…Iată Stânca în mărime naturală. „Driver”–ul încetineşte văzând că suntem aproape de frontieră. Mă anunţă sec că nu vom trece cu maşina în Gibraltar, deoarece este coadă şi va fi dificil să găsim un loc de pacare dincolo, totul fiind înghesuit şi supraaglomerat. Ca să mă „consoleze” îmi dă o broşură din care aflu pe fugă că Gibraltarul e situat în Sudul Peninsulei Iberice şi se află sub suveranitate britanică de peste 300 de ani, după ce a fost capturat în anul 1704. Teritoriul a fost cedat în mod formal de Spania prin Tratatul de la Utrecht din 1713, însă Madridul contestă suveranitatea britanică solicitând retrocedarea.
Decizie neaşteptată
– Eu nu vă mai însoţesc!
– Nu zău?
– Rămân aici şi vă aştept cât e nevoie, zice Dan hotărât.
– Cum vine asta? – mă arăt indispus.
– Uitaţi, i-am însoţit de atâtea ori pe turiştii români pe la obiectivele din oraş, am urcat în vârful muntelui, am fost în peşteră, ne-am oprit la maimuţe, mă rog, peste tot, încât mi-e lehamite. Numai luna asta am venit aici de trei ori!
– Şi??? Păi nu asta ţi-e meseria?
– Ei, nea „Cumsecade”, şi matale acum – încearcă să mă ia la sentiment şmecheraşul meu „ghid”. Las’ că te descurci şi singur, dacă zici că ai mai umblat prin lume…Abia nu te zoreşte nimeni.
Rămân mască. Poftim, mă lasă de izbelişte fiindcă suferă de „spleen”! Deşi are obligaţia să-mi dea informaţii despre obiectivele vizitate, să-mi arate ce-i important de văzut. Mă uit la el cum îşi aprinde nepăsător o ţigară şi mă gândesc că nu va face „mulţi purici” nici pe aici. Aidoma ca acasă.
Perfect, oricum mă plictiseam de platitudinele lui. Poate că-i mai bine aşa, mă consolez neavând altă soluţie.
„Checkpoint”
Foto 1. Punctul de frontieră
…Îl las în plata Domnului şi mă îndrept agale spre punctul de trecere. Nu este lume foarte multă. Depinde de sezon şi de ziua săptămânii, vara şi în weekend fiind aglomeraţie. Pe partea dreaptă a şoselei se intră, peste drum se iese. Îmi scot paşaportul şi-l ţin la vedere, la fel cum fac şi ceilalţi din faţa mea. Înaintăm nesperat de repede. Poliţistul de la „Checkpoint” nu verifică efectiv nici un document, doar se uită dacă vizitatorii îl au în mână. Face din când în când semn cu braţul să „avansăm înainte”, cum se zicea pe vremuri în mijloacele de transport în comun din România. Tineretul de azi habar n-are cum ne mai înghesuiam prin autobuze hărbuite…
Am nimerit într-un grup de turişti asiatici, mici, iuţi, gălăgioşi. Mă simt ca măgarul între oi. Nu mă dumiresc ce-or fi: chinezi, japonezi, sud-coreeni? Toţi seamănă. Aşa zic şi ei despre noi. Au la gât tot felul de aparate de fotografiat, camere, tablete, ce atârnă pe ei ca echipamentul de marş al infanteriştilor.
Regret că de data aceasta nu mi se pune nici o ştampilă în paşaport, ca să-mi întregesc bogata colecţie de vize. Uneori, acasă, când mă apucă nostalgia iau teancul de paşapoarte expirate şi le răsfoiesc, amintindu-mi de locurile pe unde m-au purtat paşii.
Pistă aero în mijlocul… oraşului !
Foto 2. Bulevardul de traversează pista
Merg alături cu grupul de „chinese”. Intrăm în vorbă.
– De unde sunteţi?
– De la „Pei Ţin” (Aşa pronunţă ei Beijing, numele Capitalei).
– Frumos oraş, mă extaziez sincer.
– Yes, yes…
Abia se înfiripase conversaţia că brusc ne oprim. E agitaţie mare în faţa noastră. O barieră ca la căile ferate şi două semafoare puse pe roşu blochează accesul maşinilor şi pietonilor. Nimeni nu mai înaintează. Nu primim explicaţii, dar în scurtă vreme ne dumirim. Se aude mai întâi un zgomot puternic de motoare. Nu-mi vine să cred la ce asist. Este o scenă unică, cum n-am mai văzut până acum. La câţiva zeci de metri… decolează un avion!!! Este un B737 al Companiei „British Airways”.
-WOW!, strigăm în cor.
Auzisem de această trăsnaie, de pista care taie perpendicular bulevardul principal al oraşului. Însă una este să citeşti şi alta să vezi. Calea de rulare pentru aeronave este extrem de scurtă, cred că-i la limita-limitei, înintând până în mare. Nefiind spaţiu suficient pentru derularea aterizărilor şi plecărilor ca pe un aeroport normal, s-a ales ca soluţie de forţă majoră intersectarea cu şoseaua principală atât de aglomerată. De aceea se opreşte periodic circulaţia terestră în funcţie de programul de zbor.
– E tare, nu?, îl întreb entuziasmat pe un tip ce casă şi el gura rezemat de o bicicletă. Pare a fi localnic.
– E un spectacolul ce se repetă zilnic.
– Cam cât durează?
– În jur de 10-12 minute.
Îmi spune că apar din această cauză probleme cu traficul terestru, nu…aerian. Se formează cozi şi nu sunt deloc mici. Este normal, fiindcă „Winston Churchill Avenue” este cea mai aglomerată cale de acces din localitate, trecând oblu prin aeroport, despărţindu-l în două zone.
Un top al aeroporturilor ciudate
Foto 3. Originalul Aeroport din Gibraltar
– Ştiţi că există un top al celor mai ciudate, dar şi primejdioase aeroporturi din lume?, mă întreabă „gibraltarezul”.
– Da, pe două am şi fost.
– Serios? Care?
– „Kai Tak” din Hong Kong (între timp închis) deoarece era considerat unul dintre cele mai dificile din punct de vedere al aterizării. Trăiai acolo senzaţii de cosmar, nu alta.
– Şi cel de-al doilea?
– „Lhasa Gonggar” din Tibet, un aeroport afat la o altitudine de 3.570 metri! Sunt acolo turbulenţe atât de mari, încât zici că se dezintegrează avionul. Şi…stomacul la fel.
A venit rândul interlocutorului să-şi arate uimirea.
Numai pentru dv.
…Acum mă adresez numai dumneavoastră, stimaţi cititori, pentru a vă spune că în topul amintit figurează şi altele aerogări care prezintă riscuri pentru voiajorii slabi de înger şi care au frică de zbor. Sigur, în teorie se spune că o Poartă aeriană modernă ar trebui să fie una dintre cele mai sigure construcţii inginereşti. Să posede spaţii mari, funcţionale, pistă suficient de lungă şi de largă, vizibilitate maximă şi să fie amplasată într-o zonă unde curenţii atmosferici sunt favorabili. Cu toate acestea există câteva excepţii. Despre care vă povestec, nu să le şi probaţi.
Pentru că am amintit de Tibet, să ne referim şi la unul dintre vecinii săi – micul Regat Bhutan – care se „mândreşte” cu Aerodromul Paro, situat la o altitudine de 2.000 de metri deasupra nivelului mării. Până cum doi ani doar o singură Companie aeriană internaţională putea efectua zboruri în regiune şi numai şase piloţi aveau permisiunea de a ateriza şi decola de acolo!? Cele mai mari dificultăţi pe care le întâmpină cei aflaţi la manşă în aceste zone vitrege se datorează maselor puternice de aer care se creează în văile adânci ale Munţilor Himalaya, generând turbulenţe puternice în atmosferă.
Un alt loc la fel de ciudat, nerecomandat de data aceasta nu atât pasagerilor, cât mai ales vilegiaturiştilor aflaţi pe Plaja Maho din Caraibe este „Aeroportul Internaţional Princess Juliana” din Saint Maarten de pe ţărmul Oceanului Atlantic . . . Acolo n-am ajuns. Dar am privit nişte imagini foarte spectaculoase, cu oameni veniţi să se bronzeze şi să facă baie care se feresc involuntar atunci când trec avioanele pe deasupra lor. Pista este atât de scurtă şi apropiată de ţărm, încât aeronavele coboară foarte jos şi se apropie de insulă pe o traiectorie periculoasă, făcând un unghi foarte mic cu solul. Aeronavele trec razant la o înalţime de cca … 9-10 metri (?) deasupra turiştilor, ce aproape sunt spulberaţi.
Am citit că afară de asemenea senzaţii tari s-au înregistrat pe strazile învecinate şi accidente auto. Curenţii extrem de puternici produşi de avioanele care decolează şi trec la mică distanţă peste şosea au răsturnat pur şi simplu automobile şi camionete. Doamne, ce nebunie…
Unii turişti mai zănatici vin special în acest loc să facă poze şi să filmeze asemenea momente horror.
Revenind la Aeroportul din Gibraltar, „eroul” acestui episod, cred că poate fi plasat, totuşi, pe prima poziţie în clasamentul celor mai ciudate asemenea utilităţi din lume. A fost construit pe un teren hipic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a folosit ca bază pentru Flotila Aeriană Regală a Marii Britanii. În prezent nu există vizitator care să nu imortalizeze locul măcar printr-un „selfie”.
Scriind despre o asemenea temă, mi-am amintit un banc. Este legat de „prietenia” dintre francezi şi germane imediat după Război. Un neamţ aterizează la Paris. Vameşul se uita la paşaport şi-l întreabă suspicios:
– „Occupation?”
– “No, no. Just… visiting!” (Va urma)
Horia C. Deliu
