Ing. Ciprian Hugianu locuiește de peste 30 de ani în Sfântu Gheorghe, însă mărturisește că locul cel mai drag sufletului său este satul Poiana Sărată (actualmente în județul Bacău, dar care până în anul 1950 a aparţinut judeţului Trei Scaune, fiind primul sat din Transilvania eliberat de armata română la intrarea în Războiul de Întregire în nopatea de 14/15 august 1916), locul copilăriei sale. Cele mai frumoase amintiri din perioada pe care a petrecut-o acolo se leagă de oamenii din sat și de căldura lor sufletească. Față de aceștia și față de cei care au urmat, ing. Ciprian Hugianu spune că a simțit că are o datorie: aceea de a realiza monografia satului și de a aduce în lumina tiparului un volum dedicat poienarilor și localității Poiana Sărată. După aproximativ 15 ani de documentare și cu ajutor din partea a mai multe persoane, și-a văzut datoria împlinită: volumul „Poiana Sărată – un sat românesc din Carpaţi în vâltoarea istoriei” a fost tipărit la Editura „Eurocarpatica”, iar la sfârșitul săptămânii trecute a fost lansat, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Primului Război Mondial – 1916-1918, derulate la Poiana Sărată.
Despre lansare, despre momente din viața sa și despre planurile de viitor, ing. Ciprian Hugianu a vorbit în cadrul unui interviu acordat redacției „Mesagerul de Covasna”.
–În urmă cu câteva zile, a avut loc lansarea volumului ce vă poartă semnătura, monografia satului dumneavoastră: „ Poiana Sărată – un sat românesc din Carpaţi în vâltoarea istoriei”. Aș vrea să ne spuneți ce sentimente ați trăit cu această ocazie?
-A fost un moment foarte emoționant din două puncte de vedere: odată, prin prisma lansării cărții, pentru că este prima pe care am scris-o și la care am ținut foarte mult, iar în al doilea rând, deoarece lansarea s-a desfășurat în contextul manifestărilor dedicate centenarului Primului Război Mondial. A fost un moment copleşitor.
–Cum s-a născut acest volum și cât timp ați lucrat la până ca acesta să„vadă” lumina tiparului?
-Sincer să vă spun, cred că sunt mai bine de 15 ani de muncă. S-au strâns foarte multe documente, informații, fotografii, deci, a durat cel puțin 15 ani finalizarea acestui volum. Cum s-a născut ideea apariţiei sale? Eu am avut niște precursori, să spun așa, deci au fost și alții care s-au apucat de monografia satului, în perioada interbelică, dar și în perioada postbelică. Au fost trei încercări de monografii, însă nu au ajuns să fie tipărite și bineînțeles că nu au profitat – în sensul bun al cuvântului – de posibilitățile de acum: arhive, internet, grupuri de discuții, biblioteci mai deschise către oameni; un alt aspect hotărâtor a fost posibilitatea oferită de Asociaţia „Composesoratul Poiana Sărată” (căreia îi mulţumesc) de a finanţa cheltuielile ocazionate de apariţia cărţii, cheltuieli pe care nu le-aş fi putut suporta.
–Deci, practic, ați continuat demersurile celor de dinaintea dumneavoastră… Ați avut ajutor în decursul celor 15 ani de documentare? V-a ajutat cineva cu documente, informații despre Poiana Sărată?
-Da! Am avut foarte multe ajutoare. Cel care m-a ajutat cel mai mult, care m-a îndemnat și m-a susținut a fost domnul dr. Ioan Lăcătușu. Pe lângă dumnealui, sursele au fost numeroase şi variate: arhivele naționale, muzee, biblioteci, interviuri, fotografii etc. Ceea ce aş dori să accentuez, un aspect care m-a bucurat foarte mult, este că am primit din plin sprijinul cercetătorilor, mai ales de aici din județul Covasna, de la Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe, de la Biblioteca Județeană „Bod Peter”, de la Arhivele Naţionale, deci din partea unor oameni care au înțeles importanța acestui demers. M-au ajutat cu toată inima și am găsit întotdeauna uși deschise la dânșii, iar pe această cale, doresc să le mulțumesc tuturor!
–Ați copilărit în Poiana Sărată. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale dumneavoastră din perioada trăită acolo?
-Eu nu am trăit în permanență acolo, ci mergeam doar în vacanțe, la Poiana Sărată. Cele mai frumoase amintiri și care mi-au rămas bine întipărite în suflet sunt legate de căldura oamenilor, de faptul că în acele vremuri, acum vreo 40-45 de ani, era o comunitate pe care eu, ca și copil, o simțeam foarte, foarte unită și cu dorința de sprijinire reciprocă. Se spune undeva că nu vor mai exista sate şi nici mântuire atunci când nu va mai fi o potecuță de la un vecin la altul. Atunci, în Poiana Sărată, erau aceste potecuțe. Asta este ceea ce mi-a rămas cel mai mult în suflet: căldura sufletească, pe scurt!
–Vă întoarceți deseori acolo, la Poiana Sărată. S-au schimbat lucrurile? Mai există acele „potecuțe” sau doriți ca, prin acest volum, monografia satului, dumneavoastră să creați o „potecă” spre sufletele celor de acolo sau spre ale celor care trec pe acolo?
-Să știți că eu exact asta îmi doresc să fac! Din păcate, în sat mai sunt maxim 200 de suflete. Oamenii sunt îmbătrâniți, majoritatea s-au înstrăinat unul de celălalt și practic, devine un fel de sat de vacanță. Mulți și-au construit case, dar vin doar la sfârșit de săptămână, vara, la un picnic. Nu mai sunt oamenii care erau odată, care să stea acolo, gospodari (cum se numeau). Acum, bineînțeles că timpul nu poate fi dat înapoi. Nu mă mai aștept să mai fie vreodată satul de atunci, dar liantul acesta care ar trebui să existe între săteni ar fi bine să fie biserica, credinţa. Biserica din sat a rămas singura instituție a satului și care ar putea să ne unească. Consider că și cartea mea poate să fie un catalizator în acest sens, un îndemn spre unire în jurul bisericii și în jurul preotului nostru.
–Cum și când ați ajuns la Sfântu Gheorghe?
-De fapt, eu sunt născut în Brașov, pentru că acolo și-a început tata cariera profesională; apoi a plecat la fabrica de rulmenți din Bârlad, acolo am locuit mai bine de zece ani, și de prin 1980, în septembrie, când am intrat eu în clasa a X-a, ne-am mutat la Sfântu Gheorghe. (…) Am copilărit, însă, în Poiana Sărată, pentru că în vacanțe mergeam acolo, la bunici. Din Poiana Sărată era mama, iar bunicii materni au trăit până în anii 1983-1984. Eu la ei mergeam când eram mititel. Se termina anul școlar și fugeam la Poiana Sărată și nu mă mai dădeam dus, decât după ce se termina vacanța (…).
–Deci, Poiana Sărată este locul sufletului dumneavoastră…
-Așa este (…).
–Sunteți inginer de profesie. Nu v-a tentat niciodată o carieră în lumea literară?
-Eu nu am veleități literare, vă spun sincer. Situația este în felul următor: cartea aceasta este o carte pe care eu am simțit-o ca fiind o datorie pentru consătenii mei, dar și pentru Eroii care își dorm somnul de veci acolo în sat (avem un Cimitir de Onoare unde sunt înhumaţi peste 1900 de eroi). Era o carte care parcă striga, vrând să iasă în lumină. Cine dorește să scrie o carte, ar trebui să răspundă unei necesități, unui glas interior. A fost chemarea și datoria mea: să pun această cărămidă la edificiul istoriei (…). Ceea ce aș mai vrea eu să fac, dacă nu va fi altcineva care să se apuce de această muncă, este să lucrez, totuși, și la un alt volum. Întemeietorii satului Poiana Sărată, în anul 1823, au fost 24 de familii de români din Brețcu. Ca și legătură sufletească și nu numai, încercăm, dar repet, doar dacă altcineva nu se va încumeta (poate un fiu sau o fiică a satului), să facem o monografie a satului Brețcu.
–Ați început deja documentarea, demersurile în acest sens?
-Încă nu am început documentarea, dar în timpul cercetărilor pentru monografia satului Poiana Sărată, normal că legăturile fiind atât de strânse cu Brețcu, am găsit niște puncte de reper, deci am niște documente pentru începerea monografiei satului Brețcu, însă, ca să o poţi contura, este nevoie de timp, de multe documente, discuții… deci, nu mă încumet să spun că am început documentarea propriu-zisă.
. . –Aveți un mesaj pentru cititorii noștri, din județul Covasna?
-Este important să ne cunoaștem și să ne prețuim rădăcinile! Aș avea un mesaj care aș vrea să ajungă la inimile tinerilor: să-și cinstească rădăcinile! Și, pentru că suntem la Centenarul Primului Război Mondial (…), aș dori să transmit încă un mesaj pentru tineri: să nu uite jertfa celor care au căzut acum 100 de ani, pentru că noi le culegem roada – așa se spune într-o rugăciune foarte, foarte frumoasă – noi suntem cei care le-am cules roada bazată pe mucenicia și vitejia lor. Asta ar trebui să nu uite tinerii din ziua de azi!
A consemnat Ana Alina Costache
