Interviu cu profesorul de limba și literatura română, Narcis Calotescu
. . 
Amintiri adunate de-a lungul vieții au fost culese din suflet, îmbrăcate în cuvinte și scoase la lumina… tiparului. Așa a apărut „Însemnări sentimentale”, prima carte ce poartă semnătura profesorului Narcis Calotescu. Volumul a fost lansat recent la Sfântu Gheorghe. Despre acel moment, dar și despre clipe din viața sa și despre proiectele de viitor, profesorul Narcis Calotescu ne-a spus ieri, mai multe.
Stimate domnule profesor, în urmă cu câteva săptămâni, a avut loc lansarea volumului ce poartă semnătura dumneavoastră, volumul „Însemnări sentimentale”. Aș vrea să ne spuneți ce sentimente ați trăit cu această ocazie?
La acel eveniment, am trăit, în primul rând, emoția debutului și în al doilea rând, o emoție generată de aprecierile făcute pe marginea cărții și emoție generată de întâlnirea cu cei cunoscuți cu care nu m-am văzut de foarte mult timp (…), dar acel eveniment a fost șansa de a pătrunde puțin în cugetele oamenilor, în sufletele oamenilor care au venit acolo (…). În afară de ceea ce s-a petrecut la lansare, am trimis două cărți, una în București și una la Craiova, unui coleg de facultate din Oltenia și unui dascăl mai tânăr care a început meseria la noi și care m-a căutat. Am intrat în legătură, i-am promis cartea și i-am și trimis-o, a fost bucuros și mi-a răspuns că ceea ce a citit l-a întors în anii copilăriei, mai ales că din punct de vedere geografic suntem apropiați – eu, teleormănean, el aproape teleormănean și ceea ce am reînviat eu din amintiri este specific zonei de la Dunăre și Oltenia.
Cum s-a născut acest volum, când ați decis să „goliți sacul cu amintiri”?
Foarte multe întâmplări mi-au stăruit în minte de-a lungul timpului și de prin anii 1970 le-am așternut pe niște caiete, le-am păstrat și în momentul în care a trebuit să le leg am apelat la caietele de însemnări și s-a născut cartea (…). Înainte am mai publicat câteva povestiri, de exemplu, în ”Condeiul Ardelean”, dar am publicat și în vremea lui Ceaușescu, într-o revistă literară – poezii, povestiri. Și de-a lungul timpului, s-au tot acumulat amintiri. Oricum, eu nu am fost un personaj ”static”. Aproape de când m-am născut, ne-am mutat cam peste tot.
Pe drumul vieții…profesionale
Aș dori să parcurgem, puțin, împreună, traseul urmat de dumneavoastră…
Am trăit experiența războiului, să zic așa… În perioada războiului, pe strada unde am stat se întâmplau foarte multe lucruri. Apoi ne-am mutat în Curtea de Argeș. Acolo am absolvit liceul, după care m-am pregătit pentru Medicină (…) și am renunțat și m-am dus la Drept… Totul a fost bine, până la un examen de „Constituție”, unde m-am prezentat, am răspuns – notele erau atunci de la 1 la 5- și am luat 4. „Dă-mi, te rog, carnetul”, mi-a spus profesorul… I l-am dat, s-a uitat în el și mi-a spus: ”Ah, dar tu nu ești la mine, ai examen în alt loc”. Și m-a trimis în alt loc, unde am dat examen și nu l-am luat (…) Și am zis că nu voi sta acasă, m-am înscris la o școală de ofițeri de la Câmpulung Muscel. În anul I și II a mers totul bine, dar s-a întâmplat o chestiune neplăcută, nu numai la nivelul școlii, ci și pe plan național (…) și am solicitat să plec din Școala de Ofițeri.
Am plecat, în cele din urmă. M-am dus acasă, am stat cât am stat și în toamnă s-a deschis la Craiova Institutul Pedagogic de trei ani. Am studiat Română- Rusă, și după ce am absolvit, la vârsta de 22 de ani, am primit un post de director de Casă de Cultură, în Argeș (…). Apoi m-a chemat un coleg în Oltenia, m-am dus și am stat un an de zile ca director de bibliotecă raională, însă eu voiam să ajung în învățământ. Și am ajuns…ulterior am ajuns profesor undeva lângă Gheorgheni, la Suseni și a fost un an de zile grozav! A fost excelent! M-am simțit extraordinar cu copiii! Nici nu intram în cancelarie, stăteam în mijlocul lor! (…). Ulterior am ajuns la Ditrău, ca profesor de limba și literatura română, la liceu, între timp mi-am continuat și studiile, apoi m-am căsătorit și au apărut copiii.
Când şi cum aţi ajuns în judeţul Covasna ?
I-am spus într-o zi soției să ne mutăm (…). Am scris scrisori de intenție pentru a intra în învățământ, pe care le-am trimis în Baia Mare, Satu Mare și ulterior am primit post la Brețcu. Deja aveam trei copii, un băiat și două fete și am început să căutăm gazdă…A fost dificil, dar până la urmă am găsit un loc unde să stăm. La școala unde predam a fost bine, m-am împăcat bine cu copiii, dar apoi mi s-a solicitat să preiau funcția de director de Cămin Cultural. Am spus că eu doresc să fiu lăsat să-mi văd de meserie, să rămân în învățământ. Dar am acceptat postul pentru un an de zile, după care am ajuns profesor de limba română, la un liceu din Târgu Secuiesc (…).
În urma unei inspecţii, în iarna lui 1973, mi s-a propus postul de inspector şcolar de specialitate la Inspectoratul Şcolar al judeţului Covasna, iar din toamnă m-am prezentat la Inspectorat și am spus că accept funcția de inspector școlar de limba română, pentru un an. Și a trecut mai mult de un an…au trecut vreo 20 de ani.
Cum vi s-a părut acea experiență, la Inspectorat?
A fost bine… mi-am văzut de treabă, am făcut cursuri de perfecționare cu profesorii, am participat la cercuri pedagogice, am realizat diverse materiale.
Ce a urmat apoi?
În 1985 m-am reîntors la catedră ca profesor de limba și literatura română, la Liceul Industrial „Oltul” din Sfântu-Gheorghe, după care, din 1987 până în 1989, am fost director adjunct şi apoi director plin la Grupul Şcolar Agricol din Sfântu-Gheorghe. Mai târziu, am obţinut transferul la actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, unde am stat un an de zile, după care, mi s-a solicitat să reiau munca de inspector şcolar la Sectorul Perfecţionare și iar m-am întors la Inspectorat.
Ați fost și inspector de specialitate în Ministerul Învăţământului al Republicii Moldova, la Chişinău. Despre acea experiență ce ne puteți spune?
După vreun an și ceva am primit un telefon de la un coleg care lucra în Minister și mi-a propus un post la Ministerul Învăţământului al Republicii Moldova și am acceptat fără ezitare.
Cât timp ați ocupat acea funcție?
Am stat șase luni, din cauză că era o situație financiară foarte proastă. Salariile se plăteau odată la 3-4 luni…
Familia dumneavoastră a rămas aici?
Da, am plecat la Chișinău singur. Cu colegii m-am împăcat foarte bine acolo…se pleca în echipă în diferite școli. De exemplu, am văzut cele două licee de muzică – una cu predare în limba rusă și cealaltă cu limba de predare română, dar diferența dintre cele două era uriașă. Liceul cu predare în limbă română nu avea atunci nici instrumente…
Muzica și teatrul, două mari pasiuni…
Știu că muzica și teatrul sunt două mari pasiuni ale dumnevoastră. În paralel cu activitatea de profesor de limba română, ați încercat să le insuflați elevilor dragostea pentru muzică, pentru teatru…
Exact… În perioada în care am predat la Liceul „Oltul” am vrut să văd care elevi au talent muzical, au voce .. și găsind niște voci de aur, că nu pot să zic altfel, am compus melodii, dar cu alți elevi am făcut chiar și ore de teatru. Și cu seraliștii am făcut spectacole de teatru, iar elevii au fost prezentați, cu diverse ocazii, în spectacole la Casa de Cultură de aici sau la Zagon. M-am implicat în această activitate, pentru că mi-a plăcut. Veneau și elevii din internat și făceam repetiții…a fost o perioadă frumoasă… două eleve au participat chiar și la un concurs pe țară. Sigur, pot aminti că fiind în funcția de inspector de limba română, printre responsabilități a intrat și cea privind Cântarea României. Am fost prin toate părțile, am făcut regie de spectacol, am primit diplomă pentru regie…
Nu v-ați gândit niciodată să vă îndreptați spre o carieră în acest domeniu, o carieră în muzică sau în teatru?
Nu… Am luat și lecții de vioară, iar când eram la Curtea de Argeș am cântat într-o formație basarabeană și mi-a plăcut, și de aceea am acceptat atunci fără nicio ezitare propunerea de a pleca în Chișinău. Am învățat să cânt și la mandolină (…). Când eram director de Casă de Cultură din Argeș, am participat la cursuri de dirijor de cor și acolo aveam și echipe de teatru în pregătire, deși aveam 22 de ani. Mai târziu, ca director, ca inspector, nu m-am mai implicat în această activitate, deoarece nu am mai avut timp.
Pot să spun că de-a lungul carierei mele, am încercat mereu să fiu imparțial, dar am fost și exigent. După pensionare, am mai predat din anul 2000 până în 2007, la școli din oraș și, din nou, în paralel cu munca de profesor, m-am implicat și în alte activități cu elevii – am pregătit piese de teatru, am pregătit un grup de elevi să cânte colinde pe trei sau patru voci. A fost frumos…
„Elevii stăteau în jurul meu precum puii pe lângă cloșcă…”
V-au trecut „prin mână” mulți elevi cărora le-ați insuflat dragostea pentru limba şi literatura română, dar și pentru muzică și teatru. Care este cel mai frumos moment din activitatea dumneavoastră de la catedră?
Au fost foarte multe momente frumoase. Într-o perioadă chiar am avut și cenaclu literar, dar am avut foarte multe momente de mulțumire pentru că am reușit ca până în clasa a XII-a să îmi apropii elevii, fiind profesor sau diriginte. Pot să spun că elevii stăteau în jurul meu precum puii pe lângă cloșcă. La orele de dirigenție m-am ferit de simplism și aduceam fel și fel de specialiști – fie din domeniul medical, fie din domeniul economic, preoți și nu numai.
Nu ați regretat niciodată că ați ales această profesie grea?
Nu! Mi-a plăcut! (…). În schimb, pot să spun că nu mi-a plăcut niciodată politica, munca politică. Mereu am fugit de politic, dar există un dat al fiecărui om… și a trebuit mereu să fug dintr-o parte în alta, să vreau ceva și să nu pot să am… Oricum, pot să spun că nicio clipă nu am regretat că sunt profesor!
Dacă ar fi să o luați de la capăt ați alege tot această profesie?
Da! Aș alege aceeași profesie! Meseria de profesor a fost mărul pe care l-am poftit și nu mi-a fost întotdeauna dat să îl am…
Recent, am fost tentat să îi scriu primului ministru că sunt dispus să îmi pun cunoștințele la dispoziție, dar apoi s-au amestecat treburile politice și nu mi-a plăcut și am zis că stau să îmi văd de viața mea (…).
Ce considerați că ar trebui schimbat în sistemul educațional din România?
Ar fi de dorit să se facă o analiză a învățământului din România, la nivel de minister. Dar este destul de greu (…). Ideea ar fi că trebuie lucrat și la legătura dintre părinți și școală. La ora actuală, părinții, când vin la școală vin ca la un dușman… Iar cadrele didactice trebuie să îi apropie pe copii și apoi, prin copii, să pătrundă și la părinții acestora și să îi transforme în aliați. Copiii și părinții nu trebuie să vadă în profesor un dușman.
Și în privința manualelor ar trebui să se facă schimbări… Unde s-a mai pomenit să vină data de 15 septembrie și să nu fie manuale pe băncile elevilor?
De asemenea, cred că alegerea ministrului educației ar trebui să se facă pe baza experienței celui propus, ci nu pe bază politică (…).
Pasiunea pentru literatură…
Aș vrea să ne întoarcem la literatură. De unde pasiunea dumneavoastră pentru literatură?
Mi-am descoperit pasiunea pentru literatură în copilărie, în școală. În liceu am avut un profesor care fusese în tinerețe asistent universitar la Iași. Când vorbea, te făcea să vezi un univers întreg… și îți pătrundea în suflet. Nu sufla nimeni la orele lui și nu de teamă, ci fiindcă nu dorea nimeni să piardă niciun cuvințel din cele rostite de domnul profesor.
Să înțeleg că acest profesor a fost un model în cariera pe care ați urmat-o…
Absolut… de multe ori mă gândeam: „Oare domnul Rizescu ce ar fi făcut în situația asta?”
Care sunt scriitorii pe care îi apreciați cel mai mult?
Ca profesor de limba română, trebuie să fii „prieten” cu toți scriitorii…
Dar, sigur aveți și preferați…
Sigur… În primul rând, pe Eminescu, și nu superficial, ci încercând să pătrund și în biografia lui și să înțeleg din poeziile lui unde mă pot trimite, în ce zonă a literaturii…Pe de altă parte, Topârceanu mi-a fost foarte apropiat, poate din două motive: un prim motiv ar fi că atunci când eram la Școala de Ofițeri, cineva a avut inspirația să mergem la Casa Memorială de la Nămăești. Aveam 17 ani…eram tânăr. Intrând în curte am simțit că parcă am intrat într-un sanctuar. Ne-a întâmpinat sora dânsului… Apoi, peste ani, am stat o vară în comuna Cepari, care este în zona bătută de Topârceanu și de părinții lui și, normal, ca și când pământul ar fi emanat o invitație la reflecție, am rememorat scrierile lui Topârceanu și întâmplările lui. Pe de altă parte, în Școala de Ofițeri, în zilele de sâmbătă aveam învoire și mergeam la Școala Pedagogică, unde era profesor de muzică fiul lui Topârceanu. Din nou, admirația pe care am avut-o m-a făcut să mă întorc la poeziile lui Topârceanu.
De asemenea, îmi place George Călinescu, Camil Petrescu, dar mi-a mai plăcut și îmi place să mă aplec asupra scrierilor Letopisețelor, pentru că mi se pare că oferă, cumva, o posibilitate de a pătrunde în trecutul nostru (…).
Dar între scriitorii contemporani, aveți vreun preferat?
Nu…dintre cei consacrați, nu, pentru că nu îmi place stilul (…). Îmi plac câteva cărți în care e foarte multă sensibilitate, dar nu am un scriitor contemporan preferat.
Momente frumoase…
Mi-ați spus despre momente frumoase din cariera dumneavoastră, dar aș vrea să vă rog să ne spuneți, dacă doriți, câteva cuvinte despre momentele frumoase din viața personală, din viața dumneavoastră de familie.
Momente frumoase, clipe de bucurie sunt multe…
Fetele mele sunt stabilite la Viena și mi-au oferit o vacanță cum nici n-am sperat să o am, vacanță materializată prin vizite în cele mai frumoase locuri ale Austriei. Ultima dată ne-am oprit la Muzeul de Artă al Austriei (…).
Am avut și momente de emoție. De pildă, la Salzburg. Eram în Salzburg a treia sau a patra oară, ne îndreptam înspre piață (…), iar eu m-am oprit la un domn mai în vârstă, care cânta la vioară. M-am apropiat de el și l-am rugat să îmi dea și mie vioara. Mi-a dat-o, am început să cânt, s-a adunat lumea și când am văzut că e lume suficientă, i-am dat vioara, i-am mulțumit și lumea a început să pună bani. De acolo, pașii mi-au fost purtați spre un loc în care am auzit un concert formidabil de muzică rusească (…). Am asistat și la alte concerte, în Viena… De exemplu, cu trei, patru ani în urmă, de Ziua Austriei, am văzut un spectacol deosebit susținut de trei actori (…). Pe de altă parte, mi s-a umplut sufletul și de frumusețea munților și a lacurilor de acolo (…). Au fost multe momente frumoase (…) și toate sunt adunate, puse pe hârtie.
Un nou volum, în lucru…
Deci, aveți în plan un nou volum?
Da, volumul se va numi „Popasuri la drum lung”. Va avea la bază amintirile din Basarabia și din Austria. În iulie îl voi pune pe CD, ca să pot să îl predau.
Un mesaj…
În final, dacă aveți un mesaj pentru cititorii noștri…
Aș avea un mesaj pentru tineri. Le-aș transmite să se aplece mai mult asupra cărții, pentru că acest mod de comunicare rămâne cel mai fidel, cel mai sincer. Ceea ce vezi cu ochii tăi și ceea ce treci prin sufletul tău, rămâne!
A consemnat Ana Alina Costache
