Cititorul se va întreba, de bună seamă, ce m-a determinat, ca ziarist, să abordez într-un mod atât de implicat, cu lux de amănunte, episoade din istoria ungurilor, scotocindu-le mai ales obârşia, itinerariul, dar şi modul lor comportamental după venirea lor în Europa şi aşezarea pe continent.
Decizia a avut ca punct de plecare o simplă întâmplare care s-a petrecut cu prilejul primului aşa-zis marş al secuilor, organizat de către liderii separatişti maghiari în municipiul Târgu-Mureş, în data de 10 martie 2013, şi care s-a dovedit în cele din urmă o grosolană provocare antiromânească, cu scopul bine determinat de a-i umuli pe români, de a înrăutăţi relaţiile interetnice, de a sfida ordinea de drept şi instituţiile statului român. Atunci, imediat după nedoritul eveniment, un reporter local TV a pus unui secui participant la marş următoarea întrebare: Cum credeţi că se simt românii târgumureşeni în urma acestui marş ameninţător? Răspunsul spontan a fost de-a dreptul năucitor. Citez: „Ce să facem, aşa păţesc cei care dorm în patul altora! Cu alte cuvinte, insul trăia cu convingerea fermă, indusă, că românii acestor meleaguri sunt nişte venetici şi, ca atare, n-ar avea ce căuta în spaţiul ardelenesc, motiv pentru care şi sloganurile scandate cu o ură viscerală: „Plecaţi acasă, opincarilor”, „Ţinutul secuiesc nu e România”, „Să piară Trianonul” etc. Aşadar, din nou, şi într-un mod agresiv şi violent, este pusă sub semnul întrebării problema întâietăţii noastre pe aceste meleaguri , iar sfruntata minciună hungaristă a spaţiului gol, intrată în sângele iredentiştilor, este pe cale să se impună ca un adevăr, pentru că istoricii noştri „ n-au vreme” să se ocupe într-un mod tranşant de acest subiect.
Asumându-mi această răspundere, am urmărit, etapizat, pe baza unui studiu minuţios şi aprofundat, parcursul acestui popor, de la obârşie, din Podişul Altai, din străfundul Asiei, până la venirea în Europa, cât şi evoluţia acestuia pe adoptivul continent. Nu într-un mod separat, individual, ci în întreaga conexiune, cu interferenţele de rigoare cu celelalte popoare şi seminţii, punând accent şi pe comportamentul lor în cei apropae o mie de ani de existenţă europeană, în raport cu popoarele subjugate.
De ce „Lungul drum spre Trianon”? Pentru că Trianonul constituie punctul final spre care au purces prin istorie. Dacă Trianonul n-ar fi avut loc atunci, la 4 iunie 1920, s-ar fi întâmplat categoric altădată, dar cu cât mai devreme cu atât mai bine. Mai bine şi pentru europeni, cât şi pentru acest harnic popor, dar, uneori, cu uzul raţiunii pierdut, care, alergând în stânga şi în dreapta, pentru teritorii şi supremaţii, n-a avut timp şi pentru el. Să se întrebe: cine este, de unde vine şi care i-ar fi locul între celelalte popoare şi adevărata menire europeană.
Trianonul constituie piatra de hotar a propriei istorii, punctul de vamă la care a trebuit să dea socoteală pentru tot ce a făcut de-a lungul vremii. Dovadă că legea compensaţiei nu iartă.
Îi îndemn pe cititorii mei să abordeze cele peste 60 de editoriale, cuprinse între coperţile acestei cărţi, cu răbdarea necesară, cu convingerea că ajunşi la finalul ei îşi vor clarifica multe dintre întrebările pe care şi le-au pus, sau continuă să şi le pună pe această temă, asigurându-i de veridicitatea informaţiilor utilizate, de maniera onestă, fără ură şi părtinire, de abordare a subiectului.
În scrierile noastre anterioare am urmărit parcursul triburilor maghiare, de obicei din anul venirii lor în Europa şi al aşezării în Panonia. Este vorba de anul 896. Iată însă că avem la dispoziţie un documentar care vorbeşte şi de viaţa lor anterioară.
Pe maghiari, primele documente istorice îi reţin ca mogiori, slavii botezându-i pe la anul 500 e.n., cu apelativul de unguri, denumire venită de la tribul ugrilor. Triburile mogiore au fost împinse din sălaşurile lor din regiunea nordică a Uralilor unde au staţionat o vreme îndelungată, deplasându-se apoi spre sud, între Don şi Kuban. Urmând acelaşi drum ca alţi turcomani, în perimetrul imens dintre lacul Aral, Marea Caspică, Urali, Volga şi Caucaz, în stepa de azi ucraineană s-au adunat o mulţime de triburi provenite din Mongolia, de la frontierele Chinei, încă din timpul hunilor, printre care şi mogiorii şi bulgarii.Tot aici îi întâlnim şi pe kazari, viitorii evrei ai europei centrale şi de sud-est, care au format o federaţie a primului stat turc şi care a durat de la anii 550 la 650, dispărând apoi fără urmă. După cu afirmă istoricul Toynbee, kazarii i-au folosit pe mogiori pentru încasarea tributurilor de la slavi şi finlandezi. După o coabitare de mai multe secole în acest areal mogiorii au trecut Donul, iar la 830 s-au întins spre Nipru, în regiunea care va lua numele de Lebedia, de la unul din şefii triburilor. Această deplasare s-a făcut cu permisiunea kazarilor, spun documentele, în al căror imperiu erau integraţi, care au dat şi primul lor rege, pe Almus şi pe fiul său Arpad. Acesta i-a condus pe mogiori în Atelcuz (Buceagul de azi) şi de aici în Panonia, la 896.
Aşa şi-au făcut ungurii apariţia la poarta Europei, în care viaţa economică şi social-politică era deja statuată după canoanele societăţii feudale, adică state şi stătuleţe fragile, lipsite de aportul puterii centrale. Constituiţi în hoarde, deci unitari, ca de altfel şi ceilalţi turcomani, ungurii au fost superiori la capitolul militar şi, deşi foarte precari la cel al civilizaţiei, chiar şi din punct de vedere numeric, au reuşit să se impună relativ uşor. Decimaţi, la 896, de către bulgari şi pecenegi, fapt ce i-au făcut să părăsească Atelcuzul şi să ia drumul Panoniei, ungurii s-au refăcut relativ repede şi, eliminând incursiunile pe la vecini, inclusiv în Ardeal, pentru procurarea celor trebuincioase traiului, îi întâlnim la scurtă vreme antrenaţi în mari bătălii cu germanii şi francezii, ajungând până la Oceanul Atlantic, întorcându-se acasă prin nordul Italiei. Atacul în hoardă le-a priit, numai că, între timp occidentalii şi-au schimbat şi ei înzestrarea şi tactica de luptă, astfel încât după anii 950 norocul nu le-a mai surâs ungurilor. În bătălia de la Augsburg, din Germania, de la 955 sunt zdrobiţi de armatele lui Otto I, apoi au urmat înfrângerile din sud şi sud-est cu bulgarii şi bizantinii, situaţie catastrofală care i-a dus în pragul dispariţiei. Era în jurul anului 1000. Salvarea le-a venit de la încreştinarea în rit occidental. Inspiraţia divină a fost colosală. De aici şi crezul lor că „Dumnezeu este ungur”. Papa, împreună cu ceilalţi occidentali, pe cale de a deveni catolici (schisma a avut loc oficial în 1054, dar neoficial mult mai repede), care îi considerau „bătăuşii Europei” i-au sprijinit pe unguri în războiul fratricid, proaspăt declanşat între cele două religii surori, ţinta fiind tocmai ţările cu religie ortodoxă, printre care slavii şi românii, ultimii trecuţi sub presiunea bulgară şi influenţa greacă la ortodoxism. Aşadar, ungurii n-au trebuit să mai facă expediţii îndepărtate şi riscante, prada se afla chiar în jurul lor. Era vorba de teritoriile şi bogăţiile aparţinând românilor, slovacilor, sârbilor, croaţilor, bosniacilor etc., pe care le-au cucerit integral sau parţial. Nu insistăm acum asupra acestui proces care a durat secole de-a rândul, după atât de cunoscuta tactică a paşilor mărunţi. Cert este că ungurii au pus stăpânire pe o bună parte a Europei, subjugând popoare pe care au vrut apoi să le elimine din cartea de istorie a Europei prin asimilare. Şi trebuie să recunoaştem, contextul de atunci le-a favorizat planul aşa-zisei Ungarii mari, deşi la rândul lor, au plătit suficient tribut altora. Dar chiar dacă au fost desfiinţaţi de turci mai bine de 175 de ani, în urma luptei de la Mohacs, din 1526, chiar dacă la 1699 au intrat ei sub aripa habsburgică, diabolica lor lucrare anterioară acestor căderi, de distrugere a naţiunilor din centrul Europei a avut perenitate, ei nerenunţând nici un moment la ceea ce au cucerit în secolele XI-XV, invocând la infinit dreptul medieval, şi ori de câte ori a fost nevoie, de „Jus primae ocupanti”, adică dreptul primului ocupant. Să ne aducem aminte ce puternică opoziţie a întâmpinat coregentul Iosif al II-lea, urmaşul Mariei Tereza la tronul Imperiului Habsburgic, când cu prilejul vizitei de la 1773 din Transilvania a încercat să amelioreze situaţia românilor, iobăgiţi şi scoşi în afara legii prin acel Unio Trium Naţionum de la 1437, nobilii unguri, secuii şi patricienii saşi invocând tocmai acest „drept istoric” şi menţinerea neştirbită a poziţiilor statornicite în timp. Păstrarea timp de secole a aceloraşi structuri şi raporturi sociale, a aceloraşi forme de exploatare, reacţia puternică de respingere a oricăror forme de modernizare a societăţii, la nivelul stărilor a făcut din Europa ocupată de unguri, zona cea mai puţin dezvoltată şi mai înapoiată a bătrânului continent. Aceasta în totală contradicţie cu situaţia din ţările Imperiului Habsburgic neaflate sub stăpânirea ungurească, precum Boemia şi Moravia, adică Cehia, Galiţia (sudul Poloniei) Nordul Italiei şi Tirolul, nordul Bucovinei, şi, dacă vreţi, însuşi vestul Ungariei, aflat mai mulţi ani sub stăpânirea austriacă. Aşadar cu toată fala lor de mari ocupanţi, ungurii nu s-au putut mândri niciodată cu statutul de vrednici gospodari şi administratori, cum este cazul austriecilor, de stăpâni generoşi cu cei oprimaţi care au lăsat şi ceva bun în urmă. Din contră, ei au lăsat urme adânci de cruzime prin istorie, cu care n-ar fi trebuit să se laude niciodată şi cu atât mai mult în zilele de azi. Faptele lor de acest fel nu-i pot situa în nici un caz în rândul aleşilor lui Dumnezeu sau al raselor superioare.
Analiştii care au studiat şi studiază acest anacronic comportament, de a ieşi la mezat în secolul XXI cu instrumente propagandistice medievale, etalând pretenţii absurde, consumate de multă vreme de istorie se întreabă ce altceva poate urmări Budapesta prin toate aceste ridicole manifestări decât menţinerea nestinsă a flăcării gâlcevii în ţările fostului imperiu în care ungurii sunt minoritari. Iată că se adevereşte faptul că în aceste zone niciodată nu va fi linişte atâta vreme cât Ungariei i se va permite să-şi facă jocul acesta murdar (şi cu atât mai mult, prin acţiuni evidente pe teritoriul altor state, cum este România), îndemnându-i pe conaţionalii lor la acţiuni separatiste şi de nesupunere faţă de statele în care trăiesc şi unde printr-o politică de loialitate şi-ar putea construi alături de majoritari o viaţă mult mai prosperă şi mai confortabilă, chiar faţă de cei din patria –mamă. Oricum, pentru că aceste gâlcevi nu aduc nimic bun, românii vor trebui, dacă vor să nu se trezească goliţi pe dinăuntru, să pună hotărât piciorul în prag, pentru că prin autonomii şi regionalizări cu dedicaţie nu mai este vorba în nici un caz de asigurarea unor drepturi ale minorităţilor, ci de cu totul şi cu totul altceva.
. . Finlandezii şi ungurii: acelaşi trunchi cu firi extreme
Faptul că ungurii şi maghiarii de la noi ne pun atâtea probleme existenţiale ne îndeamnă să pătrundem cât mai adânc la rădăcinile acestui rău pentru a vedea care sunt cauzele şi originile lui. Întrebările cu privire la atitudinea şi comportamentul lor sunt cu atât mai mari cu cât îi avem în contrast pe finlandezi, fraţi de sânge ai maghiarilor, dar nişte oameni „pâinea lui Dumnezeu”, care au ştiut în ce direcţie să-şi folosească calităţile şi demnitatea, edificând în cele din urmă o ţară şi o civilizaţie de admirat în toată lumea, şi de la care avem cu toţii ce învăţa. Dacă fondul genetic iniţial este acelaşi, ne punem fireasca întrebare care au fost factorii atât de puternici care şi-au pus amprenta pe dezvoltarea lor atât de diferită, încât practic sunt de nerecunoscut ca fraţi? Faţă de unguri şi de maghiari, evident şi de secui, de altfel, oameni de ispravă ca indivizi, dar extrem de dificili la nivel de comunităţi sau când se socializează între ei, există o nemulţumire generală nu numai la noi în România, ci în toate ţările cu minorităţile acestei etnii. Întrebat de către un reporter al revistei AS dacă şi Slovacia are probleme cu maghiarii ce locuiesc acolo, ambasadorul acestei ţări la Bucureşti, Excelenţa Sa, Jan Gabor a răspuns tot cu o întrebare: „Cunoaşteţi vreo ţară cu populaţie maghiară în interiorul ei, care să n-aibă probleme cu maghiarii sau cu Ungaria?”. Lucrurile sunt clare numai că gravitatea acestei situaţii depinde de exigenţa şi seriozitatea cu care instituţiile statului răspund la aceste forme de manifestare. Dacă în Serbia şi Croaţia nu se prea mişcă în front, iar în Slovacia situaţia a fost tranşată cu multă bărbăţie, la noi lucrurile au fost mereu lăsate în coadă de peşte, astfel încât o minoritate a ajuns în situaţia de a se pune de-a curmezişul, ea încercând să dicteze evoluţia societăţii româneşti în funcţie de interesele ei sau ale Ungariei. O stare de fapt inadmisibilă, motiv pentru care autorităţile române au obligaţia să pună lucrurile de pe făgaşul hazardului pe cel al legalităţii, în toate privinţele inclusiv în folosirea drapelelor şi a bilingvismului. Nimănui nu i se poate permite a se manifesta la limita conflictului cu majoritatea, căreia să-i conteste absolut totul, de la valorile fundamentale: originea, unitatea şi limba, la modul de organizare a societăţi, solicitând formule administrativ-teritoriale şi forme de utilizare a limbii ce pun în pericol soliditatea statului şi a instituţiilor acestuia, precum şi a microclimatului de viaţă.
Revenind la comparaţia dintre unguri şi finlandezi, două ramuri ale aceleaşi tulpini, constatăm că marea diferenţă dintre aceşti doi fraţi a fost marcată de parcursul istoric al fiecăruia. Dacă şi pentru unii şi pentru alţii luăm ca punct de plecare versantul de nord al munţilor Urali, pe finlandezi istoria îi marchează în teritoriul european de azi încă din secolul întâi al erei noastre, unde şi-au întemeiat patria, în timp ce maghiarii au zăbovit mult pe parcurs, iar diferenţa de aproape o mie de ani lipsă din spaţiul şi mediul european se simte. Istoria nu spune prea mult despre destinul finlandazilor, doar că din secolul al XI-lea au fost cuceriţi de suedezi sub dominaţia cărora au stat până în anul 1809, după care au ajuns sub ruşi, ei reuşind să-şi câştige independenţa abia în 1917. Din câte ştim noi nu le-a mers bine nici sub unii şi nici sub alţii, ei reuşind să-şi impună scrierea proprie abia prin anul 1800. Însă odată ce au purces spre libertate, finlandezii au avut un singur gând; să-şi făurească o viaţă proprie în deplină armonie cu vecinii, ceea ce au şi reuşit. Lucrurile au mers atât de bine la ei încât mâna de 5 milioane de locuitori s-a făcut respectată şi admirată pe întreg globul pământesc, astăzi Finlanda devenind un exemplu de dezvoltare şi de manifestare civică pentru toate ţările continentului, inclusiv pentru foştii lor ocupanţi suedezi.
Destinul grupului ugro-maghiar a fost însă mult mai alambicat. Cei circa 7.000 de km din Podişul Altai situat în sud -vestul Mongoliei de azi, şi apoi cei circa 4.000 km, din Urali până în Câmpia Panoniei au fost parcurşi în aproape zece secole. Ce au făcut ungurii în acest răstimp? Istoria ne vorbeşte de prima dislocare a lor din regiunea nordică a Uralilor unde au staţionat împreună cu finlandezii, deplasându-se înspre sud, între Don şi Kuban. Acolo au devenit supuşi kazarilor, o rasă tot turco-mongolă, dar care între islamismul arabilor şi creştinismul ruşilor, a ales religia iudaică. Aceştia au format cel de al 13-lea trib al iudeilor ce stă la originea evreilor Europei centrale şi de est. Pe la 830 e.n. ungurii au trecut, cu acordul kazarilor, dincoace de Don, înspre Nipru, făcând un important pas spre vest, aşezându-se în regiunea care avea să se numească Lebedia. După aprecierile istoricilor unguri, aici au stat doar o jumătate de secol, unde kaganul (regele kazarilor) la investit pe Arpad, fiul lui Almus, drept rege, care i-a condus pe unguri în Atelcuz (actualul Buceag) apoi în Panonia la 896.
Istoricii sunt de părere că nu se poate face o comparaţie între ugro-maghiarii de la poalele Munţilor Urali şi cei ajunşi în Câmpia Panonică. În intervalul de aproape o mie de ani ei au suferit foarte multe influenţe, încuscriri de la kazari la bulgari, pecenegi, turci propriu-zis, toţi de origine mongolo-turanică astfel încât din acest melanj a ieşit ceea ce ştim cu toţii.
Iată, de altfel ce spun savanţii unguri despre aceste simbioze în propria lor istorie „Ungro-maghiarii, de origine mongolă aveau să se întâlnească cu bulgarii, turcii migratori din regiunea apuseană a Masivului Altai. Din amestecul acestor două popoare de altfel înrudite s-a născut maghiarimea. Graţie acestei fuziuni, la venirea lor în Europa ungurii erau deja un popor pe deplin format mai ales sub influenţa turcească. Faptul îl dovedeşte înclinaţiile războinice, vitejia, virtuţile de călăreţi în opoziţia cu firea blândă a fino-ugrilor”. Tot istoricii unguri vorbesc de faptul că timp de două secole europenii credeau că au venit turcii, iar ţara întemeiată în Panonia o numeau Turkia. De altfel continuă istoricii unguri, amestecul etnic fino-ugro-turc exprimă şi structura primară a limbii maghiare, ceea ce îi determină pe aceştia să aprecieze că „osatura limbii maghiare este fino-ugrică, iar carnea şi sângele ei sunt turceşti”
Nu ştim cât de cuminţei au fost ungurii la plecarea lor spre Europa, un lucru este ştiut că ei şi-au făcut intrarea în forţă în zona civilizată a continentului, adoptând o atitudine belicoasă, fără menajamente, pe viaţă şi pe moarte în relaţiile cu cei de-ai locului. Înclinaţiile războinice, vitejia, virtuţile de călăreţi le-au adus câştig de cauză, dar şi suficiente suferinţe. Suferinţe lor, dar şi celor pe care i-au ocupat. Dacă în cazul finlandezilor viaţa le-a dezvoltat partea bună a trăsăturilor de caracter, în cazul maghiarilor lucrurile s-au petrecut invers. Se vede că în decursul existenţei lor s-au acumulat nenumărate nelinişti, dintre care teama de dispariţie ca popor, ca rasă, ca naţiune i-a marcat şi continuă să-i marcheze cel mai mult. Din exacerbarea acestui pericol, ungurii, ca stat, ca naţiune au făcut greşeli multe şi mari care s-au răsfrânt asupra lor, dar şi asupra celor pe care i-au dominat. Deşi lucrurile s-au schimbat, ei continuă să adopte aceeaşi atitudine, de aroganţă şi superioritate nemeşească, faţă de ţările care într-un fel le-au fost supuse, refuzând să privească realitatea în faţă. Iar Budapesta nu încetează să-i aţâţe, menţinând astfel treze aceste nelinişti, care-i fac pe maghiarii ţărilor limitrofe absurzi şi anacronici, în total contratimp cu epoca pe care o trăiesc celelalte popoare ale Europei. Inducerea unei asemenea stări de spirit în rândul societăţii, alterează treptat climatul de respect şi bună convieţuire ceea ce ar duce inevitabil la deprecierea relaţiilor interetnice. De aceea autorităţile statului au obligaţia să vegheze asupra acestui aspect, punând capăt, prin măsurile conferite de lege, comportamentelor deviante ameninţătoare ale liderilor acestei minorităţi, care par a reînvia atitudini de acum o mie de ani.
Ioan Cismaș
