făcut turul lumii singură pe motocicletă. În acest weekend, carismatica temerară în vârstă de 75 de ani, jurnalistă şi scriitoare, s-a aflat în România, în cadrul ediţiei a III-a a Bucharest Adventure Travel Sessions (BATS), organizată la 7 septembrie de Asociaţia Şcoala Călătoare.
Într-un interviu acordat în exclusivitate AGERPRES cu acest prilej, Anne-France Dautheville, a vorbit despre primul raliu moto la care a participat în 1972, unde a fost singura femeie între zeci de bărbaţi piloţi, şi a dezvăluit de ce a ales să călătorească singură.
De asemenea, ea a povestit cum a reuşit să se descurce din punct de vedere financiar, şi nu numai, într-o astfel de aventură, dar şi să demonteze mituri legate de călătoria unei motocicliste singure în ţări precum Afganistan, India sau Turcia.
În plus, temerara a rememorat emoţiile şi revelaţiile trăite în şa, dar şi amintirile cele mai dragi, care o însoţesc de atunci în fiecare clipă.
AGERPRES: În 1973, la nici 30 de ani, v-aţi urcat în şaua unei Kawasaki şi aţi devenit prima femeie care a făcut turul lumii singură pe motocicletă. Cum a răsărit această idee, ce poate fi considerată nebunească în lumea de astăzi, în care aproape nicio călătorie nu este realizată fără hărţi GPS şi internet?
Anne-France Dautheville: Prima călătorie pe motocicletă a fost în 1972, când am participat la un raliu moto între Paris şi Isfahan, Iran, unde am fost singura femeie dintre zeci de bărbaţi – aveam 28 de ani. Am continuat în Afganistan, împreună cu câţiva motociclişti, şi în Pakistan, cu şi mai puţini. Atunci am scris prima carte (‘Une demoiselle sur une moto’, publicată în 1973 – n.r.), apoi am decis să plec şi să fac doar ceea iubesc: să călătoresc şi să scriu. În 1973 am plecat în turul lumii pentru că m-am gândit că dacă vreau să exist în lumea motociclismului trebuie să fac ceva care să reprezinte o imagine, să fie ceva de impact, un vis devenit realitate. Iar visul este să călătoreşti în jurul lumii! Şi să fii singur. Dacă aş fi călătorit cu cineva, ar fi fost o persoană de care eram îndrăgostită, şi mi-ar fi luat o parte din atenţie, din energie, iar eu am vrut să fiu complet deschisă. Aşa că am călătorit singură şi a fost superb. Pentru că toată lumea vrea să vadă femeia care călătoreşte singură cu motocicleta.
AGERPRES: Câte ţări aţi străbătut, în cât timp şi aproximativ câţi kilometri aţi parcurs în acest tur al lumii?
Anne-France Dautheville: Am început la 1 iulie şi cred că m-am întors la 15 sau 20 noiembrie. Între 20.000 şi 30.000 de kilometri, nu ştiu cu exactitate. Am pornit din Canada, am trecut prin Alaska, Japonia, India, Pakistan, Afganistan, Iran, Turcia, Bulgaria, Iugoslavia – nu am putut traversa Ungaria, era interzis – şi din nordul ţării am ajuns în Austria, Germania şi Paris.
AGERPRES: Aţi plănuit această călătorie de anvergură cu mult timp înainte?
Anne-France Dautheville: Am plecat şi am zis: ‘Să vedem ce se întâmplă’. Călătoria se construieşte de la sine, pe parcurs.
AGERPRES: Cum v-aţi descurcat cu banii, marele obstacol pentru mulţi dintre cei care vor să pornească într-o astfel de aventură?
Anne-France Dautheville: Am avut 5.000 de franci. Asta a fost tot. Am cheltuit aproximativ jumătate din Canada în Alaska… Poţi călători foarte ieftin, desigur, chiar şi în ţări cu venituri ridicate. Eu mâncam în benzinării, seara obişnuiam să gătesc la foc… Apoi, cu cealaltă jumătate am plătit biletul până în Tokyo şi nu mi-a mai rămas nimic. Kawasaki a organizat interviuri cu presa – la acea vreme persoanele intervievate erau plătite – şi astfel am obţinut banii pe care i-am cheltuit mai departe. Din India în Franţa nu a fost scump pentru că, ştiu că e oribil să spun asta, în ţările sărace, chiar dacă eşti falit eşti bogat. Am dormit în hoteluri modeste, care de multe ori nu aveau duşuri… şi obişnuiam să mă duc la hamam ca să mă spăl. Înveţi să te descurci. Au mai fost femei care au făcut astfel de lucruri, însă nu şi-au povestit în scris aventurile. Deci, de fapt, e vorba despre a descoperi.
AGERPRES: V-aţi numărat printre puţinele motocicliste din anii 70 şi, mai mult decât atât, aţi plecat într-o călătorie singură pe motocicletă în jurul lumii. Care au fost comentariile pe care le-aţi auzit cel mai frecvent?
Anne-France Dautheville: Când mi-am cumpărat prima motocicletă, un moped de 50 cmc, în 1968 sau 1960, când lucram în publicitate, am zis: ‘Mă duc să văd Marea Mediterană’. Reacţiile imediate au fost: ‘Cum, te duci singură? Dar e periculos!’. Deci Franţa era periculoasă în opinia lor. Apoi, când am zis că vreau să mă duc singură în Afganistan, am fost avertizată că voi fi violată. Dar am făcut drumul şi pot să spun că niciodată nu m-am simţit mai respectată, ajutată şi protejată aşa cum m-am simţit în ţările musulmane. Imaginaţi-vă, de exemplu, că în Pakistan sau Turcia, au fost situaţii în care după ce mâncam în localuri şi voiam să plătesc aflam că cineva achitase pentru mine nota, fără să-mi spună nimic, şi plecase. Noi facem aşa ceva pentru prietenii noştri arabi? Este vorba despre onoare. De asemenea, când m-am întors, am fost întrebată de jurnalişti, pentru că am fost singură, dacă am fost violată.
AGERPRES: Şi bănuiesc faptul că aţi fost întrebată de multe ori dacă v-a fost teamă.
Anne-France Dautheville: Da. Şi le-am răspuns: de şerpi. În afară de şerpi m-am temut de beţivi şi de drogaţi – urăsc drogurile. În rest, nu mi-a fost frică. Pentru oamenii pe care i-am întâlnit eu eram un ‘televizor color’. O atracţie. Dar întotdeauna am fost respectată. Pentru ei eram o femeie şi totodată o războinică, iar ei au un mare respect pentru femeile războinice. În toate ţările musulmane există legende despre personaje feminine războinice. În plus, cred că erau foarte mândri de faptul că eram singură, asta însemnând că aveam încredere în onoarea lor.
AGERPRES: V-aţi aflat în situaţii limită, de viaţă şi de moarte?
Anne-France Dautheville: Da, spre exemplu, urcam în trecătoarea Khyber, între Pakistan şi Afganistan, şi dintr-o dată, nu ştiu de ce, m-am oprit şi am tras pe dreapta, înainte ca drumul să se îngusteze şi acest lucru să nu mai fie posibil. Şi, dintr-o dată, am văzut două camioane coborând în goană către mine, într-o întrecere nebunească. Dacă aş fi fost cu 500 de metri mai departe m-ar fi zdrobit pentru că nu aş fi avut cum să mă opresc sau să mă dau la o parte.
AGERPRES: Unii motociclişti vorbesc în aceste situaţii despre o voce interioară…
Anne-France Dautheville: Instinct. Cred că atunci când conduci motocicleta, o parte din minte este foarte atentă la condus, iar cealaltă parte se bucură de libertate. Iar în acele momente subconştientul, intuiţia, se exprimă. Nu conştientul. Un călugăr budist, căruia i-am explicat aceste lucruri pe care le simţeam când călătoream cu motocicleta, mi-a spus că aceasta este meditaţie. Mi s-a părut ciudat, credeam că pentru a medita trebuie să stai în postură lotus, cu o mantra în cap… Ei bine, nu. Când călătoreşti, totul se rezumă la aici şi acum.
AGERPRES: Aţi simţit ceva similar cu maşina?
Anne-France Dautheville: În maşină stai într-o cutie. Corpul nu călătoreşte. Pe motocicletă, corpul se exprimă… şi este fericit.
AGERPRES: Multe persoane care au fost în aventuri similare au declarat că s-au întors schimbate, că s-au redescoperit, s-au reinventat. Puteţi spune acelaşi lucru?
Anne-France Dautheville: Eu nu mă autoanalizez. Când m-am întors, mi-am scris cartea (‘Et j’ai suivi le vent’, Payot, 2017 – n.r.) şi am înţeles ce am făcut. Îmi face plăcere să trăiesc cu mine 24 de ore din 24… şi cu pisicile mele, dar nu sunt fascinată de mine. Sunt o unealtă care construieşte înţelegerea.
AGERPRES: Care sunt amintirile cele mai dragi care v-au rămas după această călătorie?
Anne-France Dautheville: Noaptea petrecută singură lângă iazul cu apă termală din Yukon, Alaska, de pe râul Liard, cu luminile aurorei boreale care se scurg din cer deasupra mea… o imagine incredibilă care mă însoţeşte mereu. Apoi, capul lui Buddha din valea Bamian din Afganistan şi, de asemenea, aşezările rămase pustii din Zelve, din apropiere de localitatea Goreme (Turcia), unde stau singură şi mă gândesc la oamenii care au trăit şi dispărut acolo. În aceste momente, timpul dispare. Este aici şi acum.
AGERPRES: Aţi avut ocazia să călătoriţi cu motocicleta în România?
Anne-France Dautheville: Nu am călătorit cu motocicleta în România. Era prea frig când am fost în regiune. Mi-ar fi plăcut foarte mult pentru că iubesc Europa de Est. Am trecut prin Bulgaria, dar nu am avut voie să călătoresc, a fost doar o traversare, iar în Iugoslavia mi-a plăcut foarte mult.
AGERPRES: Cum vă simţiţi când vedeţi atât de multe locuri frumoase prin care aţi trecut, care sunt în prezent distruse de război?
Anne-France Dautheville: Este o crimă. În acelaşi timp, trecem de la distrugere la renaştere, apoi din nou de la distrugere la renaştere. Întâlnesc foarte des tineri afgani în Paris, refugiaţi, iar când am pe tabletă fotografiile cu ţara lor le arăt şi plângem împreună. Atunci eu mă întorc în Afganistan, iar ei sunt aceiaşi oameni pe care i-am cunoscut acolo, oameni demni, mândri, cu simţul umorului, complet diferiţi de mine, dar care au ceva pe care îl ador şi îl respect.
AGERPRES: În România aţi avut parte de o primire călduroasă, din partea unora dintre membrele Asociaţiei Femeilor Motocicliste, iar la nivel mondial sunt mai multe motocicliste ca oricând. Ce sfat aţi oferi unei persoane şi mai ales unei femei care doreşte să plece singură cu motocicleta în jurul lumii?
Anne-France Dautheville: Nu pot oferi un sfat pentru că planeta nu este aceeaşi. Generaţiile s-au schimbat. Nu le pot spune decât să fie fericite şi să facă ceea ce le face plăcere.
AGERPRES: După această călătorie istorică aţi continuat să conduceţi motociclete în ţări precum Australia şi America de Sud. Aţi avut şi alte aventuri memorabile în şa?
Anne-France Dautheville: În urmă cu 15 ani, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, am găsit o motocicletă BMW veche, un model pe care l-am mai condus în Australia, mi-am sunat prietenii din toată Franţa şi le-am spus că vreau să petrecem şi că vreau să mănânc tort. Aşa că am făcut un tur de la un prieten la altul şi a fost splendid. Când m-am întors, am scris povestea. Apoi am spus că la împlinirea a 70 de ani voi face exact acelaşi lucru, iar cele două poveşti vor alcătui o carte minunată. Din păcate, la 69 de ani am avut un accident de maşină – nu de motocicletă! -, au trebuit să taie maşina în două ca să mă scoată de acolo, şi am suferit primele fracturi din viaţa mea. Pentru mine, atunci s-a terminat cu motocicletele şi a rămas doar prima poveste, cuprinsă în cartea ‘La vieille qui conduisait des motos’, Payot, 2019 – n.r.).
AGERPRES
