După incursiunea în mitologie din episodul trecut, când v–am făcut capul calendar cu descrierea Colosului, să trecem cu voia domniilor voastre, dragi cititori, la prezentarea Capitalei Rhodos Town şi a atracţiei ei principale, Palatul Cavalerilor Cruciaţi ai Ordinului Sf. Ioan de Ierusalim.
Foto-1.-Cetatea-Rhodos
Dar mai întâi să vă spun că o interesantă mărturie a celebrităţii insulei provine din vechime, aflându-se consemnată în lucrarea biblică “Faptele Apostolilor”. Acolo se arată că însuşi Sf. Pavel s–a oprit în Rhodos în timpul călătoriei sale către Ierusalim. De aceea localnicii omagiază cu veneraţie şi în prezent acest episod duhovnicesc. Micul port din Lindos, unde se crede că a acostat nava cu înaltul prelat, poartă numele Sfântului Apostol.
„Cel mai mare oraş medieval locuit din Europa”
Să începem prin a preciza că principala aşezare de pe Insula Rhodos este socotită „Cel mai mare oraş medieval locuit din Europa!” Deşi, fie vorba între noi, am mai întâlnit asemenea categorisiri extreme. De pildă, şi despre urbea mea natală, vechiul burg Sighişoara, se spune că ar deţine un asemenea titlu onorant; cu care mă mândresc. Deşi nu am nici un merit.
Apoi ajungând mai an în splendidul Dubrovnik, mi s-a spus acelaşi lucru despre eleganta cetate croată, încât nu mai ştiu ce să cred?
În fine, toate cele trei localităţi pomenite sunt celebre şi pot sta pe picior de egalitate, fiind nişte bijuterii arhitectonice şi având o istorie considerabilă.
…Vizitând pe îndelete Rhodos Town în mai multe rânduri, am putut admira o aşezare medievală bine fortificată, ce abundă în construcţii care amintesc pe rând de Antichitate, Epoca Bizantină, Evul Mediu şi perioada stăpânirii turceşti.
Evoc câteva obiective principale ce se cer vizitate, cum ar fi Fortăreaţa Marilor Maeştri Cruciaţi, Palatul Castellan, Clădirea Collachium, Spitalul Cavalerilor, dar şi sobrele lăcaşuri de cult, pitoreştile conace şi case tradiţionale. M-am plimbat pe străzi labirintice, călcând apăsat pe aleile pavate cu piatră, admirând şi pozând creneluri, arcade, ziduri enorme, abside şi…oameni.
Am încercat să descoper pe ziduri urmele atacurilor prelungite şi devastatoare ale invadatorilor, însă nu se mai văd. Au fost astupate. Doar amintirile şi unele glumele au rămas. Cum se zice la noi, haz de necaz…
Cică după o luptă epuizantă de câteva luni între asediatorii otomani aflaţi pe mare şi vrednicii ostaşi din Cetate, se epuizaseră proviziile şi muniţia. Aşa că abia se mai trăgea câte un foc pe zi din ambele tabere, distrugându-se ici, colo, câte o mică porţiune de fortificaţie, sau puntea vreunei nave atacatoare. La un moment dat s-a făcut linişte, nu s-a mai tras nici o salvă. Comandantul otoman a strigat plin de speranţă:
– De ce nu mai trageţi? Vă predaţi, în sfârşit ????
– Aş. Ne odihnim un pic. Vă trimitem imediat giuleaua înapoi, numai să încărcăm tunul!, veni răspunsul asediaţilor şugubeţi.
Citadela
Gazetarul-Horia-C.-Deliu-în-Citadela-din-Rhodos
Capitala Rhodos Town se află situată în partea de Nord a insulei, fiind alcătuită din trei orăşele: antic, medieval şi modern. Perimetrul cel mai vechi datează din anul 408 Î.Hr. şi adăposteşte ruinele Templelor lui Apollo, Atena şi Zeus, ca şi Stadionul, plus Teatrul.
M-a impresionat plăcut Citadela, cu fortificaţiile ei magnifice, foarte bine conservate. Este vorba de aşa-numitul Palat al Cavalerilor Cruciaţi ai Ordinului Sf. Ioan de Ierusalim, ridicat pe locul unei străvechi cetăţi bizantine. Este practice un fel de oraş în oraş, fiind împărţit în micul Collachio şi marele Burgo (Hora). Nu…Horia!
În timpul ocupaţiei otomane de sute de ani construcţia a fost parţial deteriorată. I-a pus capac explozia unui depozit de pulbere ce a avut loc în anul 1856. Pentru următoarea jumătate de veac, Cetatea medievală Rhodos a rămas o ruină. Punctul de cotitură şi renaştarea ei au survenit abia în anul 1912, când Italia a preluat controlul Insulei Rhodos de la Imperiul Otoman, după Războiul italo-turc.
Restaurarea impozantului edificiu s-a realizat relativ târziu (între anii 1937 şi 1940), fortificaţiile, turnurile şi spaţiile interioare recăpătându-şi pe rând grandoarea de odinioară. Li s-au adăugat nişte picturi murale, aşa că în prezent Citadela se prezintă în toată splendoarea ei.
Şi pentru a termina povestea, să adaug că după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial s-a definitivat soarta „Insulei Trandafirilor şi a Soarelui”, tratatele internaţionale consemnând reunirea ei cu Patria-mamă, Grecia, începând din anul 1947.
Impresii excelente
Din orice parte priveşti această măreaţă Cetate, care deşi nu se întinde pe o suprafaţă uriaşă (ocupă „doar” 1.000×800 de metri, având forma rectangulară) impresionează pe oricine. Are porţi de acces impozante, de asemenea excelează în turnuri, metereze, bastioane, încăperi generoase ca suprafaţă.
…Într-o dimineaţă plăc
ută de iunie am avut acces întâia oară în Palatul Cruciaţilor prin cea mai populară intrare – „Poarta Amboise”. Supervizorul care mi-a verificat legitimaţia a dat din cap şi a zis:
– Aha, Rumánia!!!
– E ceva în neregulă? Am viza la zi.
– Nu, nu. Îmi amintesc de…„tzuika” băut-o într-o vacanţă la voi. E mai tare ca…uzo.
Am mai povestit apoi puţin, ca între cunoştinţe…vechi, informându-mă că există în total 11 asemenea porţi, aproape toate cu nume celeste: „Sf. Pavel”, „Sf. Ioan”, „Sf. Paul”, „Sf. Athanasius”, dar şi Turnurile „Sf. Maria”, „Spaniei”, „Italiei” ori „Bastionul Sf. Gheorghe”, al „Morilor” .
Pătruns aşadar legal şi gratuit în Citadelă, am fost impresionat în primul rând de soliditatea şi grosimea zidurilor. Sunt colosale. Cavalerii Ioaniți ştiau să se apere, de aceea au condus vreme de două secole Cetatea. Se temeau cel mai tare de atacurile puternice şi prelungite venite de pe mare. Cum s-a şi întâmplat cu otomanii, care până la urmă i-au cucerit. Deci s-a adeverit zicala, „De ce ţi-e frică, nu scapi!”
Iniţial s-au efectuat lucrări de apărare la scară mică, fiind refăcute şi întărite mai vechile fortificații bizantine. Dar nu a ajuns. Ghiulele azvârilite de catapultele invadatorilor făceau ravagii, „bortele” din pereţii de cărămidă cu greu putând fi acoperite. La începutul sec. XIV-lea deja zidurile de piatră aveau o înalţime de cca. zece metri şi o lăţime de doi metri. Totuşi, erau dimensiuni insuficiente pentru a face faţă asaltului masiv al invadatorilor. Ca atare, din loc în loc s-au ridicat şi turnuri de observație.
Numai că în timp s-a perfecţionat tehnica militară de atac, punându-se accent pe modernizarea armelor de foc de mare calibru. Ca atare, pentru a rezista puternicilor lovituri ale tunurilor inamice s-a impus o regândire a proporţiilor vechilor fortificaţii. În sensul dublării grosimii zidurilor defensive. S-a trecut treptat la realizarea unor metereze gigantice, care impresionează şi azi. De pildă, între parapeţi ce măsurau în jur de patru metri s-au aşezat sute, poate mii de bolovani, dar şi umplutură de moloz, pereţii exteriori ajungând în final la…12 metri lăţime!
Şi tot n-a fost suficient. Complementar s-au extins şi şanţurile de apărare, care ajunseseră să măsoare 45 de metri lăţime şi peste 20 de metri adâncime.
Ţinând cont de aceste măsuri extreme, Cetatea Rhodos ajunsese o fortăreaţă inexpugnabilă. Însă conducătorii ei tot nu s-au oprit.
Erau precauţi sau fricoşi? Poate amândouă. S-a acţionat concomitent şi în direcţia modernizării armamentului din dotare, mai cu seamă a armelor grele de foc.
Dar a apărut un impediment la care nu s-au gândit iniţial: vechile foişoare de pază erau prea înalte şi nu mai exista suficient spaţiu pentru reculul noilor tunuri de mare calibru urcate acolo. Aşa că, neavând încotro, diriguitorii au fost nevoiţi să reducă înălţimea teraselor de observaţie, aducându-le la dimensiunea zidurilor, pierzând astfel supremaţia aeriană. Totodată, s-a trecut la schimbarea formei acestor obiective de pază, iniţial pătrate, adoptându-se una rotundă. O modificare ce s-a dovedit salutară, contribuind la creşterea rezistenţei în faţa atacurilor artileriei adverse. Iar pentru apărarea porților au fost ridicate şi bastioane solide, încercându-se prin toate mijloacele sporirea siguranţei Citadelei.
Şi cu toate acestea, până la urmă Fortăreaţa tot a fost cucerită!
Gestul reprobabil al unui…trădător
Iniţial, bravii Cruciaţi au reuşit să ţină piept cu brio asalturilor. Cei mai insistenţi au fost oştenii egipteni în anul 1444, iar mai târziu ienicerii Sultanului otoman Mehmet al II-lea. Însă Rodosul nu s-a predat, părând o cetate de necucerit, ideală pentru neguţători şi pelerini. Au mai urmat incursiuni de supunere, dar inutile.
Ei bine, mitul invincibilităţii a durat până în 1522. În acel an fatidic, aducător de nenorocire pentru localnici, o armată de o sută de mii de soldaţi turci, condusă de vestitul Sultanul Soliman Magnificul, a desfăşurat un asediu prelungit, care s-a întins pe o jumătate de an.
Cum Fortăreaţa condusă cu înţelepciune şi vitejie de Marele Maestru Philippe de Villiers de L’Isle-Adam nu dădea semne că se predă, asediatorii au căutat (şi găsit) în cele din urmă un…trădător din interior. Nimeni altul decât Marele Cancelar d’Amaral. Doar aşa otomanii au găsit o cale de acees aflată în subteran, prin care au intrat în Cetate şi au pus stăpânire pe ea.
Uimit de dârzenia şi curajul apărătorilor, Sultanul într-un gest admirabil de mărinimie, le-a permis în final cavalerilor supraviețuitori să plece împreună cu persoanele avute din oraş, aceştia îmbarcându-se pe treizeci de corăbii. Au luat în grabă o parte din bogăţii, dar şi arhivele Cetăţii şi unele relicve sfinte, printre care prețioasa Icoană a Fecioarei de Filerimos – simbol al Ordinului Cruciaţilor.
La plimbare
În prezent câteva dintre vechile terenuri de apărare au devenit… loc de promenadă. Au fost umplute cu moloz, pământ, pietruite frumos şi s-au amplasat ziduri false, pentru a creea o imagine interesantă de „old town”. Am identificat cel puţin două construcții de acest fel, una lângă „Turnul Spaniei” şi alta la „Poarta Sf. Athanasius”. Pe harta fortificațiilor ele poartă denumirea „Terre plein”.
Să te tot plimbi şi să le admiri…(Va urma)
Horia C. Deliu
