Pe 29 mai, la 40 de zile după Înviere, este din nou o mare Sărbătoare creştină: Înălţărea Domului, care în popor se numeşte şi Ispas. Evenimentul ridicării la cer a Mântuitorului are o semnificaţie deosebită atât ca fenomen în sine, cât şi ca expresie a preamăririi lui Hristos, ce a ajuns să stea în dreapta lui Dumnezeu.
În plenitudinea speranţei
Învingând moartea, Iisus a început un nou mod de existenţă, pe care l-a pregătit şi aleşilor săi. Iar de această sfântă minune ne bucurăm cu toţii an de an într-o zi târzie de primăvară, când natura se află în plenitudinea sa.
Spiritualitatea Înălţării se întemeiază pe speranţă. Creştinii privesc la Casa cerească ce-i aşteaptă, trăind încă pe pământ în realitatea lumii în care domneşte Hristos, consideră părintele Gigi Pintilie, de la Biserica ortodoxă din Păpăuţi.
Ispas, un personaj mitic
Tradiţia populară spune că Ispas ar fi fost un personaj mitic, ce a asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la cer. Întrucât Ispas era un om vesel, credincioşii caută să fie şi ei bine dispuşi de Ziua acestuia, încercând ca după pomenirea morţilor, să se bucure puţin de viaţă. Închină un pahar de vin, mănâncă preparate specifice şi povestesc ce li s-a mai întâmplat în ultima vreme.
În multe aşezări rurale româneşti, în Ziua Înălţării Domnului credincioşii ţin Moşii de Ispas. Ca atare, casele şi mormintele sunt impodobite cu crengi de paltin, iar la ferestre se pun frunze de leuştean, ne-a spus folcloristul Ioan Paler, din Vâlcele, vechiul nostru colaborator de specialitate.
Sărbătoarea constituie un hotar între anotimpuri. Înălţarea la cer reprezintă punctul final al ciclului de evenimente religioase declanşat de Sfintele Paşti. Nota dominantă a acestui prag o constituie orfandele funerare, precum şi practicile apotropaice, de alungare a spiritelor malefice.
Astăzi este apogeul primăverii, al Paradisului vegetal specific lui Florar, de aceea se pun la case ramuri verzi şi are loc aşa-numita „bătaie cu leuştean”. Aceste datini străvechi se regăsesc în Colindele de Ispas.
În dimineaţa de astăzi se ţine o mare slujbă în biserică, iar apoi se fac pomeni pentru morţi. Cu acest prilej se oferă pachete ce conţin (neapărat) aşa-zisa azimă – respectiv, pâine caldă – brânză, ceapă verde şi băutură (rachiu) pentru sufletele morţilor, existând convingerea că în acea zi se înalţă sufletele lor la cer şi e bine să aibă merinde de drum. Femeile împart, de asemenea, lapte dulce fiert cu păsat.
Totodată, azi sunt marcate vitele şi se taie miei.
Vechiul calendar popular românesc
În tradiţia românească exista, acum şapte-opt decenii, pe lângă calendarul bisericesc şi unul popular, care arata datele sărbătorilor şi obiceiurilor ancestrale, zilele în care trebuia să ne cinstim strămoşii, să avem grijă de propria sănătate, dar şi de cea a dobitoacelor din bătătură. De fapt, din vechime erau stabilite date precise legate de momentul favorabil pentru arat şi semănat, pentru strângerea recoltei, adunarea turmelor şi plecarea la munte.
Exista un soi de ghid cunoscut de toţi gospodarii legat de cultivarea pământului, de zilele potrivite pentru culesul plantelor medicinale, pentru practicarea ritualurilor magice, se respectau anumite obiceiuri gastronomice, era stabilit riguros timpul potrivit pentru petreceri câmpeneşti şi multe alte datini.
Cu timpul multe dintre vechile şi frumoase rânduieli româneşti s-au uitat, modernismul alungându-le în uitare, aşa că abia am mai descoperit vagi urme stând de vorbă cu bătrânii satelor, întrebându-i de sănătate şi depănând amintiri dragi.
În vremuri de demult, când puţini ţărani ştiau să scrie şi să citească, preotul şi învăţătorul satului le ofereau informaţii utile din calendarele populare.
Este mare păcat că o mare parte a sărbătorilor, obiceiurilor şi tradiţiilor obştii s-au estompat ori chiar au dispărut. Ritualurile populare se întemeiau pe cicluri precise ale naturii, înnobilate de credinţă.
„La Paştele Cailor”…
Tot de Ispas este şi aşa-numitul „Paşte al Cailor”! Legenda povesteşte că doar acum scapă caii la iarbă verde şi pasc până se satură. Apoi bidivii se aşează mulţumiţi să se odihnească pentru o oră-două (se ştie că ei dorm în… picioare!) şi dau din cap, în semn că – deocamdată – ar fi sătui. De aceea azi este Paştele lor.
Însă la scurtă vreme caii iar au chef să mânânce şi nu se mai satură, de aceea oamenii consideră „Paştele lor” ca şi cum ar fi o vorbă-n vânt, ceva care se tot amână.
În popor se povesteşte că Preacurata Fecioară Măria, după ce l-a născut pe fiul său, Domnul nostru Iisus Hristos, neavând alt loc unde-l pune, l-a înfăşat şi l-a culcat în ieslea unui gospodar (pe nume Crăciun), unde erau adăpostite dobitoacele acestuia. Boii mâncară cât mâncară şi prinseră a rumega. Caii, însă, gălăgioşi, tropotiră şi nu numai că terminară tot fânul cât era în iesle, ci-l mâncară până şi pe cel de lângă Pruncul Iisus.
Văzând Maica Domnului aceasta, s-a supărat şi i-a blestemat să nu se mai sature de mâncare decât o dată pe an, şi anume în ziua de Ispas.
Obiceiuri frumoase
Pe vremuri, mai ales în mediul rural se organizau târguri de fete, numite pe alocuri nedei – cum are loc vara şi la Valea Zânelor, în Covasna – unde mai ales tinerii, dar şi oamenii în etate veneau să se întâlnească, să mai schimbe o vorbă, să cinstească un pahar şi să se veselească. Fetele de măritat aşteptau să fie peţite. Soseau frumos îmbrăcate, cu rochii albe lungi sau în costume populare, purtând pe cap cununi de „holdă verde“.
Se forma un alai, ce se desfăşura în rânduri largi de câte opt-zece fete, alăturea cu feciori călări şi lăutari în frunte. Fetele şi feciorii străbăteau satul şi se îndreptau spre lanurile date în pârg, ocolind troiţele de pe hotar, după care mergeau spre pădure, cântând: „Codrule, cum te-am zărit/ Eşti frumos împodobit/ Cu podoabe toate verzi,/ Tu din frunze nu te vezi/ Auzim cucul cântând/ Oile pe câmp zbierând/ Şi ciobanii fluierând”(…)
“Hristos s-a Înălţat”
Din ziua de Paşti şi până de Ispas, oamenii se salută cu formula clasică „Hristos a Înviat”, răspunzând: „Adevărat a Înviat“. Numai astăzi formula de bineţe se modifică. Se spune „Hristos s-a Înălţat” şi se răspunde „Adevărat s-a Înălţat“.
De mâine oamenii încep a se saluta în mod obişnuit. De la această dată nu se mai mănâncă ouă roşii. Se crede că cine moare la Ispas, se duce direct în cer. Pe vremuri se purtau foi de nuc la brâu, pentru că şi Hristos avea când s-a înălţat.
Horia C. Deliu
