Ne-am întrebat adesea dacă viaţa noastră pe pământ are vreun sens. Din punct de vedere cosmologic, rostul nostru pe pământ este de a învăţa, a acumula experienţă şi a ne purifica spiritul încărcat de energii negative şi stăpânit încă de zona de întuneric, pe care unii oameni au numit-o foarte sugestiv „noaptea minţii”, pentru ca astfel să ne putem înălţa spre lumină, într-o nouă dimensiune spirituală.
Poate că această afirmaţie sună prea filozofic sau prea mistic. De aceea vom aduce în sprijinul nostru, în traducere din daneză, prin intermediul limbii esperanto, câteva capitole din cartea scriitorului danez Martinus Thomsen, întitulată: „Idolul care trăieşte cel mai mult”. Bineînţeles, citind cuvântul „idol”, cititorul va fi tentat să catalogheze scrierea drept religioasă, dar pe măsură ce va continua să citească s-ar putea să-şi schimbe părerea.
Foto: Silviu Ipătioaei
Vom începe prezentarea noastră cu capitolul al 8-lea, întitulat: „Prin reacţiile organismului său, omul pământean este instruit cu privire la secretul materiilor generatoare de soartă”, în care autorul descrie relaţia dintre om bogăţiile pământului în raport cu procesul creator al schimbării:
„Întreaga stare plină de suferinţă a oamenilor pământeni, formarea aparent întâmplătoare a sorţii lui, devine deci exclusiv din necunoaştere sau dintr-o evoluţie neterminată. Dacă toate fiinţele ar poseda cunoştinţele necesare cu privire la toate domeniile vieţii, soarta lor ar fi mulţumire, bucurie şi fericire, sau ceea ce religiile numesc pace. Când oamenii posedă în cămările pământului atâta abundenţă de hrană pentru corp şi suflet, încât este complet imposibil întregii generaţii actuale să consume totul, chiar printr-o risipă extremă, şi când cu toate acestea ei suferă de foame şi frig în corp şi suflet, în timp ce mulţi dintre ei se distrug din cauza sibaritismului şi desfrânării, atunci cauza acelei mizerii poate fi numai o lipsă a capacităţii administrative, sau o lipsă de înţelegere despre o relaţie armonioasă şi logică între consumatori şi cele consumate.
Actuala relaţie ilogică între omenire şi bogăţiile pământului deci este o întrebare numai despre cunoaştere şi raţiune. Când oamenii posedă mai mult decât o abundenţă de materiale pentru a-şi crea o viaţă fericită, dar folosesc acele materiale într-o manieră, care în mod obişnuit le cauzează dureri extreme, suferinţe şi greutăţi de tot felul, acest lucru, fără îndoială, dovedeşte în mod evident că ei nu se înţeleg pe ei înşişi şi nu sunt conştienţi nici de propriile bogăţii. Dacă ei ar înţelege, desigur, ar fi imposibil ca conştiinţa omului actual să fie întunecată de umbre: griji pentru hrană, invidie, lăcomie şi aviditate nefirească, trăsături care în timpul nostru ocupă mari terenuri ale conştiinţei omeneşti, şi care de aceea subminează sănătatea, starea de bine şi fericirea de orice fel. Dacă aceste trăsături n-ar exista, n-ar exista nici urmările lor: lupte şi războaie, schingiuire şi ucidere şi vărsări de sânge; de asemenea, înşelăciunea şi furtul şi orice formă de încăierare pentru posesiuni sau pentru prestigiu social ar fi imposibile. Că aceste lucruri rele există ca fapt, deci se cauzează singur prin aceea că oamenilor pământeni încă le lipsesc stăpânirea de sine şi puterea de a stăpâni asupra bogăţiilor pământului. Omenirea pământeană deci încă nu s-a maturizat cu privire la crearea propriei sale sorţi. Materialele pentru o viaţă fericită se află din abundenţă, dar oamenii încă nu ştiu cum să le utilizeze corect”.
Privind atent la ceea ce se întâmplă în jurul nostru în timpul prezent, observăm că analiza pe care o face Martinus societăţii este corectă, că bogăţiile pământului sunt inegal şi greşit împărţite, căci unii oameni, folosindu-se de inteligenţă, putere şi influenţă acaparează o bună parte din aceste bogăţii şi trăiesc o viaţă de huzur plină de imoralităţi, în timp ce alţii suferă o viaţă întreagă şi mor nefericiţi ori ajung să privească moartea ca pe o izbăvire. Aceasta nu face decât să dovedească de fapt imaturitatea omului actual, dar şi a omenirii. Însă toate au o explicaţie logică, aşa cum o afirmă Martinus:
„În viaţa de aici, totuşi, fiecare stare insuficient evoluată este numai o etapă pe drumul către un stadiu de adult matur. De ce starea imatură a omenirii pământene ar fi o excepţie referitoare la aceasta? Oare întreaga existenţă nu dovedeşte creşterea ei cu scopul de a ajunge la o astfel de maturitate? Oare omenirea nu este mai evoluată acum decât înainte cu o sută de ani? Oare fiecare membru al lumii civilizate actuale nu este mult mai ştiutor decât chiar cei mai eminenţi savanţi din timpurile trecute? Oare cunoştinţele despre lumea materială nu sunt predate la milioane şi din nou milioane de oameni într-un grandios număr de diverse şcoli? Oare acele instituţii de instruire nu sunt sori strălucitori, care îşi iradiază lumina de experienţe şi descoperiri asupra tuturor oamenilor pământeni? Oare noi nu vedem fructele acestui lucru în anterior menţionatele minunăţii tehnice şi chimice, pe care deja le posedă omenirea?
Este adevărat că nu în fiecare manieră noua cunoaştere a creat avantaje şi lucruri bune; dar şi aici este vorba despre lucruri neterminate, pe care nu le putem considera ca rezultate finale. Este adevărat că cuprinzătoarele ştiinţă şi putere despre tehnică şi chimie au dat posibilitatea ca teroarea războaielor şi suferinţele să crească până la dimensiuni inimaginabile, chiar până la însăşi culmea întunericului spiritual; dar oare această umflătură a întunericului nu este o etapă în plus în marele proces al creaţiei sau schimbării? Oare ea nu provoacă o mărire corespunzătoare a cunoaşterii despre originea întunericului? Dacă acea umflătură de întuneric nu s-ar fi întâmplat, nici n-ar apărea o cunoaştere adevărată şi profundă despre acea origine. De fapt, este necesar a dobândi cunoaştere despre întuneric, deoarece cu cât este mai multă cunoaştere, cu atât mai multe posibilităţi sunt pentru a crea, a simţi şi a trăi lumina. Acest lucru se cunoaşte în fiecare laborator de cercetare; cu cât ştim mai mult despre substanţe otrăvitoare, explozive sau în alt fel periculoase, cu atât mai eficient ne putem apăra împotriva lor şi să le utilizăm pentru noi”.
Deci, impulsionaţi de setea de cunoaştere, oamenii cercetează mereu viaţa pe pământ şi scrutează universul pentru a descoperi cauzele lucrurilor şi fenomenelor, înaintând astfel pe calea evoluţiei ştiinţifice şi spirituale, încercând astfel să iasă din întunericul neştiinţei:
„Marele proces creator – şi al schimbării i-a pus pe oameni ca într-un laborator gigantic şi i-a determinat să experimenteze acolo cu multe substanţe felurite, mai ales cu cele periculoase, pentru ca în acest fel să înlocuiască necunoaşterea despre lucruri cu o cunoaştere adevărată şi o înţelegere clară despre tot ce este periculos. În ce alt mod oamenii ar dobândi capacitatea de a evita lucrurile periculoase lor? Fără cunoaştere despre un lucru, fără îndoială, nu se ştie dacă el este în totalitate periculos. În ce fel se pot pune etichete corecte pe recipientele farmaceutice pentru pilule, unguente sau alte chimicale, dacă nu s-ar cunoaşte natura specială a acelora? Şi de altfel pentru ce ar fi ele potrivite în acest caz? Şi cum ar fi posibil să se facă un medicament vindecător şi dătător de sănătate, fără o astfel de cunoaştere?”
În acelaşi timp omenirea în ansamblul ei, aidoma unui organism uriaş, acţionează la fel, greşind adesea, dar căutând mereu calea corectă:
„De ce condiţiile pentru întreaga omenire ar fi altele? Oare nu şi ea trebuie, la contactul cu marea abundenţă de substanţe şi forţe, să experimenteze şi să cerceteze fiecare obiect în parte şi să descopere felul în care acţionează, pentru ca apoi nu numai să se poată păzi de un eventual atac periculos, dar şi să folosească obiectul pentru un scop oarecare? Aşa cum are nevoie un cercetător de laborator de recipiente şi instrumente de măsurare pentru experimentarea sa, tot la fel spiritul etern al fiinţei are nevoie în marele laborator al vieţii de instrumente de lucru pentru a putea experimenta cu ale sale „substanţe ale sorţii” sau materiale ale vieţii. Acele unelte de lucru, acele „recipiente” şi „aparate de măsură, spiritul le are în organismul său fizic; propriile lui simţuri sunt aparatele pentru cercetare ca şi cele pentru înregistrarea rezultatelor. – Nu există alt mijloc prin care spiritul ar putea să descopere secretul substanţelor, forţa şi modul lor de reacţie”.
Aşadar, nimic din ceea ce vedem nu se desfăşoară la voia întâmplării, toate au o cauză.
Mihai Trifoi . .
