Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917
La 14/27 august 1916, acum 100 de ani, România intra, după doi ani de neutralitate, în Primul Război Mondial, ceea ce a constituit un prilej pentru afirmarea dezideratului național și pentru realizarea lui în contextul unor împrejurări favorabile luptei de eliberare națională a popoarelor aflate sub dominație străină.
Înainte de 1914, în Europa se formase două blocuri politico-militare care dețineau fiecare o influență majoră asupra Europei atât politică, cât și economică: Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria la care vor mai adera Turcia, Bulgaria) și Antanta (Imperiul Britanic, Franța și Rusia la care vor mai adera Italia, România, SUA).
Asasinarea la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, a prințului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand, și a soției sale, Sofia, de către un tânăr naționalist sârb, Gavrilo Princip, a fost pretextul declanșării Primului Război Mondial, la care au participat 33 de state, cu o populație de peste 1 miliard de locuitori. Bilanțul Marelui Război, ce a dus în final la destrămarea celor patru imperii — austro-ungar, german, otoman și rus, a fost de cca 10 milioane de morți și 20 de milioane de răniți și mutilați, pagubele materiale fiind evaluate la peste 278 miliarde de dolari, consemnează volumul „Istoria României în date” (2003).
Imagine de arhivă cu asasinatul de la Sarajevo
Austro-Ungaria declară război Serbiei
După ce au primit asigurări din partea Germaniei că îi vor sprijini în cazul în care Rusia va interveni, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, la 15/28 iulie 1914. La 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, ce s-a situat de partea Serbiei, apoi la 21 iulie/3 august, Franței, iar la 22 iulie/4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. În sprijinul Angliei și Franței au venit, în 1917, Statele Unite ale Americii și Grecia.
La 17/20 iulie 1914, reprezentanții Antantei fac cunoscut acordul lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării țării noastre împotriva Puterilor Centrale. Pe de altă parte, regele Carol I (domnitor 1866-1881; rege 1881-1914) a primit, la 18/31 iulie 1914 un mesaj din partea împăratului Germaniei, Wilhelm al II-lea, prin care îi cere acestuia ca România să intre în Război de partea Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria). Comunicarea purtată în acest mod a rămas constantă până la intrarea României în conflict.
Consiliul de Coroană declară starea de neutralitate
În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, primul ministru Ion I.C. Brătianu și toți membrii guvernului, toți foștii prim-miniștri conservatori și liberali, s-a hotărât starea de neutralitate militară a țării noastre. Regele Carol I s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, fiind, însă, sprijinit, doar de Petre I. Carp, care considera că expansiunea Rusiei reprezenta pentru România cea mai mare primejdie. În urma unor dezbateri aprinse, Consiliul de Coroană a respins intrarea în război, deoarece Puterile Centrale, prin agresiunea asupra Serbiei au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al Tratatului din 1883.
Puterile beligerante au continuat să facă presiuni diplomatice asupra României vizând atragerea ei în război. Pe de o parte, Antanta promitea sprijinul pentru unirea provinciilor românești aflate în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar cu statul român, iar pe de altă parte, Puterile Centrale promitea recunoașterea granițelor Moldovei dinainte de 1821.
În această perioadă, primul ministru, Ion I. C. Brătianu a pregătit intrarea țării noastre în război, preocupat ca satisfacerea revendicărilor ei să facă obiectul angajamentului ferm al Aliaților, iar situația de pe fronturi să-i permită armatei române să intervină cu succes într-un asemenea război. Primul succes a fost obținut la 18 septembrie/1 octombrie 1914, când, ministrul de Externe al Rusiei, S.D. Sazonov și ministrul României la Petersburg, C. Diamandy, au semnat un acord secret prin care, în schimbul neutralității țării noastre față de Rusia, aceasta își asuma obligația de a garanta și apăra integritatea teritorială a României și de recunoaștere a drepturile acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români.
La 27 septembrie/10 octombrie, după 48 de ani de domnie, a murit, la Castelul Peleș din Sinaia, regele Carol I. A doua zi, a urcat pe tron, regele Ferdinand I, nepotul de frate și succesorul regelui Carol I, care a depus jurământul în fața Corpurilor Legiuitoare, declarând că ”va domni ca bun român”.
Puternica ofensivă a armatei ruse (”Ofensiva lui Brusilov”) în Galiția din 22 mai/4 iunie-31 iulie/13 august, încheiată cu străpungerea frontului austro-german la Luțk, a determinat o creștere puternică a presiunilor diplomatice ale Antantei asupra României.
Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta: Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia garanta integritatea teritorială a țării
În acest context, la 4/17 august 1916, la București, România a semnat Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta: Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia garantau integritatea teritorială a României și dreptul statului român asupra teritoriilor românești din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, de la vărsarea Someșului în Tisa până la vărsarea Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul; în schimb, România se obliga să declare război doar Austro-Ungariei cel târziu până la 15/28 august 1916. Cele două părți se angajau să nu încheie pace separată, Marile Puteri recunoscând României un tratament egal la viitoarea conferință de pace.
Intrarea României în război a fost decisă la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, care a avut la Palatul Cotroceni din București, în prezența regelui Ferdinand I și a principelui Carol, moștenitorul Tronului. Cu o mare majoritate, Consiliul de Coroană aprobă tratativele angajate de I.I.C. Brătianu, implicit pentru intrarea României în război de partea Antantei. În aceeași zi, România a declarat război Austro-Ungariei. Declarația de război, remisă împăratului Austro-Ungariei de Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, era motivată prin lipsa de înțelegere a cercurilor guvernante austro-ungare față de aspirațiile și interesele legitime ale românilor din Transilvania.
Armata română trece Carpații, în Transilvania
În noaptea de 14/27 spre 15/28 august 1916 armata română a trecut Carpații în Transilvania prin 17 puncte, începând operațiile militare împotriva Austro-Ungariei. Pe frontul de nord transilvănean, comandamentul român a angajat 80% din efectivul total al trupelor române, care au reușit să pună stăpânire pe trecătorile Carpaților, angajând lupte mai deosebite la Timișu de Jos, în partea de sud a Sibiului și în apropiere de Orșova. La 24 august/6 septembrie, Marele Cartier General român a trebuit să ordone oprirea ofensivei, deoarece situația pe frontul de sud devenise critică. Aici, trupele bulgare și germane aflate la comanda feldmareșalului August von Mackensen au cucerit, până la începutul lunii octombrie, Turtucaia (160 de ofițeri și 6.000 de soldați români morți și răniți, iar 480 de ofițeri și 28.000 de soldați au fost făcuți prizonieri), Silistra, Constanța și Cernavodă, în ciuda încercării de contraofensivă de la Flămânda a generalului Alexandru Averescu.
În noiembrie, armata austro-maghiaro-germană comandată de generalul Erich von Falkenhayn a străpuns apărarea română de la Jiu și a cucerit Craiova. Trupele germano-bulgare au forțat Dunărea la Zimnicea, amenințând Capitala. Comandamentul român a încercat să oprească dezastrul, angajând bătălia de la Neajlov și Argeș, cu scopul de a apăra Bucureștiul (18-20 noiembrie/1-3 decembrie). Dar la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, trupele inamice au ocupat Capitala și, o dată cu ea, aproximativ 2/3 din teritoriul României, frontul stabilindu-se la începutul anului 1917, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării și a brațului Sf. Gheorghe.
Generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri ai conducerii militare a Franței, în prima parte a războiului, a fost trimis în România, în toamna lui 1916, în fruntea unei misiuni militare în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării. Între ianuarie și mai 1917, generalul francez a fost cel care a luat, la Iași, majoritatea deciziilor pentru refacerea armatei române, au fost mobilizați noi recruți și s-a primit echipament modern de luptă din Franța. S-a ocupat personal de instalarea legăturilor telefonice între punctele de comandă și unitățile de pe front, rețea de comunicații care lipsea la intrarea țării în război.
Vară săngeroasă în 1917. Mărăști, Mărășești, Oituz
În aceste condiții, în vara anului 1917, când trupele germane au trecut la ofensivă pe frontul român, armata română a reușit să oprească înaintarea generalului feldmareșalul August von Mackensen prin victoriile de la Mărăști (11/24 iulie-19 iulie/1 august) când au fost eliberate peste 30 de localități, Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august), după 14 zile de lupte grele Armata I română, inițial în cooperare cu câteva divizii ale Armatei a IV-a ruse, au respins puternica ofensivă germano-austro-ungară, realizând una dintre cele strălucite izbânzi a războiului pentru reîntregirea neamului românesc, și Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august), unde armata română a reușit împiedicarea trupele germano-austro-ungare să pătrundă pe Valea Trotușului. Pierderile trupelor române în bătălia de la Oituz (Corpul 4 Armată) au fost de peste 12.000 de militari, dintre care cca 1.800 morți, 4.850 răniți și cca 5.700 dispăruți.
Victoriile militare din vara lui 1917 au fost obținute aproape numai de români, după căderea guvernului Kerenski și victoria regimului bolșevic la Petrograd, armata rusă s-a descompus în întregime, inclusiv pe frontul român. La 20 noiembrie/3 decembrie 1917, generalul Scerbacev, comandantul frontului rus din Moldova, a propus germanilor încheierea unui armistițiu. România a fost nevoită să adere și ea, la 29 noiembrie/9 decembrie, operațiunile militare încetând (armistițiul de la Focșani). Însă, în acel moment, principalul inamic al României a devenit armata rusă fărâmițată și care, în retragere, a jefuit și a distrus totul în cale. În mai multe localități din Moldova au avut loc lupte între români și ruși, care au fost izgoniți în cele din urmă în ianuarie 1918.
Armistițiului încheiat de România cu Puterile Centrale i-au urmat o serie de tratative de pace. După semnarea păcii de către Rusia la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), Guvernul român a fost obligat să accepte mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de la București (23 aprilie/7 mai 1918). Condițiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5 600 kmp), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odessa ș.a. Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, iar România era lipsită de inițiativă militară și diplomatică.
Imperiul Rus se fărâmițează. Românii din Basarabia vor unirea cu țara
Revoluția din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 ce a fărâmițat Imperiul Rus, a permis românilor din Basarabia să acționeze în direcția unirii cu România. A fost constituit Sfatul Țării, care, la 24 ianuarie/6 februarie 1918, a votat în unanimitate independența Republicii Democratice Moldovenești, o etapă importantă pe calea unirii Basarabiei cu România. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării vota, după 106 ani de dominație rusă, unirea Basarabiei cu România.
Prăbușirea Puterilor Centrale s-a produs în toamna anului 1918: Bulgaria a semnat armistițiul la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 4 noiembrie, iar Germania a cedat după abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, armistițiul fiind semnat la Compiegne, la 11 noiembrie 1918.
La 27 octombrie/9 noiembrie 1918, guvernul român a adresat trupelor de ocupație un ultimatum, prin care le cerea să părăsească teritoriul României în 24 de ore, iar în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie spre 29 octombrie/11 noiembrie, armata română reîncepe operațiile militare împotriva Puterilor Centrale. Cu mari eforturi s-a reușit mobilizarea armatei, adunându-se cca 90 000 de oameni. Trupele române au primit ordin să treacă simultan în Transilvania, Muntenia și Dobrogea. În același timp, trupele francez din corpul expediționar, comandat de generalul Franchet d’Esperey au forțat Dunărea pe Giurgiu, îndreptându-se spre București. Totodată, armata germană, comandată de mareșalul August von Mackensen, a început retragerea spre Transilvania. La 30 octombrie/12 noiembrie, armata română a intrat în Cernăuți, unde a fost primită cu mare entuziasm.
Armata română intră în Budapesta
Luptele de eliberare a teritoriului național au continuat și în anul următor. La 16/29 ianuarie, trupele române au eliberat orașul Zalău, linia de demarcație stabilindu-se pe latura de vest a Munților Apuseni. Între 16-18 aprilie, armata română a respins un atac ungar, începând astfel ofensiva, ocupând orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea și ajungând la 1 mai, la Tisa. O ofensivă a trupelor ungare pe Tisa a avut loc între 20-23 iulie, urmată de o contraofensivă a armatei române (24-26 iulie), urmată de trecerea Tisei și intrarea în Budapesta (4 august). Retragerea trupelor române a avut loc în mai multe etape între 14 noiembrie 1919 și 20 martie 1920.
Soldați ai armatei române în fața Parlamentului de la Budapesta
La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania a adoptat în unanimitate o declarație redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii Române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”. Această declarație de independență a Transilvaniei a fost citită la 5/18 octombrie 1918, în Parlamentul ungar de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voevod.
Și în Bucovina, la 14/27 octombrie a fost creat un Consiliu Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formula dorința Bucovinei întregi de unire cu „celelalte Țări Românești într-un stat național independent”. La Congresul General Bucovinei din 15/28 noiembrie s-a votat ”unirea necondiționată și pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Cermuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
Încheierea la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie, de către Franchet d’Esperey, în numele trupelor aliate, a unui armistițiu cu ungurii, potrivit căruia cursul Mureșului era fixat, în mod arbitrar, ca linie de demarcație între Aliați și armata ungară, i-a pus în gardă pe români.
1 Decembrie, 1918, Adunarea Națională hotărăște Marea Unire
La 18 noiembrie/1 decembrie, în sala Cazinoului din Alba Iulia a avut loc Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de deputați, reprezentanți ai tuturor categoriilor sociale, ai celor două bisericii, precum și ai tuturor provinciilor istorice românești, care au decis în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începea cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
Intrarea în București a regelui Ferdinand și a reginei Maria în decembrie 1918
Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat cu unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 15.500.000 de locuitori. Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale — unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România.
Agerpres
