Stimate domnule Octavian Țîcu, înainte de a începe, vreau să vă mulțumesc pentru onoarea pe care o faceți cotidianului „Mesagerul de Covasna” prin acordarea acestui interviu. Și pentru că întâlnirea noastră a avut loc în cadrul Simpozionului Internațional „Români-Moldoveni-Europeni. Dileme și identități” vă rog să ne spuneți ce reprezintă pentru d-voastră acțiunile organizate de Asociațiunea Astra Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” (Iași) și cum influențează pe plan cultural relația dintre Republica Moldova și România?
O.Ț.:Relațiile dintre cele două state românești au fost extrem de complicate și nefiresc de paradoxale în cei 24 ani de independență ai R. Moldova. Pe de o parte începuturile independenței au stat sub auspiciile refacerii unității românești, întrerupte în 1940, apoi în 1944, fapt consemnat și în Declarația de Independență. În acest contex s-a adoptat Legea privind limba română, tricolorul ca drapel de stat, leul ca valută națională, s-a introdus istoria românilor în școli și universități, s-au redenumit străzi cu eroi și personalități românești, s-a adoptat chiar și „Desteaptă-te române” ca imn național, ceea ce crea senzația unei reuniri iminente. Pe de altă parte însă, războiul din Transnistria și invazia rusă, au avut ca efect inversarea politicilor de românizare și adoptarea unui „moldovenism statalist”, fapt care a dus la dezavuarea românismul la nivelului politicilor de stat și relații ostile față de statul român, mai ales în perioada guvernării lui Voronin. Prin urmare, dacă printre intelectuali, mediu academic, segmente mai școlite ale societății și tineretul studios tendințele pan-românești au dominat, atunci la nivel politic și printre minoritari au apărut linii de rezistență, de varii intensitate față de românizarea R. Moldova. Această situație anormală a cauzat difuncționalități și la nivelul politicilor culturale, dar trebuie să recunoaștem că tocmai din acest punct de vedere lucrurile între cele două state românești lucrurile stau cel mai bine. Din punct de vedere spiritual, intelectual și academic R.Moldova este ancorată în spațiul românesc, lucru la care a contribuit și Asociațiunea Astra, pentru că a creat prin activitățile sale niște capete de pod, pentru o mai bună cunoaștere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
Ascultându-vă comunicarea susținută în cadrul Simpozionului v-am simțit încă legat de anii în care ați studiat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”din Iași, Facultatea de Istorie. Faptul că ați avut posibilitatea să studiați în România a fost un factor determinant în viața d-voastră și de ce ați ales istoria?
O.Ț.:Alegerea Iașului pentru a face facultatea de istorie la Universitatea „Al. I. Cuza” mi-a schimbat viața în trei feluri. În primul rând aici am realizat pe deplin că sunt român și m-am integrat în spațiul identitar românesc sub toate aspectele. În al doilea rând, am făcut una din cele mai bune facultăți de istorie din țară, cu profesori deosebiți, cărora le port un respect aparte: Gh. Platon, I. Caproșu, Gh. Clivetti, Al. Zub, I. Agrigoroaiei, I. Ciupercă, conducătorului tezei mele de doctorat, domnul Emilian Bold și mulți alții. În cele din urmă, aici am cunoscut o dimensiune de performanță sportivă absolut inedită și benefică, la CSM Iași, sub îndrumarea antrenorilor Constantin și Nicușor Vasiliu. Astfel, datorez Iașului și României ambele ipostaze de performanță intelectuală și sportivă, care mă definesc ca personalitate.
Chiar în ziua în care am plecat din Iași spre Republica Moldova, urma să aibă loc premiera filmului „Varațiuni pe un nume” realizat după cartea pe care ați scris-o împreună cu Boris Boguș, o carte premiată la Salonul Internațional de Carte (Chișinău 2013), tradusă în mai multe limbi. Ce a însemnat acest proiect și ce sentimente vă încearcă văzându-l încununat de succes?
O.Ț.:Istoria lui Simatoc este istoria multor basarabeni îngropați în noianul istoriei de regimurile totalitare și autoritare, care au dorit să șteargă orice referire la conexiunile dintre Basarabia și România. Atunci când împreună cu Boris Boguș am început a scrie cartea despre Simatoc, ne-am întrebat cum a fost posibil ca personalitatea acestui fotbalist absolut remarcabil să fie dosită atâta timp în ambele țări, în timp ce numele său este încrustat în muzeul de glorie al FC Barcelona, unul din cele mai mari cluburi de fotbal ale lumii?
Credem că „aportul” decisiv la „uitarea” sa deliberată şi la dificultatea recuperării memoriei sale l-au avut regimurile autoritare şi totalitare pe care le-a avut de înfruntat pe parcursul vieţii sale, care au fost mai „fioroase” decît oricare din necruţătorii fundaşi pe care i-a întâlnit pe terenul de fotbal. Iniţial, acesta a fost regimul totalitar sovietic care a anexat Basarabia în 1940, apoi în 1944, şi care făcea numele său tabu pentru o perioadă de peste cincizeci de ani în Basarabia. Ulterior, împotriva sa a fost montat regimul comunist din România, care i-a retras cetăţenia, apoi l-a dat „uitării” prin interzicerea oricărei referinţe la viaţa şi performanţele sale. La fel de malefic a fost regimul marionetă a sovieticilor din Ungaria, care a supus represiunilor întreaga familie a soţiei considerată o familie de „duşmani de clasă”. În ultimă instanţă, Simatoc a trebuit să demonstreze abilitate şi precauţie pentru a evita rigorile regimului autoritar al dictatorului Franco, atunci când va juca şi locui în Spania, alegând să evadeze şi de aici în Australia, în anul 1963.
Această tăcere era deliberată şi din considerentul că avuse o carieră fotbalistică halucinantă la Inter Milano şi FC Barcelona, fapt care contrasta flagrant cu pata de întuneric şi izolarea internaţională care se lăsase asupra fotbalului românesc după venirea comunismului. Toate dicţionarele, enciclopediile sau cărţile publicate în acea perioadă în România nu pomenesc în niciun fel numele său, de parcă Simatoc nu a existat în fotbalul românesc. Cât despre Republica Moldova, locul unde s-a născut Simatoc şi unde a trăit până la vârsta de paisprezece ani, aici lucrurile erau şi mai complicate, deoarece anexarea Basarabiei şi transformarea ei în RSS Moldovenească au făcut ca regimul sovietic să şteargă complet din memorie perioada interbelică, anihilând orice formă de românism și pretinzând că primele veleități de performanță sportivă au venit aici după 1940/1944.
Prin realizarea cărții și a filmului despre Simatoc am dorit să înlăturăm această nedreptate istorică și să-l aducem pe marele fotbalist acasă, în România și Republica Moldova, dar și să-l facem cunoscut lumii întregi.
La Bălți ne-ați prezentat un fragment emoționant din filmul „Expedițiile Memoriei: Kazahstan”. Cum a luat naștere și ce reprezintă acest proiect pentru d-voastră, pentru comunitatea românilor din Kazahstan?
O.Ț.:În vederea realizării unui activism civic printre tinerii din Republica Moldova şi generarea unui consens social în societate am considerat oportun, atunci când exercitam funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului, iniţierea unui program social pentru tineret – Expediţiile Memoriei – care avea drept scop atragerea sa într-un proces de cunoaştere aplicativă a istoriei noastre, prin implicare nemijlocită a tinerilor în descoperirea acelor repere ale identităţii care ne-a modelat în timp. Unul din elementele cele mai importante ale cunoaşterii istorice este memoria deportărilor din anii 1941 şi 1949, în timpul cărora mii de români/moldoveni, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei şi alte naţionalităţi ale Basarabiei istorice au fost deplasaţi de către regimul totalitar sovietic spre regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice.
Memoria acestor deportări şi consecinţele de durată asupra modelării societăţii moldoveneşti nu au fost pe deplin studiate şi încă urmează a-şi găsi locul în procesul de consolidare a societăţii moldoveneşti. În absenţa unei astfel de recuperări, cu greu vom reuşi realizarea unui consens şi a unei coeziuni în R. Moldova. Prin urmare, iniţierea unui program naţional pentru tineret are ca scop prioritar angrenarea unor segmente largi ale tineretului din R. Moldova în identificarea, descoperirea şi reabilitarea memoriei istorice legate de deportările staliniste, dar şi de totalitatea memoriei legate de trecutul totalitar sovietic.
Programul are menirea organizării unor expediţii ale tinerilor pe timp de vară, care să se deplaseze organizat pe locurile deportărilor sovietice ale concetăţenilor noştri, care ar oferi posibilitatea implicării tinerei generaţii în cunoaşterea istoriei noastre, în recuperarea mormintelor a celor deportaţi, a localităţilor unde au fost deplasaţi, a identificării moldovenilor rămaşi acolo, pentru redarea unei dimensiuni de conştientizare a trecutului nostru istoric prin prisma unor experienţe personale.
Într-o etapă iniţială aceste expediţii vor implica încadrarea tinerilor de la facultăţile de istorie, pentru care aceste experienţe să devină parte integrantă a practicii de specialitate, ulterior acest proces să devină unul extins la nivelul întregii societăţi moldoveneşti şi a tinerilor care ar dori să se implice în realizarea pe timp de vară a mai multor expediţii menite să educe politic, social, profesional şi istoric mii de tineri din R. Moldova și România.
Impactul social şi educaţional al acestui proiect este extrem de complex şi poate avea efecte imediate şi de lungă durată asupra educării civice a tinerilor din R. Moldova, de angrenare a acestora în opera de recuperare a trecutului nostru istoric, a identificării unor puncte de reper comune între naţionalităţile conlocuitoare, marcate de efectele nocive ale perioadei sovietice, oferind acestora un nivel sporit de coeziune, o posibilitate sporită de comunicare şi de angrenare într-un dialog social menit să ne consolideze la nivel de comunitate şi să organizeze tineretul la nivel civic.
Din mai multe puncte de vedere am considerat oportună realizarea primelor expediţii în Kazahstan, acolo unde există mai multe comunităţi ale moldovenilor, studierea cărora poate constitui ulterior un bun prilej pentru redimensionarea acestor expediţii spre Siberia şi regiunile îndepărtate ale Federaţiei Ruse. Locaţiile, oamenii şi documentele filmate au făcut parte din filmul documentar „Expediţiile Memoriei: Kazahstan”. Pe parcursul aflării s-au realizat 14 ore de filmare, absolut inedite, care vor putea deveni un important document de arhivă cinematografică și de cercetare. Interviurile şi documentele se vor regăsi în culegerile de publicaţii privind memoria orală a românilor deportaţi, prizonieri de război şi alte categorii de români moldoveni aflaţi în Kazahstan sau care s-au reîntors în R. Moldova și România după destalinizare. S-a iniţiat un proiect de publicare a unei cărţi despre prizonierii de război români aflaţi în Kazahstan în timpul şi după al doilea război mondial. Universitatea „Bolashak” a realizat deja un proiect similar cu prizonierii japonezi şi cei unguri. În urma primei expediții am identificat centre de cercetare din România și R. Moldova, care au fost cooptate într-un proiect trilateral de cercetare a problemei în cauză. Important este faptul că diaspora românească din Kazahstan a simţit prezenţa noastră acolo ca o necesitate vitală, o chestiune de atenţie şi importanţă care am acordat-o trecutului românilor aflaţi acolo, am arătat dorinţa de a-i cunoaşte şi a le întoarce acasă istoriile lor. Întâlnirile avute la nivel înalt în Kazahstan, unde am scos în evidență preocupările pentru soarta și istoria comunității românești, au pus în evidență această problemă în mediul politic, academic și cultural kazah, oferind o perspectivă de încredere și mândrie pentru conaționalii noștri aflați acolo. Impactul proiectului rezultă şi din atitudinea pe care partea kazahă a simţit-o prin proiect în recuperarea istoriei unei comunităţi care se află în decădere şi descreştere. Dacă în 1989 în Kazahstan erau 33 mii români, atunci în recensământul din 2009 se numărau mai puțin de 15 mii. Reanimarea acestei comunităţi este o datorie sacră pe care dorim să o realizăm prin continuarea acestui proiect.
Realităţile constatate în Kazahstan ne arată că istoria acestor români, recuperarea comunităţilor româneşti de aici şi din alte state post-sovietice, dar mai ales viitorul lor, depinde nu doar de eforturile statului român, dar şi de necesitatea asumării responsabilităţii istorice pentru soarta lor din partea R. Moldova. Mai exact, resuscitarea şi vitalitatea comunităţilor româneşti din spaţiul post-sovietic ar trebui să fie rezultatul unui efort conjugat al celor două state româneşti, pentru că această unitate de acţiune ar determina nu numai o eficienţă a recuperării sale existenţiale, dar şi o claritate la nivelul unităţii interne, prin asumarea unei identităţi româneşti comune din partea celor răzleţiţi prin diferite colţuri ale fostei uniuni.
Pentru o scurtă perioadă de timp ați fost Ministru al Tineretului și Sportului din Republica Moldova. Ce reprezintă acea perioadă?
O.Ț.:Perioada scurtă în care am fost ministru a fost una foarte zbuciumată și întrâncenată din punct de vedere politic. Cu toate acestea am acceptat funcția deoarece îmi venea ca o mănușă domeniul tineretului și sportului. Am evoluat pe arenele sportive la cel mai înalt nivel, cunoșteam „bucătăria” politicilor de sport, dar cel mai important știam ce am de făcut. Dezvoltarea infrastructurii sportive și schimbarea generațiilor de tehnicieni, antrenori și manageri din domeniul au fost o prioritate. Pe de altă parte, activam în mediul universitar de unsprezece ani, cunoșteam problemele tineretului, știam cu ce trăiesc tinerii și care le este păsul. Am activat ca profesor și cercetător în multe țări și universități, aveam destule practici și cunoștințe pentru a aduce un nou suflu unui minister de la care existau multe așteptări. Cu regret, practicile de corupție existente în domeniul sportului de performanță m-au angrenat într-o bătălie atât cu funcționari din minister, inclusiv vice-ministrul, cât și cu unii conducători ai instituțiilor sportive, care foloseau sifonări de bani, proiecte și vânzări ilicite de sportivi. Am fost demis în condițiile excluderii de la guvernare a Partidului Liberal, dar rămân cu o importantă experiență de conducere a unui domeniu deopotrivă complicat și important pentru imaginea și viitorul R. Moldova.
Am aflat despre performanțele pe care le-ați avut în sport. De ce box, domnule Octavian Țîcu? Care a fost factorul determinant în alegerea acestui sport dur și ce a însemnat pentru d-voastră?
O.Ț.:M-am perindat pe la mai multe probe sportive în copilărie și la juniorat, de la fotbal, baschet și volei la tenis de masă și badminton, pentru ca în cele din urmă, pe la 16 ani să ajung într-o sală de box. Drept imbold pentru această ocupație mi-a servit fratele mamei mele, unchiul Andrei Grosu, boxer de performanță și mare celebritate prin părțile Unghenilor, care a băgat în mine „viermele” sportului cu mănuși. Probabil simțem și un complex de inferioritate din cauza staturii mici pe care o aveam, dar în definitiv am cochetat cu boxul , fără a fi crezut că vreau să fac sport de performanță. Din contra, mi-am ales facultatea ca o prioritate, schimbând în viața mea șase antrenori, tocmai pentru că mă mutam dintr-un loc în altul. Performanța a venit în 1994, când am câștigat Campionatul R. Moldova, iar apoi în 1995 am participat la primul meu Campionat Mondial în Germania. Au urmat Europenele de la Vijle, Danemarca, din 1996, unde am ocupat locul 5 și dreptul de a reprezenta R. Moldova la Jocurile Olimpice de la Atlanta. Cred că aici s-a produs ruptura, care m-a dus pe valul marei performanțe. Interesant era că cei de la Iași întotdeauna au considerat această performață a lor, s-au mândrit cu asta, eu fiind primul pugilist ieșean calificat vreodată la Jocurile Olimpice, iar mai târziu vice-campion european în 1999. Boxul mi-a dat un nume, dar și o disciplină interioară, o perspectivă de încredere asupra vieții, lucru care m-a ajutat ulterior în toată realizările mele.
Am constatat că excelați în toate domeniile în care v-ați implicat, având calități de învingător, aveți o formulă a performanței pe care ne-o puteți dezvălui?
O.Ț.:Mai în glumă, mai în serios, există o formulă a performanței, pe care au dezvoltat-o cei care se preocupă de performanța sportivă. Iar eu o aplic cu regularitate la toate domeniile în care activez și o fac cunoscută studenților mei la orele de curs. P (performanța) este suma la 4 A, dintre care: Aptitudinile cu care ne naștem, Ambianța în care trăim, Antrenamentul pe care îl depunem și Atitudinea pe care o avem față de ce facem.
Domnule Octavian Țîcu, sunteți conferențiar universitar la Universitatea de Stat din Moldova, cercetător la Institutul de Istorie a Academiei de Științe, istoric, politician, scriitor, jurnalist, sportiv, ce au toate acestea în comun?
O.Ț.:Unicul lucru în comun este faptul că le fac eu. În rest sunt atât de diverse, încât uneori îmi pare că suntem mai mulți în unul. Dar desigur explicația vine din faptul că eu întotdeauna am crezut că profesionalismul vine din cunoașterea profundă a domeniului. Rar poți fi campion olimpic la box și la haltere în acelaș timp. De la cunoaștere în profunzime a lucrului de care m-am apucat să-l fac a contat întotdeauna reușita. În plus că am ales să fiu integru intelectual și fizic, fără ca ambele componente să aibă de suferit. Iar la toate se adaugă curajul de boxer, pentru că în comparație cu boxul viața este o floare la ureche.
Cât de importantă este susținerea venită din partea celor apropiați? Vă rog să ne spuneți cum au primit vestea intrării în politică, părinții, soția, copilul și cum reușiți să vă împărțiți timpul pentru a nu vă neglija nici cariera, nici familia?
O.Ț.:Familia contează desigur, dar eu întotdeauna am luat decizii în contrasens, m-am ascultat doar pe mine. Nu pot să știu de unde vine asta. Chiar și decizia de a urma facultatea de istorie a fost contrară dorinței mamei, care mă vedea la limbi și a unchiului care mă vroia la sport. Cu ministerul desigur am avut susținerea tuturor din familie, deși au existat numeroase momente de tensiune. Mai ales că începusem lupta cu sistemul corupt, existau amenințări, dar până la urmă eu am trăit ca boxer printre bandiți, le cunoșteam mentalitatea și metodele, așa că toate s-au aranjat. În rest, timp îmi ajunge pentru tot, mai ales pentru copilul meu, căruia încerc să-i dedic cât mai mult timp posibil.
Afișați un calm și o stăpânire de sine uimitoare. Ce se află în spatele zâmbetului?
O.Ț.:Stă încrederea că lumea e bună și poate fi schimbată atunci când zâmbești. Și poate faptul că am o stare de împlinire datorată lucrurilor pe care le fac, nu am nevoie să demonstrez nimănui nimic. Asta vine din sport. La noi la sport oamenii vorbesc cu medaliile pe masă. Așa m-am obișnuit și în viață. Salut și respect valoare, dar o contest acolo unde este falsă. În ultimă instanță, iar asta este un secret, un boxer are calm pentru că are întotdeauna în arsenal un croșeu de stânga sau o directă de dreapta, care te poate scoate din orice încurcătură. Chiar dacă în afara ringului m-am bătut o singură dată.
În calitate de istoric credeți că este posibil ca într-o zi Republica Moldova și România să se poată îmbrățișa fără a fi nevoie să mai treacă prin acele blestemate vămi?
O.Ț.:Cred în reunificarea R. Moldova cu România, fie ea printr-o unire directă, fie prin intemediul integrării în Uniunea Europeană. Doar că prima soluție ar fi mai rapidă și mai ajutătoare pentru cetățenii R.Moldova. Există numeroase forțe care pledează în R. Moldova pentru acest deziderat, dar și multe care se opun. În cele din urmă, reunirea se va decide pe măsură ce va falimenta ideea de funcționalitate a statalității moldovenești sau în contextul unui cataclism regional major, care va determina cetățenii R. Moldova să opteze pentru reîntregirea cu România, așa cum a fost în 1918.
Ne apropiem de ziua de 1 Decembrie și de sfârșitul interviului .Ce semnificație are pentru istoricul Octavian Țîcu această zi?
. .
O.Ț.:Sunt român, dar și cetățean român, prin urmare aceste calități surclasează ipostaza de istoric. Unirea din 1918 a fost făcută întâi de basarabeni, care au revenit primii la România și au deschis perspectivele și pentru restul românilor înstrăinați. Această Unire a ferit Basarabia de orgiile unui regim totalitar sovietic, a oferit posibilitatea aflării în cadrul statului român și implicit al civilizației europene. Prin urmare, în actuala configurație politică și geopolitică prețuiesc mai mult ca oricând această sărbătoare, care a dat continuitate suflului românesc în Basarabia.
Aveți un mesaj pentru cititorii cotidianului „Mesagerul de Covasna”?
O.Ț.:Am amintiri frumoase de la orașul Sfântul Gheorghe din anul 1993, când am participat acolo la un turneu de baraj pentru Centura de Aur. Am avut prieteni și colegi din Harghita și Covasna, la Iași, de care îmi amintesc cu drag și desigur sper să revin la d-voastră în curând cu filmul și cartea despre Simatoc, o istorie care leagă poporul român și cel ungar într-un fel aparte.
În final sper să vă fac o surpriză plăcută. Am fost contactată de antrenorul pe care l-ați avut la CSM Iași, Vasile Nicușor Vasiliu. Mi-a lăsat un mesaj emoționant despre d-voastră pe care vreau să vi-l împărtășesc:
„Octavian Țîcu…când a venit la sală, tatăl meu, Constantin Vasiliu, mi-a spus că a mai venit un sportiv din Republica Moldova. El fiind foarte ocupat cu marii campioni care erau în sală, Octavian nu i se părea ceva interesant, dar a insistat să am eu grijă de el. Eu eram un antrenor tânar, cu doi ani mai tânar decât Octavian…antrenorul si sportivul. În fiecare zi el venea primul la antrenamente și pleca ultimul…aici la CSM Iași era să cunoască succes după succes. Era foarte serios și sincer, un sportiv exemplu, cu bun simt și docil. Munca noastră, inocența și credința în Dumnezeu ne-a adus din succes în succes. Am câștigat cu Octavian Țîcu 23 de turnee internaționale, trei participări succesive la campionatele europene de seniori, trei participări la campionatele mondiale.Vicecampion european de seniori și locul 2 la Cupa Europei, Octavian Țîcu a fost primul boxer din istoria boxului ieșean participant la Jocurile Olimpice, cele de la Atlanta pentru clubul CSM Iași! Când a venit Octavian la sală era ca o pietricică de râu neșlefuită, apoi a devenit cel mai scump diamant din lumea boxului meu! Când ne antrenam parcă pluteam, nu exista noțiunea de oboseală, de stres, tot timpul zâmbea sincer și atunci când încasa câte o lovitură mai puternică, deși era foarte tehnic și nu primea lovituri. Fenomenalul Octavian Țîcu a fost alesul lui Dumnezeu în cariera mea, bunul simț și profesionalismul lui l-au adus la perfecțiunea stilului. Am visat cu ochii deschiși amândoi…am plutit spre victorie, Dumnezeu ne-a ajutat, eram doi copii inocenți și plini de speranță. Octavian Țîcu este fratele meu de cruce…unirea României cu Basarabia este constituită încă de atunci prin succesele lui Octavian Țîcu, care a unit Republica Moldova cu România prin rezultate de excepție. Tatăl meu și cu mine suntem mândri de a fi contemporani cu Octavian Țîcu, acest om simplu, dar minunat, genial, binecuvantat de bunul Dumnezeu și toți sfinții lui! Cea mai mare comoară a noastră sunt succesele și datoria împlinită față de neamul românesc…sunt fericit! Multumesc.
Sincer așa a fost, iți spun că nașterea copilului meu și succesele lui Octavian Țîcu au fost cele mai frumoase evenimente din viața mea.”( Vasile Nicușor Vasiliu-antrenor de box, Iași (12 nov. 2015)
Mihaela Aionesei-Târgu Secuiesc
