…Iată Stânca în mărime naturală.  „Driver”ul încetineşte văzând că suntem aproape de frontieră. Mă anunţă sec că nu vom  trece  cu maşina în Gibraltar, deoarece  este coadă şi va fi dificil să găsim un loc de pacare dincolo, totul fiind înghesuit şi supraaglomerat.  Ca să mă „consoleze” îmi dă o broşură din care aflu pe fugă că Gibraltarul e situat în Sudul Peninsulei Iberice şi  se află  sub suveranitate britanică de peste 300 de ani, după ce a fost capturat  în  anul 1704. Teritoriul a fost cedat în mod formal de Spania prin Tratatul de la Utrecht din 1713, însă Madridul contestă suveranitatea britanică solicitând retrocedarea.

 

Decizie neaşteptată

 

–  Eu  nu vă  mai însoţesc!

–  Nu zău?

–  Rămân aici şi vă aştept cât e nevoie, zice Dan hotărât.

–  Cum vine asta? – mă arăt indispus.

–   Uitaţi, i-am însoţit de atâtea ori pe turiştii români pe la obiectivele  din  oraş, am urcat în vârful  muntelui,  am fost în peşteră,  ne-am  oprit la maimuţe, mă  rog, peste tot, încât  mi-e  lehamite. Numai luna asta am venit aici de trei ori!

– Şi??? Păi nu asta ţi-e meseria?

– Ei, nea „Cumsecade”, şi matale acum – încearcă să mă ia la sentiment şmecheraşul meu „ghid”. Las’  că  te  descurci şi singur, dacă zici că ai mai umblat prin lume…Abia nu te zoreşte nimeni.

Rămân  mască. Poftim, mă lasă de izbelişte fiindcă  suferă de „spleen”! Deşi are obligaţia să-mi dea informaţii despre obiectivele vizitate, să-mi arate ce-i important de văzut. Mă uit la el cum îşi aprinde nepăsător o ţigară şi mă gândesc că nu va face „mulţi purici” nici pe aici. Aidoma ca acasă.

Perfect, oricum mă plictiseam de platitudinele lui. Poate că-i mai bine aşa, mă consolez neavând altă soluţie.

 

„Checkpoint”

 

 

Foto 1. Punctul de frontieră

…Îl las în plata Domnului şi mă îndrept agale spre  punctul de trecere. Nu este lume foarte multă. Depinde de sezon şi de ziua săptămânii, vara şi în weekend  fiind aglomeraţie. Pe partea dreaptă a şoselei se intră, peste drum se iese. Îmi scot paşaportul şi-l ţin la vedere, la fel cum fac şi ceilalţi din faţa mea. Înaintăm nesperat de repede. Poliţistul de la „Checkpoint” nu  verifică efectiv nici un document, doar se uită dacă vizitatorii îl au în mână.  Face din când în când semn cu braţul să „avansăm înainte”, cum  se zicea pe vremuri  în mijloacele de transport în comun din România. Tineretul de azi habar n-are cum ne mai  înghesuiam prin autobuze hărbuite…

Am nimerit într-un grup de turişti  asiatici, mici, iuţi, gălăgioşi. Mă simt  ca măgarul între oi.  Nu mă dumiresc ce-or fi: chinezi, japonezi, sud-coreeni? Toţi seamănă. Aşa zic şi ei despre noi. Au la gât tot felul de aparate de fotografiat, camere, tablete, ce  atârnă pe ei ca echipamentul de marş al infanteriştilor.

Regret că de data aceasta  nu mi se pune nici o ştampilă în paşaport, ca să-mi întregesc bogata colecţie  de vize. Uneori, acasă, când mă apucă nostalgia iau teancul de paşapoarte expirate şi  le răsfoiesc, amintindu-mi de locurile pe unde m-au purtat paşii.

 

Pistă aero în mijlocul… oraşului !

 

Foto 2. Bulevardul de traversează pista

Merg alături  cu grupul  de „chinese”. Intrăm  în vorbă.

– De unde sunteţi?

– De la „Pei Ţin” (Aşa pronunţă ei Beijing, numele Capitalei).

– Frumos oraş, mă extaziez sincer.

– Yes, yes…

Abia se înfiripase conversaţia  că  brusc ne oprim.  E agitaţie mare  în faţa noastră.  O barieră  ca la căile ferate  şi două semafoare puse pe roşu blochează accesul maşinilor şi pietonilor. Nimeni nu mai înaintează. Nu primim explicaţii, dar în scurtă vreme ne dumirim.  Se aude mai întâi  un zgomot puternic de motoare. Nu-mi vine să cred la ce asist. Este o scenă unică, cum n-am mai văzut până acum.  La câţiva zeci de metri… decolează un  avion!!! Este un B737  al Companiei „British Airways”.

-WOW!, strigăm în cor.

Auzisem de această trăsnaie, de  pista care taie perpendicular bulevardul principal al oraşului. Însă una este să citeşti şi alta să vezi. Calea de rulare pentru aeronave este extrem de scurtă, cred că-i la limita-limitei, înintând  până  în mare. Nefiind spaţiu suficient pentru  derularea aterizărilor şi plecărilor ca pe un aeroport normal, s-a ales ca soluţie de forţă majoră intersectarea cu şoseaua principală atât de aglomerată. De aceea se  opreşte periodic circulaţia terestră în funcţie de programul de zbor.

– E tare, nu?, îl întreb entuziasmat pe un tip  ce casă şi el gura rezemat de o bicicletă. Pare a fi localnic.

– E un spectacolul ce se repetă zilnic.

– Cam cât durează?

– În jur de 10-12 minute.

Îmi spune că apar din această cauză  probleme  cu traficul terestru, nu…aerian. Se formează cozi şi nu sunt deloc mici. Este normal, fiindcă „Winston Churchill Avenue” este  cea mai aglomerată cale de acces din localitate, trecând oblu  prin aeroport, despărţindu-l în două zone.

 

Un top al aeroporturilor ciudate

 

Foto 3. Originalul Aeroport din Gibraltar

– Ştiţi că există un top al celor mai ciudate, dar şi primejdioase aeroporturi din lume?, mă întreabă  „gibraltarezul”.

– Da, pe două am şi fost.

– Serios? Care?

– „Kai Tak” din Hong Kong (între timp închis) deoarece era  considerat unul dintre cele mai dificile din punct de vedere al aterizării. Trăiai acolo senzaţii de cosmar, nu alta.

– Şi cel de-al doilea?

– „Lhasa Gonggar” din Tibet, un aeroport afat la o altitudine de 3.570 metri! Sunt acolo  turbulenţe atât de mari, încât zici că se dezintegrează avionul. Şi…stomacul la fel.

A venit rândul interlocutorului să-şi arate uimirea.

 

Numai pentru dv.

…Acum mă adresez numai dumneavoastră, stimaţi cititori, pentru a vă spune că în topul amintit  figurează şi altele  aerogări care prezintă riscuri  pentru voiajorii slabi de înger şi care au frică de zbor.  Sigur, în teorie se spune că  o Poartă aeriană modernă ar trebui să fie una dintre cele mai sigure construcţii inginereşti. Să posede   spaţii mari, funcţionale, pistă suficient de lungă şi de largă, vizibilitate maximă şi să fie amplasată într-o zonă unde curenţii atmosferici sunt favorabili. Cu toate acestea există câteva excepţii. Despre care vă povestec,  nu să le şi probaţi.

Pentru că am amintit de Tibet, să ne referim şi la unul dintre vecinii săi – micul Regat Bhutan – care se „mândreşte” cu Aerodromul  Paro,  situat la o altitudine de  2.000 de metri deasupra nivelului mării. Până cum doi ani doar o singură Companie  aeriană internaţională putea efectua zboruri în regiune şi numai şase piloţi aveau permisiunea de a ateriza şi decola de acolo!?  Cele mai mari dificultăţi pe care le întâmpină cei  aflaţi la manşă în aceste zone vitrege se datorează maselor puternice de aer care se creează în văile adânci ale Munţilor Himalaya, generând turbulenţe  puternice în atmosferă.

  Un  alt loc la fel de ciudat, nerecomandat de data aceasta nu atât pasagerilor, cât mai ales vilegiaturiştilor aflaţi pe Plaja Maho din  Caraibe este  „Aeroportul Internaţional Princess Juliana” din  Saint Maarten de pe ţărmul Oceanului Atlantic . . . Acolo n-am ajuns. Dar am privit nişte imagini foarte spectaculoase, cu oameni veniţi să se bronzeze şi să facă baie care  se feresc involuntar atunci când trec avioanele pe deasupra lor. Pista  este atât de scurtă şi apropiată de ţărm,  încât aeronavele coboară foarte jos şi se apropie de insulă pe o traiectorie periculoasă, făcând un unghi foarte mic cu solul. Aeronavele  trec razant la  o înalţime de cca … 9-10  metri (?) deasupra turiştilor, ce  aproape  sunt spulberaţi.

Am citit că afară de  asemenea senzaţii  tari s-au înregistrat pe strazile învecinate şi accidente auto. Curenţii extrem de puternici produşi de avioanele care  decolează şi trec la mică distanţă peste  şosea au  răsturnat pur şi simplu  automobile   şi camionete.  Doamne, ce nebunie…

Unii turişti mai zănatici vin special în acest loc să facă poze şi să filmeze asemenea momente horror.

Revenind  la Aeroportul din Gibraltar, „eroul” acestui episod,  cred că poate fi plasat, totuşi, pe prima poziţie în clasamentul  celor  mai ciudate asemenea utilităţi din lume. A fost construit pe un teren hipic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a folosit ca bază pentru Flotila Aeriană Regală a Marii Britanii. În prezent nu există vizitator care să nu imortalizeze locul măcar printr-un „selfie”.

Scriind despre o asemenea temă, mi-am amintit un banc. Este legat de „prietenia” dintre francezi şi germane imediat după Război. Un neamţ  aterizează la Paris. Vameşul se uita la paşaport şi-l întreabă suspicios:
– „Occupation?”

– “No, no. Just… visiting!” (Va urma)

Horia C. Deliu

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail