Trăim într-o societate „modernă”, nu-i aşa? Cine îşi poate imagina astăzi lumea fără televizor, telefon mobil, calculator, tabletă, internet şi alte binefaceri ale civilizaţiei? Dar ca orice descoperire, fiecare are două feţe: una bună şi alta rea. Printre oameni circulă o zicere: „Prostim poporul cu televizorul”. Să fie oare adevărat? Televizorul n-ar trebui să fie un mijloc de educare şi instruire a oamenilor, de încurajare a maselor pentru a-şi făuri o viaţă mai bună, de mobilizare a resurselor umane pentru împlinirea unor idealuri? Desigur! Dar ia să vedem ce ne spune zi de zi acest „mijloc de informare în masă”, am zice noi mai mult de îndobitocire…
O fată debusolată, de altfel elevă eminentă, fuge de acasă şi vrea la mănăstire; părinţii şi autorităţile o caută peste tot… O alta, tot elevă, de asemenea fără milă de îngrijorarea părinţilor, „îşi ia lumea-n cap” şi pleacă Dumnezeu ştie unde… Una naşte neştiută şi-şi ucide pruncul sau îl aruncă în vreo râpă ori pur şi simplu în latrină sau… la gunoi. Ca să vezi cât de mult preţuieşte viaţa când lipsesc educaţia şi conştiinţa!
Un fiu îşi ucide tatăl, un frate îşi ucide fratele, un vecin îşi omoară vecinul, un tânăr este legat cu sfoară de maşina unor huligani şi târât pe jos, ca în vestul sălbatic, până când acesta aproape îşi dă duhul. Undeva un disperat se aruncă de la etaj, altul dă foc la propria casă, un individ fură porcul gata tăiat din gospodăria omului, pe şoselele patriei morţii şi răniţii apar ca la război, pe nu ştiu unde un sat întreg este „retrocedat”, de fapt cedat cu complicitatea autorităţilor locale, unui individ, spre disperarea locuitorilor dintotdeauna ai acelui sat, un drum de-abia construit, peste un an se umple de gropi; jafuri, agresiuni şi înşelăciuni de tot felul îi năpădesc pe bieţii oameni împovăraţi de taxe şi impozite, încât îi apucă lehamitea… Şi lista ar putea continua la nesfârşit cu tot felul de grozăvii inimaginabile, dar fapte reale, izvorâte zilnic din televizor, încât ai senzaţia că trăim într-o ţară de hoţi şi descreieraţi…
Mult mai sus, spre vârfurile „aisbergului plutind pe ape tulburi”, scandalurile şi divorţurile politice se ţin lanţ, căci orgoliul nemăsurat şi setea de putere deformează caracterele schimbându-le percepţia, şi treburile ţării, în loc să meargă mai bine, merg mai prost, iar bieţii oameni din popor nu ştiu ce să mai creadă şi pe cine să creadă. Oricum aleşii nostri se vor muta dintr-un loc în altul, adică „se vor roti”, şi-o să le meargă tot bine, dar cei care i-au ales şi care aşteaptă de la ei „izbăvirea” şi ieşirea ţării la liman, ei mai speră încă şi se tot roagă: „Dă-le, Doamne, mintea cea de pe urmă”!
Într-un sfert de secol guvernanţii care s-au perindat pe scena puterii au reuşit marea performanţă să deregleze toate sistemele sociale, fără a pune în loc altele mai performante. Şi n-au reuşit, pentru că n-au avut ţeluri măreţe care să ducă la propăşirea naţiei. Ei au fost atraşi doar de mirajul stăpânirii şi al propriei măriri. Din rândul lor sau cu complicitatea lor au apărut specii noi: la început „băieţii cu ochi albaştri”, apoi „băieţii deştepţi”, „baronii locali”, „lupii tineri”, „copiii de bani gata sau beizadelele”, „interlopii”, „mafioţii”, „şmenarii” şi altele, încât societatea noastră din „multilateral dezvoltată” a devenit „multicolor zăpăcită”, de fapt, o societate distorsionată, în care au ieşit adesea învingătoare nonvalorile. Altfel nu se explică faptul că un popor atât de sărăcit are o clasă conducătoare atât de îmbogăţită.
Şi văzând toate acestea, atunci stai şi te întrebi cu nedumerire: „Încotro ne îndreptăm?!”…
Mihai Trifoi
