Interviu cu prof. univ. dr. inginer Gheorghe Moldovean
. . Domnul profesor universitar doctor inginer Gheorghe Moldovean este unul dintre oamenii de mare cinste ai județului. Are o bogată activitate științifică, concretizată în publicarea în colectiv a zeci de cărți tehnice, în special în domeniul angrenajelor, cuplajelor, montajelor cu rulmenți și a organelor de mașini, în general, a peste 200 de articole științifice și a opt brevete de invenție. De–a lungul timpului, a condus teze de doctorat, a călătorit mult, în țară și în străinătate, în scop profesional. A susținut prelegeri, a participat la congrese științifice, la întâlniri cu profesori și specialiști, în Cehia, Franța, Scoția, Anglia, Mexic, Grecia, dar în tot acest timp, inima și gândurile i-au rămas la satul natal, Iarăș – sat aparținător comunei covăsnene Hăghig. Astfel, după ieșirea la pensie, a decis să se mute în casa părintească. Acolo ne-a primit și pe noi, „sub vița de vie unde tot timpul este umbră, indiferent cât de mare e soarele și cât de tare arde”, și ne-a permis să îl însoțim într-o călătorie în trecutul său.
***
Domnule Gheorghe Moldovean, ne întâlnim pentru a doua oară. Prima dată ne-am văzut la Sfântu Gheorghe, la evenimentele organizate în cadrul Zilelor „Andrei Șaguna”, ce au cuprins și lansarea volumului „Iarăș- tărâm de vis. Repere monografice”, a autorului Constantin Aitean Taus, la care dumneavoastră v-ați adus aportul prin capitolul „Oameni de seamă”. Am remarcat bucuria din glasul dumneavoastră și lumina ce o aveați pe chip atunci când ați vorbit despre locurile natale și despre casa părintească, cu steag tricolor arborat pe fațadă.
Dumneavoastră sunteți un om de seamă al comunei Iarăș. Ce le spuneți cititorilor „Mesagerul de Covasna” despre omul Gheorghe Moldovean?

– M-am născut în casa aceasta unde, într-o zi de primăvară, în 8 martie, pe la ora 8, am țipat pentru prima dată. Cu toate că m-am născut în 8, tata m-a înscris la Primărie în 9 martie și atunci, ziua mea este în 9 martie. După spusele mamei, am venit pe lume cu un țipăt continuu, dar foarte mic și puțin dezvoltat fizic. Am fost iute, iute, însă. La nouă luni fugeam prin casă și trăgeam totul după mine.

Odată cu fratele meu care era mai mare cu doi ani decât mine, am învățat și eu literele și cifrele și la 6 ani, vara, mama era atât de mândră și spunea tuturor că Gicu citește din ziar, și n-a fost o zi la școală. Citeam din ziar, citeam poveștile care erau la sfârșitul Abecedarului, și le tot citeam în fiecare zi, de două trei ori pe fiecare. La 6 ani am plecat la școală, aici în Iarăș, adică am fost dat la școală cu un an mai devreme. În clasele primare a început să îmi placă foarte mult aritmetica, dar și istoria. Fără să-mi dau seama de ce și cum, a început să îmi placă extraordinar de mult satul meu. Stăteam mult timp și admiram natura, pajiștile, ogoarele, pomii fructiferi din livada lui Bucur, care nu era departe de casa noastră. Aproape zilnic treceam prin Orozot să o văd și uneori să mai și mănânc ceva fructe de acolo
Am făcut primele patru clase, aici, la Iarăș. Recunosc, mi-a plăcut mult școala! După aceea, am dat examen la școala din Hăghig, din comună, apoi am studiat la Feldioara. Unii mergeau la Măieruș, iar eu, nu știu de ce, am vrut să merg la Feldioara. Mi-a plăcut și am învățat și totuși n-am reușit decât în clasa a VII-a să iau premiul trei. Până atunci, n-am reușit, nici în a V-a, nici în a VI-a (…). Apoi, fiind copii mulți – am fost 8 copii la părinți, iar trei dintre aceștia au trecut în veșnicie -, nu se punea problema pe atunci de școli înalte, ci de școala profesională. Am mers la Tractorul, la școala profesională, deși habar nu aveam de meseriile care se fac într-o uzină. Aveam un unchi de văr, Romică, el era rectificator. Habar nu aveam ce este un rectificator, dar când m-au întrebat ce meserie vreau, am scos pieptul în față și am spus, tare: „Rectificator!” – fără să știu ce înseamnă. Și am intrat la școala profesională, cu toate că se dădea un examen greu. Am parcurs cei trei ani de școală, timp în care am citit îngrozitor de mult că numai erau cărți la bibliotecă pe care să nu le fi citit. Atunci am citit „Toate pânzele sus” – o carte care m-a marcat, am început să citesc din Al. Dumas și etc, etc. Foarte, foarte mult mi-a plăcut, am învățat, am mers la uzină, am lucrat, am terminat și am început munca (…).
Trebuia să mergem să ne angajăm la data de 1 august dar mama mi-a zis, în 15 iulie „ Du-te la uzină!”. M-am dus și m-am angajat la Uzina Tractorul – aveam 16 ani și 4 luni – și-am început lucrul la sculărie, acolo se învăța meserie. La ascuțire, întâi ascuțeam frezele muncitorilor care lucrau cu ele, în cadrul sculăriei. Nu mă așteptam să vină cineva să-mi aducă sculele la ascuțit, ci mergeam eu printre oameni și îmi dădeau o cutie cu 8-10 freze, mă duceam, le ascuțeam, le duceam înapoi, deci eu mergeam tot timpul după muncă, îmi plăcea să muncesc, nu să stau. Asta mi-a plăcut. Și căutam noi provocări. (…)
În perioada asta mi s-au întâmplat niște lucruri…veneau muncitorii de acolo că nu știu să rezolve problemele de matematică ale copiilor lor, iar eu le explicam rezolvarea și erau mulțumiți că profesorii le ziceau că problemele sunt bine rezolvate.
Între timp, m-am înscris și la liceu, la seral. În acea aperioadă se lucra numai schimbul 1 și 3, nu se lucra în schimbul 2. În schimbul 3, în loc de 8 ore se lucrau 9 ore, intram la 10 seara la muncă. Era greu, aveam 17 ani, și mai adormeam câte odată pe acele grătare care erau la strunguri sau la mașinile de rectificat. Iar cum mașina mergea, intra piatra de ascuțit în freza pe care o ascuțeam, se spărgea și lovea într-o apărătoare făcută special între mașini, în caz că dacă se întâmplă ceva, să nu-l lovească pe colegul de lângă mine… și săream în sus de spaimă, din somn. Simțind cât este de greu, atunci am jurat să scap de uzină și de acel tip de muncă.
–Și ce-aţi făcut ca să vă respectați jurământul?

– Eram la seral, la „Meșotă” în Brașov, și am început să învăț cu încă doi colegi. La 7 dimineața mă trezeam, băteam la uși să îi trezesc, ne apucam de învățat și doar la 8 seara ieșeam din casă. Au fost situații în care n-am rezolvat o problemă de matematică luni și luni de zile și ne întorceam la ea (…). De fapt, problemele simple sunt cele mai grele, nu cele grele (…).
Au fost patru ani grei de seral și de muncă. Ne plăceau filmele și mergeam la film. Scăpam la 20.20- 20.30 de la școală, la 20.45 eram la cinematograf și până la 21.00 când începea filmul, noi rezolvam o problemă de matematică sau de fizică sau chiar două, dacă era cazul. Foloseam la maxim timpul pe care îl aveam, dar a fost cu folos. Am terminat seralul, am luat bacalaureatul și m-am înscris la Institutul Politehnic, la partea de mașini pentru agricultură.
– Părinții cred că au fost mândri…

– Au fost…liniștiți. Am ținut extrem de mult la părinți! (…). Apoi am început să dau mediații și reușeam să îi învăț pe copii destul de bine. Majoritatea au intrat la școlile la care au dorit (…).

– După ce ați terminat facultatea, ați primit repartiție…Unde?
– La „Avicola” Târgu Jiu, departe de casă. Deși trebuia să fiu „ la post” la 1 august, m-am dus acolo… la 15 iulie, și în fiecare zi, indiferent cine era la Primărie, mergeam să cer casă. Și am primit apartament cu două camere. La 1 august, când a venit grupul mare de ingineri, economiști, învățători, specialiști, eu aveam deja casă. Eu am luat articolele de lege la studiat și am știut că trebuie să mi se dea casă (…). I-am spus cuiva atunci, acolo: „Domnule, eu nu am mulți bani, dar plec la gară, plec acasă și de mine nu mai auziți!” și atunci, mi s-a dat locuință. Între timp, am făcut și armata, șase luni, termen redus. La un moment dat am primit o scrisoare – eu țineam corespondența cu câțiva dintre colegii de facultate, cu care m-am înțeles mai bine. Colegii îmi spuneam „Jean” (…) – și îmi scria un coleg din Brașov: „Jeane, este un post de asistent, nu vrei să vii?” (…). Am fost la doctoriță, mi-a dat câteva zile de concediu medical și am plecat spre Brașov, la Universitate, să văd despre ce post este vorba. Am luat legătura cu șeful de catedră, care făcea mofturi că eu am terminat mecanică agricolă, și-am fost trimis la alt profesor care a zis că mă ia (nr.- ca asistent), dacă iau concursul. Am mai luat câteva zile de concediu medical pentru a mă pregăti de concurs; am învățat, am dat examen, am luat și așa am ajuns asistent. Eu nu m-am gândit să rămân în învățământ…am zis că e doar încă o treaptă – că plec de la Avicola în învățământ și din învățământ o să merg oriunde.

Așa că „ați mai urcat o treaptă” în cariera profesională…

– Da, am devenit asistent  la catedra „Organe de mașini și mecanisme” , la profesorul Aurel Jula,  care, când a venit să asiste la oră  mi-a spus: „Enervant de bine explici!”. Așa  că am rămas 40 de ani la aceeași catedră și aceeași disciplină,  trecând de la nivelul de asistent, la șef de lucrări. Apoi a venit vremea aceea în care nu s-a mai făcut nicio promovare în grad, pentru că Elena Ceaușescu nu era profesor.  După Revoluție, am început să ieșim și noi în afara țării. Prima ieșire a fost la Congresul Mondial de la Praga – în 1991 – când eram conferențiar, deci încă nu eram profesor universitar. De-abia învățasem puțină engleză…nu știam multă engleză, dar cât de cât mă descurcam. Așa am ajuns la Praga și mi s-a părut cel mai frumos oraș de pe pământ. Era curățenie…, cum s-ar spune că puteai să tai slănină pe asfalt și să o mănânci. Era mai curat decât în casă. M-am întâlnit cu mai mulți profesori din diverse țări. Aceea a fost prima ieșire…apoi ne-am dus la Chișinău,  am fost cinci luni de zile la Heriot-Watt University din Edinburgh – Scoția –printr-un program „Tempus”. Am învățat multe lucruri acolo, recunosc, dar și multe chestiuni i-am învățat noi pe ei. Am fost trei români atunci, în seria respectivă acolo. Ne puneau să stăm cu oameni din alte țări, ca să vorbim în engleză, să nu vorbim doar între noi, românii, iar eu am stat cu un indonezian, asistent la Kuala Lumpur University din Indonezia, era muslim, cum zicea el,  și mi-a zis, la un moment dat, că mă respectă ca pe tatăl lui, ceea ce pentru el era supremul respect ce îl poate da. Am discutat, ne-a chemat la el acasă, am și fost, toți cei trei românii (…). Acolo am mâncat cel mai bun orez de pe pământ, pentru că ei au tot felul de mirodenii. După cinci luni, am venit și am stat câteva zile în Paris. În anul 2002 am fost o lună și jumătate și în Grecia, în Patras, la Technological Educational Institute.  Apoi, am participat la congrese la Praga, la Besançon (Franța), în Guanajuato (Mexic), în Isrlael, cu probleme de educație și probleme legate de roboți – am vrut să cumpărăm roboți pentru învățământ -,  am fost la Sofia, am văzut Londra, Parisul- de vreo 3 ori. Cineva din Paris voia neapărat să înțeleagă un film făcut într-o producție- era vorba de sistemul de acționare al ușilor de garaj – al ușilor secționale care merg din bucățele, voia să le producă. Am mers 5 zile în care nu m-am plimbat ci doar am stat și i-am explicat acelei persoane interesate ce e cu respectivele uși de garaj.

– Când erați plecat din țară, simțeați lipsa României?

– Nu numai atunci. Și când veneam din Târgu Jiu – unde am stat 3 ani și jumătate, din București sau din alte locuri din țară, îmi curgeau lacrimile când ne apropiam de Brașov. Eram plecat și când am sunat la ambasada noastră din Londra și am întrebat dacă pot să vorbesc românește și mi s-a spus că da, am spus: „Sărut-mâna! Ce dor îmi era de această expresie – „Sărut-mâna!”.

-Ați învățat studenți și înainte de Revoluție, și după Revoluție. Cum i-ați simțit dumneavoastră pe tinerii de dinainte de Revoluție, față de cei de după?

– Cinstit? Diferență era. De ce? Atunci, înainte de Revoluție, parcă erau forțați să iasă neapărat ingineri, ca să li se schimbe traiul. Acum, după Revoluție, parcă nu îi mai interesează asta așa mult. Acum, tinerii se duc în străinătate și, cu studii superioare sau nu, acolo tot cară roabe cu pământ, prin construcții. Dar, pe vremea lui Ceaușescu,  cartea putea fi o garanție a unui trai mai bun, a ieșirii de la plug, de la coasă…sau de la pietrele de rectificare care zburau pe lângă urechi, de ce nu?
– Ați predat studenților, timp de 40 de ani, dar v-ați dorit să lăsați și scris din ceea ce dumneavoastră aveți ca și cunoștințe profesionale. Câte lucrări ați scris?

– Lucrări științifice, vreo 220…cred că sunt mai multe…toate lucrările fiind de organe de mașini și mecanisme, adică începând cu rulmenți și cele mai multe, despre angrenaje și cuplaje de siguranță. Din cuplaje de siguranță mi-am dat teza de doctorat. Din angrenaje am scris cele mai multe cărți și articole. Angrenajele acestea au căpătat foarte, foarte mare importanță. De ce? În primul rând, în cutia de viteze, și de aici plecând, într-un tractor, autocamion, sunt atâtea angrenaje, de foarte, foarte mare importanță (…).

– Sunteți doctor și ați condus și lucrări de doctorat…
– Da, am condus și teze de doctorat, dar am fost si în comisii pentru acordarea titlului de doctor inginer, cred că 10-12, de obicei în domeniul acesta al angrenajelor. Am și brevete de invenție, în total sunt opt, am obținut primul brevet în anul 1979.
– Acum vorbiți la trecut despre activitatea profesională… de ce? V-ați „rupt” de ea?
– Nu aș putea să spun, dar în învățământ nu mai merg, am ieșit la pensie în 2012. Până anul acesta am mai avut câteva ore la universitate, fiind doctor, dar acum am renunțat, am zis că nu mai țin cursuri. Probabil mulți își doresc cursul acesta pe care îl țin eu, și am zis să las loc și altora, să lăsăm loc și tinerilor.
– Ați lăsat cariera didactică și v-ați întors, cu sufletul, la Iarăș…
– Da, la Iarăș nu vin doar cu sufletul, vin cu totul. Vin de regulă, în martie, și stau aici până prin noiembrie (…) și cum se spune- dacă se fac fructe- până se fierbe țuica.
– Vi se luminează fața când vorbiți despre Iarăș…
– Da, îmi dau și lacrimile. Odată, veneam de la Hăghig și era un ger îngrozitor și am intrat pe drumul Iarășului și am simțit că mi se încălzesc urechile…deci, gerul acela de-acolo, aici nu era… nu era ger…
-Cum trece o zi din viața domnului profesor doctor Moldovean, în casa părintească de la Iarăș?
– Dacă e de lucru în grădină, încep ziua cu udatul plantelor din grădină, de regulă. Am pus în grădină ceapă, usturoi, morcovi, fasole, castraveți, roșii, pătrunjel și coriandru (…). Deocamdată am grădinuța asta mică, dar am în plan să o mai măresc- în partea asta vreau să pun căpșuni.
-Spuneți-ne ceva și despre familia dumneavoastră.
– Am fost căsătorit și am un băiat care face 40 de ani anul acesta, am doi nepoți, de 10 și de 8 ani (…). În ceea ce-i privește pe frații mei, mă văd și cu ei, din când în când- când este nevoie toată lumea vine, toată lumea pune mâna și face treabă. Eu le-am cerut tuturor să stau aici, în casa părintească, unde am făcut investiții serioase, și dacă o fi vreodată să vindem, are altă valoare decât dacă ar fi rămas în paragină…dar nu se pune problema să vindem. Aici, la Iarăș, nu-mi trebuie nimic, nimic!
–Când văd acest mic „colț de rai”, vă cred că nu vă trebuie nimic…
Dacă vreți, în loc să vă uitați la nu știu ce program la televizor, veniți aici și o să vedeți pe viu păsărelele, vrăbiile, cum își ceartă puii că nu ies la zburat, și când au ieșit, să vedeți ce se bucură. În fiecare dimineață mă așez aici, la masa de sub vița de vie, mă uit spre dealul de peste drum…și parcă văd un tablou pictat- când trec și ciobanii cu oile, parcă e tablou de Grigorescu. Această priveliște este întregită, dimineața, cu clopotele de la vaci care se aud ca o simfonie. Ce pot să aștept mai mult de la Dumnezeu?
Maria Crețu-Graur
Ana Alina Costache

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail