. . 
Adesea oamenii lipsiţi de compasiune sau remuşcări maltratează sau/şi abandonează animalele care i-au slujit ani buni sau le-au ţinut tovărăşie un timp, ei uitând că şi acestea sunt fiinţe vii care au sentimente şi trăiri profunde. Din păcate există şi destui copii care, după ce au crescut, au devenit maturi şi şi-au făcut un rost, îşi abandonează părinţii ajunşi la vârsta bătrâneţii ori pur şi simplu uită de ei sau nu vor să-i mai vadă, căci aceştia devin o povară. Şi atunci de ce ne-am mira de comportamentul unor stăpâni care-şi bat joc de bietele animale pe care le au prin ogradă?
Cu ani în urmă mă aflam într-o maşină, cu alte persoane, îndreptându-ne spre Ierusalim pentru a vizita locurile sfinte. În drumul nostru trebuia să trecem printr-un anume orăşel, unde am dat peste alaiul unei nunţi şi, mai ales că sâmbăta nu era indicat să treci pe acolo, am oprit maşina aşteptând să treacă alaiul. Privind pe geam, am zărit la marginea drumului un măgăruş aşteptându-şi stăpânul care se dusese undeva. După vreo două minute sosi şi acesta cu un băţ în mână. Era un zdrahon de om de te cruceai privindu-l. Ajuns lângă măgăruş, îl încălecă degrabă şi se lăsă cu toată greutatea pe bietul animal, a cărui spinare se curbase în jos ca arcul, încât picioarele stăpânului ajungeau la pământ. Însă, fără milă, acesta îşi ridică puţin vârful tălpilor şi lovi cu băţul pe sărmanul patruped, care de-abia putu să se urnească din loc cu cel aflat în spatele său legănându-se când la dreapta, când la stânga, după cum călca vietatea de sub el. Şi, privindu-i, mi-a venit atunci să mă întreb: De fapt, care-i omul şi care-i măgarul?!
Poate că nu mi-aş fi amintit acum despre acest episod din călătoriile mele, dacă printre ştirile difuzate în ultimele zile la televizor n-am fi văzut cu toţii câteva scene de-a dreptul revoltătoare. Se ştie că la multe neamuri, măgarul şi confratele său catâr sunt folosiţi ca animale de povară. La noi îi folosesc în special ciobanii, pe lângă turmele de oi. Şi aşa ne-a fost dat să vedem mai zilele trecute, într-un loc din România, un amărât de măgăruş plin de răni, probabil chinuit şi bătut de stăpânul său, abandonat apoi la marginea unei păduri, unde a zăcut mult timp pe zăpada îngheţată, până când l-au descoperit nişte oameni miloşi şi l-au salvat de la moarte sigură. În mod cert inima stăpânului era împietrită, iar sufletul lui hain.
Dar ce să mai spunem despre cea de-a doua întâmplare, care ne prezintă doi catâri înhămaţi la o căruţă în care se afla ditamai butoiul cu apă sfinţită. Bietele necuvântătoare, cei drept cam încăpăţânate, cum e neamul măgăresc, nu mai vroiau să tragă căruţa pentru că le alunecau picioarele din spate pe poleiul străzii şi cădeau la fiecare pas. Dar însoţitorii căruţei, credincioşi devotaţi, nu şi nu, le ridicau din spate pe bietele dobitoace şi le împingeau să înainteze, căci apa sfinţită trebuia neapărat să ajungă la Dunăre. Şi uite-aşa în zilele noastre e mai bine să nu fii măgar…
Adevărul este că există încă destui oameni care sunt mai animale decât animalele, prin ceea ce simt şi prin felul cum se manifestă, prin lipsa de sentimente umane şi de respect faţă de fiinţele vii, indiferent din ce specie fac ele parte. Astfel de indivizi mai au încă multe trepte de urcat pe scara evoluţiei până când vor ajunge la stadiul de om adevărat. Trăim într-o realitate crudă, pe care democraţia, capitalistă am spune noi, ne-o arată în toată „splendoarea” ei. În lupta pentru existenţă şi supremaţie nu-şi au loc sentimentele adevărate, căci ele te împiedică să-ţi atingi scopul. Cu cât eşti mai înfipt şi mai lipsit de omenie, cu atât ai şanse mai mari de izbândă, lucru valabil şi la indivizi şi la popoare. Cum altfel ne putem explica luptele interne şi războaiele între naţiuni? Pentru că în lume încă mai domină „Legea pumnului”, adică legea celui mai puternic, a celui fără de milă, pe toate planurile: geografic, social, economic, politic, militar. Şi pe măsură ce oamenii devin mai inteligenţi, mulţi dintre ei îşi folosesc inteligenţa pentru a obţine avantaje, bogăţii, putere, pentru a-şi înşela şi exploata semenii, pentru a învrăjbi neamurile şi a alunga pacea, pentru a-şi împlini ambiţiile şi orgoliile nemăsurate. Şi aşa lumea nu-şi poate găsi liniştea şi continuă să-şi ducă viaţa în zbucium şi ameninţări din toate părţile. Singurul lucru care reglează conturile este moartea, de care nu scapă nimeni.
Dar cum soarele răsare pentru toţi deopotrivă şi, cât timp trăiesc, trebuie să se bucure de lumina lui binefăcătoare şi măgarii şi stăpânii lor, şi poate că într-o zi vor trăi cu toţii în armonie într-o lume a păcii, a înţelegerii şi a iubirii faţă de tot ce este viu şi are dreptul la o viaţă fericită.
Mihai Trifoi
