Interviu cu Părintele Cristian-Anthonio Pintrijel, preot la Paraclisul „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” și „Sfinții Mucenici Doctori fără de Arginți Cosma și Damian din Roma” al Spitalului de Recuperare Cardiovasculară „Dr. Benedek Geza” din Stațiunea Covasna
Se dedică slujirii lui Dumnezeu, îngrijindu-se de sufletele celor care trec pragul Capelei ”Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” a Spitalului de Recuperare Cardiovasculară „Dr. Benedek Geza” din Stațiunea Covasna.
”Nicio zi nu e la fel. Sunt pacienți în stadii diferite de boală, unii având mai multe și grave, chiar și cancer. Fiecare are o poveste, una mai dureroasă ca alta, iar implicarea este diferită. Modul în care le vii în întâmpinare e foarte important”, mărturisește Părintele Cristian-Anthonio Pintrijel. Despre misiunea sa, dar și despre istoricul Capelei „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul”, care astăzi, 9 noiembrie, își cinstește ocrotitorul, Părintele Cristian-Anthonio Pintrijel ne-a spus mai multe în cadrul unui interviu.
– Părinte, vă rog să ne spuneți când și cum v-ați dat seama că vă doriți să deveniți preot și care a fost traseul pe care l-ați urmat în acest sens?
– În primul rând doresc să vă mulțumesc pentru bucuria și onoarea pe care m-ați făcut-o mie, nevrednicului și astfel ați ales a poposi în smerita noastră Capela a Spitalului de Recuperare Cardiovasculară din Stațiunea Covasna.
Am văzut lumina acestei lumi vremelnice într-o zi de vară a anului 1984, în orașul Siret, județul Suceava, în nordul Bucovinei, la graniță cu Ucraina. Am avut marea șansă să mă nasc într-o familie de oameni harnici, Constantin-tata și Elena-mama, care de mici au cunoscut ce înseamnă lipsurile și greutățile, însă prin curaj, ambiție și omenie au reușit să crească și să educe doi copii, eu, Cristian-Anthonio și sora mea cu șase ani mai mică, Cristiana-Andrada.
Din câte îmi amintesc, dorința de a-L sluji pe Dumnezeu a început să prindă rădăcină în sufletul meu încă din fragedă copilărie, din timpul grădiniței. Începând cu clasele primare am început să merg cu bunica mea Leocadia, regulat, duminica la biserică, astfel că de prin clasa a III-a eram copilul care rostea La Sfânta Liturghie, în fața Ușilor Împărătești, în genunchi, rugăciunea domnească „Tatăl nostru”. Din clasa a V-a am început să rostesc Simbolul de Credință. Observârd râvna pentru biserică, prin clasa a VI-a cantorul m-a chemat la strană. Am început să citesc psalmi și rugăciuni la vecernie și la utrenie, să țin isonul, apoi peste un an am intrat în corul bisericii ca tenor secund, fiind cel mai tânăr membru al corului pe patru voci. După ce am intrat în cor, m-a urmat și tatăl meu, ajungând astfel colegi ca tenori-secunzi. Eram foarte îndrăgit de către domnii și doamnele de la cor. Continuam să rostesc și Crezul.
În paralel, începând cu clasa a IV-a, aveam și viață de scenă ca solist de muzică ușoară, fiind membru al Clubului Copiilor și Elevilor din Orașul Siret. În particular, acasă, am urmat și cursuri de orgă electronică, iar în timpul clasei a VII-a, un an de pian la Școala Populară de Arte „Ion Irimescu” din mun. Suceava. A fost o perioadă cu multe participări la spectacole, concursuri județene și interjudețene de muzică ușoară și folk.
A venit momentul în care trebuia să aleg liceul ce avea să pună o amprentă decisivă viitorului meu. Am avut de ales între Liceul de Informatică din Suceava – propunerea părinților, Liceul de Arte (Muzica) și Seminarul Teologic. Cu rugăciune, gândurile mi s-au limpezit și am ales a păși pe drumul spre slujirea lui Hristos. Am terminat clasa a VIII-a în 1999, apoi în perioada 1999-2004 am urmat cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. A fost o perioadă frumoasă, dar și plină de încercări.
Anul 2000 a fost unul decisiv în parcursul meu duhovnicesc, cunoscându-l pe cel ce avea să îmi devină părintele care m-a născut la viața cea nouă în Hristos, părintele Nectarie Clinci, care la acea vreme era duhovnic la Mănăstirea Putna. Peste un an a fost transferat ca egumen la Mănăstirea, schit atunci, Sihăstria Putnei. Perioada seminarului a fost cea în care mi-a fost dat să simt ce înseamnă Harul Duhului Sfânt care izvora din ascultarea de duhovnic. Acum începeau să mi se deslușească unele taine ale vieții creștine și începeam să înțeleg cât de importantă este prezența în viața creștinului a unui duhovnic cu experiență.
Am absolvit Seminarul cu bine în 2004, apoi cu voia lui Dumnezeu am ajuns pe băncile Facultății de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna”, susținându-mi lucrarea de licență în anul 2008, iar disertația în 2011. În luna august 2008 m-am căsătorit cu Alexandra Hagiu, fostă colegă de facultate, originară din Zăbala, jud. Covasna, o persoană cu suflet curat, hotărâtă, curajoasă și demnă, despre care vrednicul de pomenire Pr. Prof. Ilie Moldovan, care a prețuit-o mult, zicea că „face cât o sută de băieți”. Așa și era.
Chemați fiind de către Înaltpreasfințitul Părinte Ioan, pe atunci episcop al Covasnei și Harghitei, am lăsat Suceava lui Ștefan cel Mare și am plecat la Miercurea Ciuc unde în perioada mai 2009–iulie 2011 am fost angajați ai Centrului Eparhial Miercurea Ciuc, eu în cadrul Secretariatului eparhial, iar soția la contabilitatea episcopiei. În perioada octombrie 2009 – august 2010 am făcut studii de Teologie Practică la cea mai veche universitate din Germania „Ruprecht – Karls” din Heidelberg cu o bursă din partea organizației Diakonisches Werk a Bisericii Evanghelice Germane.
În data de 17 aprilie 2011 (Duminica Floriilor) am fost hirotonit diacon, două luni am fost diacon misionar, iar de la 1 iulie 2011 până în februarie 2014 am slujit ca diacon la catedrala „Sf. Ier. Nicolae” și „Sf. M. Muc. Gheorghe” din mun. Sfântu Gheorghe, Covasna.
– Cum ați ajuns preot misionar de caritate la Capela „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” a Spitalului de Recuperare Cardio-Vasculară din Covasna?
– Ajungerea mea la capela cu hramurile „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul” (prăznuit pe 9 Noiembrie) și „Sfinții Mucenici Doctori fără de Arginți Cosma și Damian din Roma” (1 iulie) o consider rânduiala lui Dumnezeu. Am o vorbă: „Nu am mișcat și nu am dat un pai pentru a ajunge aici”. Poate ceea ce am dat este conștiința curată că am intrat în preoție chemat fiind, pe ușa din față, fără a cere vreodată intervenția cuiva. M-am lăsat purtat de voia lui Dumnezeu la modul cel mai real.
Ceea ce mă bucură foarte mult este faptul că aproape 5 ani am făcut misiune la Biserica Spitalului Județean „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, biserică ce printre ocrotitori îl are și pe Sf. Ier. Nectarie, fiind psalt alături de alți colegi de-ai mei de seminar sub ocrotirea părintelui misionar de caritate Constantin Diaconașu, un vrednic și plin de râvnă sfântă slujitor al altarului. Această perioadă m-a ajutat nespus în ceea ce privește înțelegerea misiunii de preot de spital.
Încă de dinainte de a ajunge la Miercurea Ciuc, când Înaltpreafințitul Părinte Ioan ne-a chemat în mai multe rânduri pentru a vorbi de venirea noastră în „Episcopia Munților”, mi-a propus hirotonia. L-am rugat să mă ierte pentru nu pot accepta încă, spunându-i că nu sunt încă pregătit și că mai am nevoie de timp „să mă coc”. ÎPS Ioan a apreciat sinceritatea și a așteptat „plinirea vremii”. Am acceptat chemarea în inima țării.
După aproape 2 ani la Centrul Eparhial, ÎPS Ioan ne-a trimis mai aprope de satul natal al soției – Zăbala, la Sfântu Gheorghe. A fost o perioadă foarte frumoasă, dar și grea. După ce în aproape doi ani am schimbat trei chirii, am primit binecuvantare de la ÎPS Ioan să ne mutăm la Zăbala. I-am zis că prefer să fac naveta la Sfântu Gheorghe, dar să stăm în casa noastră. Socrii au construit acum aproape 20 de ani o casă vizavi de biserica ortodoxă din sat. Aceștia, împreună cu părinții mei, și-au unit puterile și ne-au ajutat să amenajăm parterul pentru a ne putea muta. Aceasta fost singura cerere în ceea ce ne privea de când am ajuns în această zonă.
Ajungând să locuiesc în Zăbala, ÎPS Ioan mi-a recomandat ca în timpul săptămânii să slujesc la Capela Spitalului de Cardiologie cu părintele protopop Ioan Bercu, iar în zilele de duminică și la sărbători să mă deplasez la Catedrala din Sfântu Gheorghe pentru slujire. De asemenea, mi-am menținut activitatea ce o aveam de întreprins cu Corul de Copii și tineret „Sf.Ier.Nicolae”: repetițiile din fiecare luni, precum spectacolele, concursurile și celelalte manifestări cu caracter cultural, educațional, religios și patriotic. De la sfârștul lunii noiembrie am început să merg mai mult singur la slujbele de la capelă. După sărbătorile de iarnă am avut o întâlnire cu ÎPS Ioan care ne-a întrebat dacă am vrea să ajung preot la capela spitalului. Răspunsul a fost afirmativ, mai ales că misiunea în spital deja o experimentasem la spitalul din Suceava și am considerat că se potrivește de minune sufletului meu. Chiar dacă în Covasna nu aveam o locuință de serviciu, o casă parohială, totuși satul unde locuiam de câteva luni este foarte aproape de Spital.
Am fost hirotonit pe seama capelei spitalului de Cardiologie în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, pe 23 februarie 2014, iar duhovnicia am primit-o pe 5 martie 2014, în a treia zi din Postul Mare.
– Vă rog să ne spuneți, în câteva cuvinte istoricul acestei capele.
– Am aflat din mărturia părintelui protopop Ioan Bercu, că în timpul lucrărilor de la biserica de lemn de la biserica Montana, Înaltpreasfințitul Părinte Ioan s-a documentat mai temeinic asupra vieții duhovnicești din orașul Covasna.
Înaltpreasfințitului Ioan i-a atras atenția în mod deosebit Spitalul de Cardiologie care funcționează permanent, bucurându-se de alese aprecieri atât în țară, cât și în afara ei, în Europa, dar nu numai.
Spitalul de Cardiologie construit în Valea Zânelor – de altfel, prima instituție de acest gen din România – a împlinit în acest an 55 de ani de când a fost dat în folosință. Spitalul funcționează, de obicei, la capacitate maximă. Tratamentele sunt efectuate de 16 medici, și 76 de asistenți și asistente. Aflat în subordinea Ministerului Sănătății, spitalul are o capacitate de cazare de peste 723 de locuri în 9 secții, dintre care două secții – cardiologie și neurologie – sunt pentru copii. Anual, în medie, vin 12 mii de pacienți, dar au fost și 16 mii, pacienți cărora li se aplică metoda Covasna, apreciată de către mari savanți ai lumii. Esenţa metodei: combinarea tratamentului obişnuit cu ceea ce oferă doar Covasna. Mofeta spitalului este una dintre cele mai mari din lume, are o suprafață de 100 mp și poate deservi 100 de persoane în același timp. Zilnic, sunt efectuate aici 400-500 de proceduri de tratament. Programul de reabilitare cardiovasculară este individualizat, în funcție de diagnostic, este atent monitorizat de specialiști și durează 16 zile, fiind indicată repetarea curei balneare la 6 luni. Medicii spun că apa minerală, aerul şi mofetele de la Covasna fac adevărate minuni pentru sănătate. Exercițiile de gimnastică terapeutică, celelalte proceduri ajutătoare prezente și în alte centre recuperatorii, precum și tratamentul medicamentos, respectiv regimul dietetic, sunt completate de tratamentul în mofete, băi cu dioxid de carbon, la care se adaugă și efectul benefic al aerului bogat în oxigen și ioni negativi. Masajul, aerul de munte şi mişcarea zilnică poate fi o modalitate bună pentru a scăpa de stres. Nu-i de mirare că mii de oameni iau drumul către inima pădurii, în stațiunea Covasna.
Se impunea în mod firesc, așa cum există la marea majoritate a spitalelor din România și în cadrul acestui spital unic în țară prin specificul său să existe un spațiu de cult, mai ales că marea majoritate a pacienților care vin la tratament din toată țara sunt credincioși creștin-ortodocși membri ai Bisericii Ortodoxe Române, printre care mulți clerici: episcopi, preoți, monahi și monahii. De altfel, de la început capela a fost deschisă tuturor, indiferent de confesiune. Cei mai mulți dintre pacienți fără posibilități de deplasare și probleme grave de sănătate, erau obligați în primul rând de context, anume lipsa unei biserici ortodoxe canonice în zonă să parcurgă 4 km dus-întors până la primul sfânt locaș.
În toamna anului 2012 ÎPS Ioan l-a trimis pe părintele Protopop „să studieze terenul” și să se documenteze dacă s-ar putea amenaja o capelă în incinta Spitalului. Problema a fost discutată cu d-na Sporea Monica, managerul general de atunci al Spitalului și s-a găsit bunăvoința necesară. Pe tot parcursul amenajării, d-l Cristian Cimpoi, cel ce avea să devină la scurt timp conducătorul unității spitalicești în locul doamnei Monica, a fost un ajutor de mare nădejde.
Pe 14 ianuarie 2013, ÎPS Ioan, împreună cu Prot. Ioan Bercu au fost la „Cardiologie” și au definitivat discuțiile în vederea amenajării unei capele. Pe 7 martie ÎPS Ioan a venit să vadă spațiul amenajat, iar în data de 12 martie 2013, într-o marți la ora 16.00 a avut loc slujba de sfințire oficiată de către ÎPS Ioan înconjurat de un sobor de preoți format din părintele consilier bisericesc Teodor Bijec, părintele protopop Ioan Bercu, preoți din protopopiatul Sfântu Gheorghe și preoți veniți la tratament, în total 12 și un diacon-eu. Au participat peste 200 de credincioși veniți la tratament precum și credincioși din Covasna și împrejurimi. A fost o slujbă cu adevărat frumoasă, fiind adunată suflare românească din toate părțile țării, capela devenind astfel pentru câteva clipe, inima duhovnicească a românilor. Începând cu a doua zi după sfințire au început să se țină slujbe. Pe 21 mai, părintele protopop avea să primească un telefon prin care era înștiințat că sala ce servea ca și capelă a fost ocupată cu 20 de paturi și transformată în salon. A rămas așa până pe 17 iulie când a fost reluată activitatea.
Din octombrie, după cum am amintit, am început să slujesc și eu la această capelă, aproape o lună însoțit de părintele protopop, apoi lăsat singur. În calitate de diacon săvârșeam ceea ce puteam: acatiste, rugăciuni și câte un cuvânt de folos sub forma unei cateheze. După hirotonia întru preot pe seama capelei Spitalului am preluat frâiele și am reorganizat capela, făcând schimbări radicale cu ajutorul conducerii spitalului, prietenilor și cunoștințelor din Suceava, precum și a credincioșilor cu suflet mare care au început să calce pragul capelei, unii chiar de două ori pe an. A fost un început frumos dar greu, pentru că nu am avut nimic din cele necesare serviciilor de cult, iar acum a devenit un spațiu plin de căldură duhovnicească și distins. Ceea ce reprezintă paraclisul astăzi – multe fiind încă de realizat – au fost săvârșite cu multă dragoste îmbinată cu osteneală și jertfă.
– În ce constă activitatea unui preot misionar de caritate?
– Preotul misionar de caritate trebuie să fie prin excelență cel care nu poate afirma că are un program stabil de 8 ore, ci este în misiune tot timpul, asemeni celor ce veghează ca noi să fim ocrotiți: medici, soldați, pompieri, și se arată prin ceea ce face un filantrop, adică un iubitor de oameni, care tot timpul încearcă să găsească soluții pentru a mângâia și tămădui suflete, iar dacă Dumnezeu îngăduie, și trupuri. Însă în general, activitatea unui preot misionar de spital constă în a alina pe cât posibil suferințele sufletești, care de cele mai multe ori sunt sursa celor trupești, iar aceasta se săvârșește mai ales prin taina spovedaniei, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, Taina Sfântului Maslu și implorarea milostivirii lui Dumnezeu prin ceea ce Biserica a rânduit ca instrumente în Molitfelnic, acea carte de cult asemeni unei „policlinici” în care gășești „instrumente de vindecat” pentru „orice boală și orice neputință în popor”.
– Ce calităţi îi sunt necesare unui preot misionar de caritate care slujește într-o Capelă a unui spital?
– În primul rând, sinceritatea cu el însuși, cu Dumnezeu și cu aproapele. Dacă a fost rânduit într-un spital să nu își dorească să fie mutat într-o parohie „mai bună”. Într-o biserică de spital nu există taxe și impuneri. De multe ori preotul este pus în situația de a ajuta financiar pe cei în nevoi. Omul nu vine la spital de plăcere, ci mânat de suferință. Spovedania – fiind taina milostivirii lui Dumnezeu- nu o faci pentru bani, dacă trebuie să vii de acasă pentru că ești chemat de o urgență nu ceri să ți se deconteze benzina. Cât poți oferi, oferă, iar Dumnezeu va purta grijă și de tine și de familia ta! Cine ajută pe sărac împrumută pe Dumnezeu! Preotul de spital trebuie de asemeni să fie permanent conștient de misiunea sa, diferită de cea din parohie, să se dăruiască dezinteresat cu timp și fără timp, să fie perseverent, să aibă curaj, să nu uite nicio clipă de rugăciune, să se pregătescă mereu prin lectură, să învețe mereu calea adevărului prin cateheze, să țină legătura cu duhovnicul său, să fie vigilent atunci când „oile sale” sunt în pericol de „a fi atacate de lupi răpitori și risipitori”. Mai ales în spitale, acolo unde oamenii sunt slăbiți trupește, de cele mai multe ori și financiar, pătrund „cei îmbrăcați în piei de oi” și încearcă să profite de necazul celui în nevoi și suferință printr-un prozelitism agresiv. Modelul Sfântului Apostol Pavel să îl aibă pururi în fața ochilor. Epistolele sale sunt un izvor nesecat de răspunsuri.
– Cum decurge o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră, din viața unui preot de caritate?
– Nicio zi nu e la fel. Sunt pacienți în stadii diferite de boală, unii având mai multe și grave, chiar și cancer. Fiecare are o poveste, una mai dureroasă ca alta, iar implicarea este diferită. Modul în care le vii în întâmpinare e foarte important. Pentru fiecare trebuie să ai un cuvânt de mângâiere. Ceea ce găsesc extrem de folositor, iar feed-back-ul credincioșilor este nespus de bun, o reprezintă punerea în practică a sfaturilor a doi profesori de mare valoare pentru teologia românească și universală, părintele Arhidiacon Ioan Ică Jr. și d-l Sebastian Moldovan, fiul Pr. Ilie Moldovan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu, anume: catehezele – cuvânt de învățătură explicativ: cea dinaintea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, a Sfântului Maslu și cele de după slujbele zilnice de seară. Cel mai mare impact asupra credincioșilor îl are scurta cateheză cuprinsă între Utreniei și Sfânta Liturghie. Rezultatul: cei prezenți știu de ce sunt acolo, iar la Liturghie mărturisim toți într-un singur glas și gând: „pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. În biserică nu mai este forfotă, iar măsura la care ajungem bucurându-ne de Sfânta Liturghie este una aleasă. Nu pot suporta tranformarea spațiului liturgic, mai ales la Sfânta Liturghie, în bazar, fiecare făcând ce vrea, când vrea și cum dorește. Apărarea Sfintei Liturghii de duhul acestei lumi este o poruncă. Pe mine personal această conștientizare pe care încerc să o trezesc în sufletele celor prezenți mă ajută nespus la slujire. Așa cum nu se poate concepe un zbor cu avionul fără instructaj, la fel Liturghia fără conștientizarea măcar în parte a tainei devine o piesă de teatru cu același actor, decor și coloană sonoră. În cei aproape 2 ani de slujire aici am legat relații alese cu toți cei ce au trecut pe aici, oameni desebiți, fie ei preoți, monahi, monahii, medici, profesori universitari, cadre didactice, ingineri, oameni simpli, țărani, dar mânați de aceeași dragoste de Hristos și a Sa Biserică, față de toți arătând aceeași grijă și prețuire. Îndrăznesc să spun că am o familie duhovnicească numeroasă, răspândită fiind în toată țara. În timpul săptămânii, înainte de slujba de la 18.30 avem program de spovedanie. Cea mai profundă relație însă se leagă în taina spovedaniei. Pe cei care vin pentru prima dată îi rog să se pregătească pentru spovedanie generală, acea spovedanie din copilărie până în prezent. Aceasta o săvârșesc mai ales cu cei ce se spovedesc foarte rar și nu au un duhovnic cu care țin legătura. Pe ceilalți care mai rămân de spovedit îi aștept la scaunul milostiv al judecății lui Dumnezeu după slujbă, astfel că de multe ori petrecem gustând dragostea lui Dumnezeu cea milosârdă în ziua următoare, însă bucuria de a putea fi de folos nu se poate compara cu nimic de pe fața pământului. Poate așa se va milostivi de mine Dumnezeu și îmi va rândui și mie un colțișor, o debara, în Rai.
În ceea ce privește spovedania, aceasta am învățat de la părinții mei duhovnici pe care i-am avut în cei 15 ani, că spovedania trebuie făcută ca și cum ar fi ultima și cu aceasta ne vom înfățișa în fața tronului Dreptului Judecător. M-am bucurat că oameni de 50, 60 sau 70 de ani, care se spovediseră doar o dată în viață, sau chiar niciodată și-au făcut curaj și au venit la mine, cel ce puteam să le fiu copil sau nepot și și-au mărturisit greșelile făcute pe parcursul întregii vieți. De altfel, au fost spre slava lui Dumnezeu și patru cazuri de convertire la Ortodoxie, iar unul de revenire la Ortodoxie. Este copleșitor să vezi și să simți cum lucrează iubirea lui Dumnezeu prin tine, un nevrednic. De cele mai multe ori, cele mai frumoase și pline de încărcătură duhovnicească erau drumurile de la capelă spre acasă, când totul se odihnește sub lumina palidă a lunii, așa încât poți simți adierea harului lui Dumnezeu izvorâtă din liniștea nopții, atunci când mașina devine chilie și biserică, iar marginea de drum, liman de mântuire.
– Cum ați descrie perioada scursă de când sunteți preot misionar de caritate, aici, la Capela „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul”?
– Perioada de foc a vieții mele, o perioadă a schimbărilor majore. O perioadă în care am învățat foarte mult despre oameni și nu mă refer numai la omul bolnav, ci la om, în general. O perioadă în care mi s-au deschis ochii să pot vedea și înțelege lucruri pe care nu le puteam concepe până atunci.
– Vă rog să ne spuneți mai multe despre activitatea, proiectele în care sunteți implicat în prezent și ce planuri de viitor aveți?
– Cea mai mare parte din timp o petrec la capelă sau în folosul capelei, sau mai bine zis, în folosul celor care calcă pragul capelei. Cel mai mult timp îmi ocupă grija pentru prezentul și viitorul duhovnicesc al capelei Spitalului, în rest încerc să rezolv problemele casnice și familiale, la care însă de multe ori rămân corigent. Apoi mă străduiesc, în măsura posibilităților, să acord atenție și lucrării de doctorat, iar doza de relaxare o iau în timpul repetițiilor corului de Copii și tineret „Sf.Ioan Valahul”. Ceea ce doresc să încep a împlini este visul Înaltpreasfințitului Părinte Ioan și dorința credincioșilor ce calcă pragul capelei și a căror mărturii le avem consemnate, anume de a ridica o biserică frumoasă adaptată cerințelor unui spital de recuperare cardio-vasculară, cu toate facilitățile. Multe se pot face spre slava lui Dumnezeu și în slujba aproapelui dacă există voință și susținere!
– Ați aminit de Corul de copii și tineret ”Sfântul Ioan Valahul”. Ce ne puteți spune despre acest cor, pe care îl coordonați și dirijați ?
– Corul s-a născut în primul rând la propunerea Asociației Cultural-Creștine „Justinian Teculescu”, prin cei ce sunt motorul acesteia, domnii Marius Popica, Lucian Bunghez și Ilie Oltean Staicu. Aflând despre activitatea pe care, la propunerea Înalpreasfințitului Părinte Ioan, am desfășurat-o împreună cu soția la Centrul Cultural „Miron Cristea” în perioada 2010-2011, când aceasta a coordonat Cercul de pictură pe sticlă și activități meșteșugărești tradiționale, iar eu corul de copii și tineret „Sf. Ier. Nicolae”, apoi înființarea și coordonarea în perioada 2011-2014 a Corului de copii și tineret al Catedralei Ortodoxe din mun. Sfântu Gheorghe, mi-au lansat invitația de a purcede la înființarea unui astfel de cor și în orașul Covasna, mai ales că există o comunitate tânără foarte capabilă și cu un potențial extraordinar. M-am bucurat foarte mult de propunerea domniilor lor, mai ales că după încetarea activității corului din Sfântu Gheorghe parcă se stinsese ceva înlăuntrul meu, acea flacără a tinereții pe care copiii și cei tineri o aprinseseră și o întrețineau. Trebuie să spun că îmi lipsesc foarte mult copiii din Sfântu Gheorghe, de care m-am atașat nespus și împreună cu care avem amintiri de neuitat. Îi îmbrățițez și le urez toate cele spre folos în viața aceasta și cealaltă! Trebuie să recunosc că mă regăsesc în ceea ce înseamnă lucrarea pastorală cu tinerii, o fac cu toată dăruirea și mă bucur să am posibilitatea de a putea înmulți talantul ce mi-a fost încredințat, atât cât mă pricep și mă Luminează Cel de Sus.
Corul „Sfântul Ioan Valahul”, care este practic o continuare a ceea ce am întreprins până acum în via cea tânără a lui Hristos, a luat ființă cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Andrei, noul nostru arhipăstor, pe 27 octombrie a.c., de sărbătoarea Sf. Cuv. Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștilor, ca motor în desfășurarea activităților aflate sub egida proiectului național inițiat de Patriarhia Română „Hristos împărtășit copiilor” și se află sub ocrotirea Sfântului Mucenic Ioan Valahul sau Românul, un sfânt cu un nume reprezentativ atât pentru zona noastră și timpurile în care trăim, dar mai ales pentru tineri, prin modelul de viață curată pe care și-a apărat-o chiar cu prețul suprem.
Muzica poate deveni poarta prin care putem pătrunde în sufletele copiilor, iar ei mai departe se fac mesageri ai binelui, adevărului și frumosului pentru cei ce-i ascultă; este scânteia ce aprinde dorința de a-L slăvi pe Dumnezeu, a sluji aproapelui și istoriei poporului nostru, căci, așa cum zicea Vasile Alecsandri, „de-l muncește dorul pe român, de-l cupinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cântă durerile și mulțumirile, își cântă eroii, își cântă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfârșit de frumoasă poezie”.
Scopul principal al grupului este dorința de a contribui la conservarea și promovarea valorilor religios-morale ale poporului român, precum și dragostea de Dumnezeu, țară, neam, limbă și de tot ce este frumos și ziditor de suflet.
Activitățile corului vor avea atât caracter cultural (muzică – genul religios și patriotic până la stilul folk, muzică ușoară, populară, cursuri de muzică psaltică-bizantină, teatru, oratorie), cât și catehetic, social-filantropic, dar și recreativ-educațional (tabere, excursii, drumeții).
– Câți membrii are Corul, ce vârste au aceștia?
– În momentul de față corul numără 18 copii cu vârste cuprinse între 7 și 13 ani.
– Se mai pot alătura noi membri?
– Ne-am bucura, mai ales că în școlile din orașul Covasna și împrejurimi sunt câteva sute bune de elevi vorbitori de limba română. Încă de la începuturi am specificat că îi așteptăm pe toți cei doritori cu vârste cuprinse între 7 și 30, anume acei elevi sau tineri care au încă suflet de copil și doresc să devină parte integrantă și activă a acestui cor spre îndeplinirea idealului propus. În această acțiune însă ne dorim să se implice cât mai mulți din cei ce trăiesc și simt românește, pentru că acest cor nu este al meu ci al comunității. Lucrez și voi lucra dezinteresat pentru că mă împlinește, dar îmi doresc să fim asumați și sprijiniți de comunitate, prin intermediul școlilor și parohiilor, prin cei ce au fost aleși reprezentanți ai noștri în această zonă. De aproape doi ani de când sunt în zonă am putut să îmi dau seama că în Covasna trăiesc oameni iubitori de patrie, de neam și cultură, oameni destoinici și harnici, oameni cu un potențial sufletesc imens.
– Ați format repertoriul?
– Repertoriul este format în primul rând din piesele ce au putut fi ascultate și trăite de către publicul din Miercurea Ciuc și Sfântu Gheorghe. Sunt piese alese „pe sprânceană”, cu un mesaj deosebit din punct de vedere uman, moral, religios și patriotic. Sunt cântece de o profunzime deosebită ce ating sufletul românului „până la lacrimi”. Selecția am făcut-o cu sufletul, iar dacă pe mine m-au impresionat, sper că au făcut să vibreze și sufletele celor ce ne-au ascultat și ne vor asculta. Bineînțeles nu lipsește piesa „Căciula” cântată de Ion Hagiu din Zăbala, mare patriot, om de cultură, rapsod și arheolog, cel ce a fost bunicul soției. Activitatea pe care o desfășor în această zonă o iau ca o predare de ștafetă în familie. Nu întâmplător a rânduit Dumnezeu ca cineva din această familie să țină flacăra aprinsă mai departe. Acest grup este menit să ne adune laolaltă pe toți cei ce locuiesc în această zonă: Covasna, Zăbala, Păpăuți, Zagon și nu numai. Tineretul este cea mai sigură investiție și nu ne dorim să rămânem fără copii din cauza neglijenței. Dacă nu avem grijă de ei vor pleca de aici. Mă bucur de această cinste pe care mi-a făcut-o Cerul și Neamul și îmi doresc să nu dezamăgesc. Însă trebuie să subliniez că nu sunt un profesionist în domeniu, ci încerc să realizez ceva, atât mă pricep și cât mă ajută Bunul Dumnezeu.
– Au început repetițiile? Unde se desfășoară acestea?
– Sigur. Prima repețiție a avut loc pe 27 octombrie a.c. Acestea se desfășoară săptămânal, în zilele de marți de la orele 16.00 până la 18.00 în Sala „Unirea” din Voinești-Covasna.
– Pe ce scene va putea fi urmărit Corul de copii și tineret „Sfântul Ioan Valahul” în perioada următoare?
– Nu ne dorim să apărem neapărat pe scene, ci ne dorim să intrăm în sufletul oamenilor, să activăm în conștiințele românilor dragostea de neam și țară și de tot ce e frumos și ziditor de suflet. Fiecare suflet de om să fie o scenă, iar în măsura în care timpul ne va permite, vom putea fi urmăriți oriunde vom fi invitați. Totuși, suntem abia la început. Avem nevoie de puțin timp pentru a ne cunoaște, a ne apropia și a deveni una – o voce și un suflet.
– Ați coordonat și în anii anteriori coruri de copii și tineret, iubiți muzica. Nu v-a tentat niciodată o carieră muzicală?
– Muzica, alături de viața în Hristos și în Biserică au fost cei doi plămâni prin care am viețuit și continui să o fac. După cum v-am relatat, pe calea muzicii am pornit de mic încurajat de părinți, mai ales de tatăl meu de la care am și moștenit talentul. Dar dragostea de cele sfinte a biruit, așa încât am înțeles că acest dar pe care l-am primit mai de folos sufletului îi este dacă îl punem în slujba aproapelui spre slava lui Dumnezeu. Prin muzică putem aduce un mesaj de noblețe în sufletele oamenilor și putem cuceri „cetăți-inimi” spre a I le oferi ca ofrandă Iubirii desăvârșite. Muzica bună îndeamnă la cumpătare, la cultivarea virtuților morale, te leagă de glie, te îndeamnă să îți descoperi frumusețea țării tale și să nu o mai cauți în alte părți, te face mândru obârșia ta, te face să îți iubești strămoșii și să îi cauți în negura timpului pentru a-i imita, are o identitate și te ajută să ți-o regăsești și pe a ta. De aceea am ales să investesc ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu în acești copii.
– Cum vă petreceți timpul liber?
– Oare poate spune vreun preot că are timp liber? Misiunea și pastorația preotului fac ca acest termen aproape să nu existe. Eu personal nu pot afirma că am timp liber, adică un timp în care să nu am ce face, să spun că mă plictisesc. Aș dori să pot afirma așa ceva, dar chiar dacă aș putea, nu mi-ar fi de folos. Când nu sunt la biserică, sau nu sunt implicat în cele ale omului cu familie și responsabilități, mă izolez în chiliuța mea de acasă pentru a mă întâlni cu Dumnezeu și sfinții Săi și a-L ruga să mă ajute să mă cunosc pe mine însumi și să primesc putere în lupta cu vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Cer ajutorul în cele ce le întreprind în slujba aproapelui, studiez, citesc câte ceva pentru suflet, repet la orgă piese deja conoscute sau le descifrez pe cele noi, mă informez asupra realităților prezente din țară și lume.
– În curând vom intra în Postul Crăciunului. Vă rog să vorbiți despre semnificația, importanța acestuia.
– Postul, în general, este acea perioadă a anului în care omul se apleacă mai mult spre sine, spre redescoperirea obârșiei sale divine, își îndreaptă atenția spre cei aflați în suferință și nevoi. Însă nu numai în post, ci în fiecare zi trebuie să postim de răutate, de invidie, de lene, de lăcomie, de zgârcenie, de desfrânare, de toate cele care ne îndepărtează de Chipul Creatorului și ne fac să primim masca hidoasă a Urâtului, a Celui Rău. Postul este însă o atragere a atenției asupra a ceea ce era omul la începuturi, un postitor, un ascultător și împlinitor al voii divine.
Acest Post însă are în sine foarte multă bucurie, ne amintim de copilărie și trăim prin copiii noștri bucuriile de Crăciun. Este o așteptare care ne bucură. Hristos nu Se naște numai la Betleem, ci dorește a Se naște în sufletul fiecăruia dintre noi.
Fiecare postește atât cât iubește. Să ne cercetăm duhovnicii pentru a ne spăla haina sufletului prin baia pocăinței și a Se uni cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie.
Vă doresc să aveți parte de cele mai frumoase și pline de bucurie clipe prilejuite de Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos de până acum, iar binecuvântarea Sa, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Sfântului Duh să fie cu dumneavoastră, cu familiile și toți cei dragi ai voștri!
– În final, dacă aveți un mesaj pentru cititori, pentru locuitorii județului Covasna…
– În primul rând vă felicit pentru ceea ce sunteți și pentru ceea ce veți râmâne: purtători ai căciulilor strămoșilor noștri din veacuri în Curbura Arcului Carpat și că nu ați ales să plecați de pe aceste meleaguri. Cei care ați plecat sau vă aflați în alte colțuri de țară și lume, vă rog să nu ne uitați, să ne pomeniți în rugăciunile voastre și să ne ajutați, atât cât măsoară dragostea dumneavoastră de neam și țară, pentru a nu fi nevoiți să luăm drumul pribegiei și a rămâne „casa pustie” și apoi să fie luată de alții.
Ceea ce vă rog este să încercați a vă descoperi cât de frumoși sunteți, cât de talentați sunteți, cât potențial aveți! Să lăsăm invidia, lăcomia și răutatea deoparte! Fiecare are loc în această lume. Avem nevoie unii de alții. Să investim ce avem mai bun unii în alții, dar mai ales în tânara generație. Avem nevoie de ceea ce a primit fiecare de la Dumnezeu, fiecare are ceva de oferit. E posibil însă să nu știe aceasta. Cum ar arăta lumea dacă am încerca fiecare dintre noi să căutăm în celălalt calități, talanți și să îl rugăm pe aproapele să îi înmulțească și să dăruiască? Hristos ne învață și mulți au trăit acest adevăr că „mai fericit este da decât a lua”. (Faptele Apostolilor 20, 35) Dăruind, dobândim în primul rând bucurie că am putut fi folositori cuiva cu ceva. Pentru aceasta, trebuie să trecem la treabă, știind că în fiecare lucrare pusă sub binecuvântarea Lui se află și răsplătirea. Unii primesc încă de pe pământ, alții în Împărăția Răsplătirii faptelor bune.
A consemnat Ana Alina Costache
