Fiindcă v–am atenţionat despre grote la finele episodului anterior – un subiect aparte . . – cred că a sosit momentul să vă relatez lucruri interesante despre două mari caverne din Gibrlatar, Peşterile St. Michael (cum o numesc britanicii) ori San Miguel (după spanioli) aflată nu departe de bârlogul macacilor şi Gorham.
„Explorator”, doar cu numele
Nu pot spune că aş fi un pasionat al acestui gen de atracţii turistice, făcând un ţel din „explorarea” tainiţelor Pământului. Dar dacă se iveşte vreo hrubă faimoasă pe ruta de mers, nu mă dau în lături (atenţie cum puneţi accentul) şi intru curios.
Îmi amintesc vag, aşa ca prin ceaţă, de frumoasele Peşteri româneşti ale Muierii şi Urşilor, ca şi de Salina de la Praid, pe care le-am vizitat cu foarte mulţi ani în urmă cu părinţii ori cu şcoala, pe când purtam pantaloni scurţi şi cravată de pionier. Nu ştiu cum mai arată în ziua de astăzi. Presupun că bine, mai cu seamă dacă sunt amenajate la standarde internaţionale.
Să nu omit o altă celebritate în materie, anume Mina de sare Wieliczka din sudul Poloniei, situată în zona metropolitană Cracovia, vizitată în tinereţe, pe când purtam pantaloni lungi şi cravată de aceeaşi culoare! De asemenea, voi relata la finalul acestui reportaj câte ceva despre splendidele Grote din Altamira (Spania) şi Lascaux (Franţa).
Cert este că Peştera Sfântului Mihail (ca să o numesc şi pe româneşte) din măruntaiele Stâncii Gibraltar este o splendoare în…piatră. Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase locuri de acest fel admirate până acum.
Fireşte, „Regina Cavernelor” rămâne Peşterea Postojna, din Slovenia. Ea le depăşeşte net din toate punctele de vedere pe cele enumărate mai înainte, fiind cred să nu greşesc, cea mai mare incintă carstică din lume. Are o lungime de 21 de km şi ca atare se vizitează cu…trenuleţul de mină! Şi nu de azi, de ieri, ci din anul…1872, de când a fost inaugurată calea ferată îngustă, iar iluminatul electric datează din 1883.
Şi o altă curiozitate: în interiorul ei a funcţionat în anul 1899 cel mai vechi Oficiul poştal subteran de pe Glob (!!!), de unde oaspeţii cumpărau şi trimiteau familiei, cunoscuţilor, şefilor cărţi poştale cu salutări. Am aflat că primele imprimate de acest fel au apărut încă din anul 1869 în Austria, nefiind colorate.
Să mai adaug pentru amatorii de voiaje că Peşterea Postojna se afla la o distanţă de 50 km de Capitala Ljubljana, la 192 km de Veneția şi 196 km de Zagreb, având zeci de milioane de vizitatori din lumea largă (eu nu mă mai pun la socoteală), printre ei aflându-se peste 150 de preşedinți de stat, regi, împărați, maharajahi.
„Voilà!”, cum ar zice o prietenă mai nouă de a mea, distinsă profesoară de franceză, care citeşte cu plăcere aceste însemnări de călătorie.
Număr impresionant de peşteri
Ca o curiozitate vă mai spun că Stânca Gibraltar ascunde în măruntaiele ei vreo …150 de peşteri!!! Incredibil de multe pentru un teritoriu atât de mic. Cea mai mare este St.Michael, situată pe versantul vestic, alcătuită din încăperi de diferite dimensiuni, după cum a avut apa forţa să sape în masivul calcaros. Se pot admira o sumedenie de stalactite şi stalagmite în nuanţe de gri, alb, roz. De asemenea, se află coloane torsionate, stâlpi masivi ca nişte tuburi de orgă, roci cu înfăţişarea unor animale preistorice.
Poteca subterană pe care se circulă coboară, coteşte brusc, urcă, ducându-ne paşii spre fiecare obiectiv. M-au încântat luminile meşteşugit amplasate, care creează un cadru excepţional pentru a lăsa fantezia turiştilor să…galopeze.
– Ce minunăţie!, aud surprins o exclamaţie în limba-mi maternă şi paternă. Mă întorc şi văd două doamne în etate, rămase în urma grupului să se extazieze.
– Într-adevăr!, mă bag în vorbă.
– Aaaa, tot român? De unde sunteţi?
– Din Braşov.
– O, ce oraş cochet. Noi venim din Iaşi.
– Nici „Dulcele Târg” nu-i de lepădat.
– Vai câte frumuseţi am admirat. Oare ce mai urmează?
– Se pare că „Upper Hall” este cea mai impresionantă încăpere…
– Da? Şi unde se află, că n-am dat încă de „dânsa”?
– Aproape de ieşire. Aşa este numită metaforic marea Sală de concerte.
…Ajungem şi acolo, în sfârşit.Aflăm că e cel mai mare spaţiu subteran, fiind amenajat ca incintă de spectacole. Pot asista câteva sute de… gură cască. La modul propriu zic, fiindcă rămâi „bouche bée” ascultând un concert underground. Audiţia este perfectă, iar decorul natural te înfioară.
Înainte de a pleca, am urmărit încântat recitalul instrumental al unui trio olandez, care ne-a oferit un program muzical dens, cu piese clasice şi moderne, trecând printr-un generos pasaj de jazz.
Anual aici poposesc în jur de un milion de vizitatori. Faceţi un mic calcul şi veţi realiza cât se câştigă din turismul făcut cu pricepere…
Pe firul istoriei
Prima mențiune despre uriaşa cavernă îi aparţine geografului antic Pomponius Mela în sec. I. De-a lungul timpului peşterea a avut numeroase utilizări, cuceritorul maur Tariq ibn Ziyad – de la care provine şi numele zonei – fiind primul care a intuit marele său potenţial strategic. Acest atu a fost valorificat ulterior şi de alţi comandanţi de oşti, spaţiul ascuns ajungând o redutabilă fortăreaţă în sec. al XVIII-lea. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial aici s-a încropit chiar un spital militar de campanie.
Deşi pare bizar, în amintita peşteră s-au organizat de-a lungul timpului şi alte activităţi, nu doar beligerante, cum ar fi ceremonialuri şi ritualuri magice, întruniri secrete, dueluri cavalereşti. În epoca noastră au început să aibă loc evenimente mondene, gen festivităţi matrimoniale, party-uri, concerte etc.
O dispariţie misterioasă
Există o poveste ciudată legată de istoria vestitei caverne, privitoare la dispariţia misterioasă a doi ofiţeri superiori englezi. Se zice că în jurul anului 1840 un oarecare colonel Mitchell, însoţit de maiorul Smith, au pătruns în Galeria Leonora pentru cercetări. Dar niciunul nu a mai ieşit. S-au organizat imediat acţiuni de salvare, s-au efectuat investigaţii ani la rând, însă inutil.
La aproape un secol, în anii 1936, respectiv 1938 povestea a revenit în atenţia opiniei publice şi au fost reluate căutările. De data aceasta s-au efectuat adevărate expediții științifice în toate galeriile, pentru a da de rămăşiţele celor doi. Tot degeaba.
Şi uite aşa a înflorit teoria fantezistă a existenţei unui…tunel secret între cele două continente. Un tunel ce ar subtraversa Strâmtoarea Gibraltar pe o lungime de 24 km, folosit cândva şi de macacii africani să vină în ospeţie pe Muntele Calpe!!!
Folclor sadea, bag seamă…
Salutări de la strămoşul nostru – „Omul de Neanderthal”
A doua peşteră vestită din Gibraltar se numeşte Gorham. Ea poartă numele unui căpitan din Marina Britanică, care a dat întâmplător de cavernă în anul 1907. Însă primele descoperiri arheologice au fost realizate abia în 1940, când doi ingineri militari au găsit unelte de piatră, vase ceramice, rămăşiţe umane și animale.
Mai aproape de noi, în anul 2012 o ştire de presă a produs senzaţie, o emoţie deosebită şi „atacuri de panică” în rândul unor speologi, arheologi, paleontologi şi a altor …„ologi” de pe Mapamond: în marea Peşteră Gorham s-a descoperit un desen geometric aparţinându-i „Omului de Neanderthal”, realizat în urmă cu aproximativ 30.000 de ani! Vestea bombă se referea la faptul că respectiva operă de artă ar aparţine unui tip uman fosil, „Homo Neanderthalensis”, contemporan cu „Homo Sapiens”, dar despre care s-a crezut până acum că era mai prostănac, neavând abilităţi artistice. Ei bine, nu-i aşa!
Şi brusc am aflat că mai avem în „arborele ginecologic” un strămoş foarte, foarte îndepărtat cu preocupări rafinate.
Abia acum îmi explic de ce-mi place mie pictura!
Desen epocal
Dragilor, relaxaţi-vă! Surpriza este doar de natură ştiinţifică. Aşa că vorba lui nea Nicu înainte de cădere, „Aló, aló, staţi liniştiţi tovarăşi!”. Nu există vreun inconvenient, în sensul că nu va suna la uşă în următoarele cinci minute vreun descendent al locuitorilor grotelor cu mesajul „Bună ziua, eu sunt stră-stră-stră- nepotul lui nenea Neanderthal”.
Pe savanţi i-a bulversat găsirea unei gravuri (de fapt nişte…linii drepte scrijelate pe un perete, linii care se întretaie chipurile „artistic”) ce datează din preistorie, opera fiind atribuită unui umanoid din Neanderthal.
Înaintaş reconsiderat
Deşi am abordat subiectul pe un ton cam glumeţ, n-aş vrea să credeţi că-s şi eu un… troglodit şi bagatelizez importanţa acestei noutăţi epocale. Desenul amintit lansează o nouă ipoteză, potrivit căreia înaintaşii noştri din acea perioadă erau mult mai inteligenţi decât s-a crezut. Aşa că de acum înainte când mai pomenim de „Omul din Neanderthal”, va trebui să ne imaginăm mai mult decât o creatură bipedă, păroasă, cu cap mare, o brută a cavernelor. Ci un strămoş din lanţul evolutiv uman cu unele preocupări elevate.
Percepţia generală se cere schimbată, clar! Dacă aceşti primitivi au realizat, într-adevăr, desene rupestre, înseamnă că erau capabili să presteze pe lângă activităţile limitate ce ţineau de procurarea hranei, odihnă, perpetuarea speciei etc., şi îndeletniciri din zona creaţiei spirituale!!!
Ca atare, specialiştii afirmă că este vorba de o descoperire foarte importantă privitoare la realizarea unei forme de artă create de o specie dispărută, consemnându-se fără putinţă de tăgadă un pas cognitiv major în evoluţia Umanităţii.
Spre deosebire de „Homo Sapiens”, de la care s-au păstrat o mulțime de reprezentări artistice, acest „Homo Neanderthalensis” nu s-a remarcat până acum decât prin făurirea de unelte şi nu de lucrări de „artă”, cum este modelul geometric gravat în Peştera Gorham.
Alte mostre de artă rupestră
Acum când scriu, gândul mă duce la celebrele caverne în care s-au găsit primele mostre de artă rupestră: Grota Altamira din Spania şi Peştera Lascaux din Franţa, care au făcut istorie.
Pentru cei mai puţin informaţi precizez că Peştera din Altamira se află la vreo 30 de km. de Santander, fiind prima care a stârnit interesul mulţimii. Un vânător s-a adăpostit într-o zi de furtună în grotă şi a rămas şocat văzând desenele. Asta se întâmpla, hăt, în anul…1868. A dat imediat sfoară în ţară, s-a făcut vâlvă, până şi regele Spaniei s-a dus să le admire, ca şi mult norod. În mod curios, percepţia generală a fost mai degrabă…modestă. Lumea nu era încă pregătită să savureze asemenea lucrări de artă primitivă. Un pictor cunoscut al vremii a pus pecetea, numind desenele drept „mâzgălituri vulgare, ce nu merită să fie văzute!!!”
Abia în anul 1940, când s-au depistat lucrări de artă asemănătoare şi în zona Dordogne din Franţa, mai precis în Peşterea Lascaux – unde există un complex de galerii „tapetate” cu desene din Paleolitic – s-a reconsiderat şi valoarea operelor Altamirei.
Poftim (in)cultură! (Va urma)
Horia C. Deliu