• consideră maestrul Cristian Mihăilescu, celebru regizor de operă. Interviu în exclusivitate •
– Bine ne-am regăsit! Ce mai faceţi, maestre Cristian Mihăilescu? Vă văd peste tot: implicat în felurite proiecte culturale, chiar şi… politice; prezent la concursuri, festivaluri, la acţiuni umanitare, la televizor, în presa scrisă. Manifestaţi, cumva, ubicuitate???
– Ubicuitatea este o dorinţă şi o fascinaţie a omului activ. Explicaţia este, după opinia mea, bucuria de A FACE lucruri frumoase; pe care să le iubeşti, să le realizezi cu pasiune.
– La începutul lunii ianuarie 2013 v-am întâlnit la ediţia a III-a a Concursului naţional de canto pentru elevi „Crai Nou” de la Braşov – după cum am relatat şi în ziar – unde i-aţi încurajat pe tinerii din judeţul Covasna. Cum vi se pare (foarte) tânăra generaţie de cântăreţi de muzică elevată, cultă ? Sunt înzestraţi, au forţa să ducă mai departe gloria înaintaşilor?
– Mai întâi, aş dori sa remarc iniţiativa organizării acestui concurs pentru elevi, fapt ce singularizează Liceul de muzică din Braşov. Apoi, observaţi, că în România se nasc permanent talente muzicale şi de aceea rămânem o forţă internaţională în acest domeniu. Şi această a treia ediţie a Concursului de canto „Crai Nou” a reliefat o serie de mlădiţe, ce pot deveni arbori de nădejde în viitor. Judeţul Covasna este şi el, ca întreaga ţară, un izvor nesecat de talente.
„Sf. Gheorghe – oraş frumos, civilizat cu oameni primitori”
– Ştiu că veniţi des la Sf. Gheorghe. De ce?
– Pentru că este un oraş frumos, civilizat, cu oameni primitori. Unii dintre ei ne-au devenit în timp, Feliciei şi mie, buni prieteni.
– V-am văzut implicat la recentele alegeri parlamentare, susţinându-l din toată inima (împreună cu distinsa dv. soţie, celebra solistă de operă Felicia Filip), pe admirabilul om de spirit şi acţiune, Emil Pantelimon. De unde până unde?
– Cu câţiva ani în urmă venea în biroul meu de la Opera Braşov un tânăr de 19 ani, care doar după câteva minute mi-a reţinut atenţia prin coerenţa argumentelor, prin entuziasmul său molipsitor, ce s-a dovedit ulterior a avea un suport cultural şi moral foarte solid. Era Emil Pantelimon, din Sf. Gheorghe. În scurt timp mi-a devenit un foarte bun prieten. Cunosc bine tânăra generaţie, atât ca profesor, cât şi ca regizor şi director. Pot spune ca Emil reprezintă pentru mine un summum de calităţi al acestei generaţii minunate.
– Emil Pantelimon, pe care sincer vă spun, îl vedeam câştigător, a obţinut un mare număr de voturi la recentele alegeri. Şi, totuşi, n-a ajuns în Parlamentul României !? Ar fi fost cel mai tânăr deputat! Un real câştig…
– Numărul impresionant de voturi pe care le-a obţinut constituie încă o dovadă a calităţilor sale umane, intelectuale şi morale; a talentului său organizatoric şi a forţei de mobilizare a celor din generaţia lui. N-a fost să fie de data aceasta! Parlamentul României ar trebui să devină, în accepţiunea mea, un ,,Sfat al înţelepţilor”, în care vârstele să se conjuge. În acest sens avem nevoie şi de seniori, dar şi de tineri. Într-un cuvânt, de cât mai mulţi asemenea… ,,Emili”!
Emil Pantelimon susţinut în campanie de nume mari ale artei lirice româneşti.
Public civilizat, exigent şi cald
– Să schimbăm puţin, cu voia dumneavostră, tema discuţiei. V-aş întreba cum vi se pare publicul din Covasna?
– Cunosc bine publicul covăsnean, atât de la spectacolele de muzică clasică, de la cele de operă, operetă şi balet (întâlnind mulţi dintre spectatori săptămână de săptămână în cocheta sală de pe strada Bisericii Române nr. 51 din Braşov, ca şi la tradiţionalele Regaluri de Crăciun din Sala Sporturilor – unul dintre ele chiar având şanse să intre în… „Cartea Recordurilor”), dar am avut bucuria să văd mulţi spectatori din judeţul dv. şi de la marile concerte rock. Este un public pe care l-aş caracteriza prin trei epitete: civilizat, exigent şi cald. Este o bucurie să cânţi în Covasna.
– La Recitalul de Crăciun 2012 al sopranei Felicia Filip de la Sf. Gheorghe a luat parte foarte multă lume. V-a surprins această afluenţă neobişnuită la un concert într-o… catedrală?
– Mai întâi a fost o surpriză plăcută catedrala în sine: modernă, generoasă şi, în acelaş timp, intimă. Aşa cum spuneţi, a fost afluenţă de public. Din nou simt nevoia să evidenţiez calitatea lui, atmosfera de sărbătoare pe care a creat-o. Nu este mai puţin adevărat, că şi concertul a avut o ţinută memorabilă…
Întâlnirea cu Felicia Filip s-a petrecut ca în… filme
– Poate ne povestiţi, că tot am adus vorba, cum v-aţi cunoscut şi apoi căsătorit cu doamna Felicia Filip?
– A fost o întâlnire ca în… filmele hollywoodiene. A avut loc pe scena Operei Naţionale din Bucureşti în „Povestirile lui Hoffmann”. Felicia, studentă fiind, câştigase multe premii internaţionale, fiind invitată pentru rolul Olimpia. Ne ,,disputam” aplauzele la sfârşitul actului II.
…Ne-am reîntâlnit la Braşov cu prilejul montării ,,Bărbierului din Sevilla”; spectacol cu care eu mi-am dat licenţa ca regizor de operă. Repetiţiile erau urmate de discuţii lungi pe teme artistice, dar şi de viaţă. Ne-am descoperit compatibilităţi în concepţie, gândire şi aspiraţii. Plimbările hai-hui pe frumoasele străzi de sub Tâmpa s-au prelungit… şi astfel, într-un Ajun de Crăciun părinţii mei au găsit în bradul împodobit o felicitare; prin care îi anunţam în versuri, că ne logodim. De căsătorit a fost mai greu…
– Cum aşa?
– Eu montam la Opera Naţională din Capitală ,,Micul Prinţ”, în care Felicia era „Floarea/Fluturele”, care plutea la… cinci metri deasupra scenei! Era o idee regizorală mai îndrăzneaţă de-a mea. Cei prezenţi murmurau cu umor în spate: ,,Uite, nici nu s-a însurat bine şi vrea să scape de ea…!”.
Căsătoria am făcut-o între… repetiţia de dimineaţă şi cea de seară!!!
– În eternele „surprize, surprize”din viaţa mondenă, pigmentate cu scandaluri în care sunt implicate persoane publice, urmate de despărţiri răsunătoare, cuplul dumneavoastră a rezistat ca un monolit aprope 25 de ani. Sunteţi printre excepţiile fericite, care… întăresc regula. Să fie „Secretul lui Polichinelle”?
Un cuplu fericit – Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu.
– Într-adevăr, „Secretul lui Polichinelle” este cunoscut de toată lumea! Suntem două firi echilibrate, pasionate, dornice de cunoaştere şi, mai ales, credincioase. În Biblie se află toate răspunsurile la întrebarea dumneavoastră. Iar cel mai mare secret este… Iubirea!
– Cum pot doi artişti de talie internaţională, două firi ambiţioase, să se armonizeze dincolo de scenă? Există vreo „reţetă misterioasă”? S-o împărtăşim, cu voia dumneavoastră, şi altora…
– Avem profesii complementare; Felicia este vedeta din lumina reflectoarelor, iar eu regizorul din penumbra sălii. Ne sfătuim reciproc, ne confruntăm ideile cu înţelepciune, toleranţă şi multă, multă tandreţe. Avem aceleaşi gusturi, aceiaşi prieteni, aceleaşi visuri.
Două profesii dificile susţinute simultan: tenor şi regizor
– Puţină lume ştie că „la bază”, ca profesie, sunteţi… tenor! Cum aţi ajuns regizor? Şi încă unul vestit?
– Aveţi dreptate, ani buni am fost solist al Operei din Bucureşti, unde am cântat peste 40 de roluri. La un anumit moment am simţit că nu îmi este suficient, că doresc să mă exprim prin mai multe personaje, pe mai multe planuri. Astfel, am urmat cursurile post-universitare de Regie de operă ale Institutului de Teatru şi Film din Bucureşti. O perioadă am practicat în paralel cele două profesii. Dar, cu timpul, mi-am dat seama că acest lucru nu este posibil, şi atunci am optat pentru regie.
– Fireşte, nu fără părere de rău…
– O să vă surprindă, însă vă mărturisesc faptul că nu regret nici o clipă! Regia, ca şi managementul unor teatre de operă mi-au adus mari satisfacţii. La acestea se adaugă activitatea de critică muzicală. Încă de la începutul studiilor universitare am scris sute de articole, realizând în acelaşi timp emisiuni de radio şi televiziune.
Performanţe remarcabile
– Legenda spune că reuşiţi performanţe aproape unice, de a transforma teatre muzicale semi-anonime în… instituţii cu blazon, în Opere adevărate. E fabulaţie ori adevăr?
– Păi să vedem. De pe scena Operei din Bucuresti am plecat ca director general la Teatrul Liric din Constanţa. Care a devenit (nu e fabulaţie) sub conducerea mea Opera din Constanţa. Am venit apoi la Braşov, unde s-a întâmplat la fel: Teatrul Liric s-a transformat în Opera Brasov. Aceste transformări au constituit în carieră două motive de mare satisfacţie. Atât municipiul de la malul mării, cât şi cel de sub Tâmpa meritau astfel de instituţii. Şi într-un caz şi în celălalt efortul a vizat ridicarea nivelului artistic la exigenţele unei astfel de titulaturi. Da, am avut multe împliniri şi bucurii, iar publicul a reacţionat imediat, umpând mereu sălile până la refuz.
– Aveţi vreo evidenţă legată de numărul spectacolelor puse în scenă de dv? Câte în ţară şi câte în străinătate? Dar privitor la numărul de spectatori? Să fie mii, zeci de mii, într-o carieră de peste 40 de ani?
– Sunt zeci de titluri de operă, operetă, musical pe scenele româneşti, dar şi în Franţa, Italia, Japonia, China, Bulgaria, Olanda sau Austria. Numărul spectatorilor nu-l pot aproxima, celor amintite mai sus adăugându-se lungile turnee efectuate de colective ale Operelor din Bucureşti, Constanţa, Braşov, Ruse cu lucrările regizate de mine.
– Care montare v-a pus cele mai mari probleme?
– Fiecare montare reprezintă o provocare, un pariu cu tine însuţi. Fiecare titlu are particularităţile lui, ,,capcanele” lui. Inedit a fost cazul ultimei lucrări a lui Giuseppe Verdi, ,,Falstaff”. Chiar în seara premierei de la Opera din Braşov, regretatul tenor Ludovic Spiess – la acel moment directorul Operei Naţionale din Bucureşti – m-a invitat să montez… ,,Falstaff” în Capitală!? Repetiţiile urmau să începă peste… 72 de ore. Au fost atunci cele mai frământate şi mai dense zile din cariera mea.
– În primul rând, nu trebuia să vă autopastişaţi…
– Evident. Abia elaborasem concepţia regizorală pentru Brasov şi imediat, iată, se impuneau alte probleme, alte date: de distribuţie, găsirea unui scenograf pe gustul meu, alt dirijor etc, etc. Dar a ieşit şi acolo foarte bine, a fost un mare succes. Consider că am trecut atunci cea mai dificilă probă, ,,Falstaff-ul” bucureştean fiind un cu totul alt spectacol, cu o altă concepţie regizorală, elaborată – cum vă spuneam – în numai 72 de ore !!!
Un ,,despot”… luminat
Mestrul Cristian Mihăilescu la interviuri.
– Cum lucraţi cu artiştii, maestre? Îi intimidaţi, îi copleşiţi? Aveţi faima unui… „despot”, cu scuzele de rigoare.
– Nu cred că îi intimidez. Mă străduiesc să fiu de fiecare dată bine pregătit, venind cu argumente artistice, culturale, în faţa lor. Sunt, într-adevăr, exigent pe plan profesinal, dar o fac cu simpatie şi multă dragoste faţă de artişti. Este adevărat, nu fac rabat la disciplină şi corectitudine. Dacă toate acestea conduc la noţiunea de ,,despot”, sper să fiu unul luminat.
– …E bună! Cu ce vedete aţi colaborat? Care v-au pus probleme?
– Adevăratele vedete să ştiţi că nu creează probleme! „Fumurile”, aerele apar doar la pretinsele „staruri”, fiind stânjenitoare. Vedetele autentice sunt bine pregătite, maleabile, îşi ştiu foarte bine locul lor, ca şi cel al regizorului în procesul de construcţie al unui spectacol. Am avut bucuria să lucrez cu aproape toţi marii solişti din România, dar şi cu nume celebre din străinătate. De pildă, Sylvye Brunet, în ,,Carmen”, la Opera din Toulon (era socotită la acel moment una dintre primele trei interprete ale rolului, pe plan mondial). De asemenea, cu Mario Malagnini, de la Scala din Milano, care a cântat în regia mea rolul titular din ,,Don Carlos” de G. Verdi, la Opera din Ruse sau Ricardo Basoni, în ,,Rigoletto” la Opera din Pisa.
Self-portrait
– Stimate domnule Cristian, cum v-aţi caracteriza? Calităţi, defecte?
– Sunt un împătimit al spectacolului muzical. De la etatea de patru ani părinţii m-au dus la operă şi de atunci am rămas îndrăgostit pentru totdeauna de acest gen. Calităţile vă las să le descoperiţi dumneavoastră.
Defectul major cred că este perfecţionismul. Uneori dus dincolo de limitele rezonabilului.
– Ce pretuiţi cel mai mult la prietenii dv.?
– Caracterul, caracterul, caracterul.
– Care ar fi cea mai mare nenorocire pentru dv.? E o întrebare ciudată din celebrul „Chestionar al lui Proust”…
– Să fiu singur şi să nu pot asculta muzică.
– Aş vrea să-mi mai spuneţi, care sunt eroii preferaţi din literatură?
– Manifest o preferinţă specială pentru literatura rusă, cu precădere pentru Dostoievski şi eroii săi.
– Dar din lumea reală?
– Am avut o profundă admiraţie pentru Papa Ioan Paul al II-lea.
– Ce i-aţi îndemntat mereu pe studenţii dv. să facă în viaţă?
– Să nu mintă şi, mai ales, să nu SE mintă!
– Aţi avut, aveţi modele?
– Am avut şansa de a mă naşte într-o familie cu doi părinţi extraordinari, care până la o vârstă mi-au fost modele. În artă mi-au fost repere regizorii Jean Rînzescu şi Hero Lupescu, amândoi acordându-mi o caldă şi onorantă prietenie, în ciuda diferenţei de vârstă.
– Hobby-uri?
– Şansa a făcut ca profesia să-mi fie şi… hobby.
– Ceva extrem de rar…
– Vă asigur că este o adevărată binecuvântare. În plus, prietenă îmi este cartea, dar şi sportul: sunt… susţinator al echipei de fotbal „Steaua”, oho, încă de pe vremea când purtam pantaloni scurţi.
– Deviza în viaţă?
– „Nihil sine Deo!” (Nimic fără Dumnezeu!-n. red.)
La final, (încă) un gând pentru covăsneni
– La final, vă rog, stimate maestre, să adresaţi un gând cititorilor ziarului „Mesagerul”, dar şi covăsnenilor.
– Doresc să vă fac o mărturisire. Atât Felicia, cât şi eu simţim o adevărată energie pozitivă atunci când intrăm în judeţul Covasna şi ne apropiem de Sf. Gheorghe. Este ceva în atmosfera acestor locuri ce ne face să ne simţim ca acasă.
Doresc cititorilor ziarului ,,Mesagerul de Covasna”, locuitorilor de aici, să resimtă în permanenţă această energie benefică. În plus, ziarul dumneavoastră are o tentă culturală pregnantă, ce-l diferenţiază de multe publicaţii de azi, ziare, reviste care au uitat că în spiritualitate stă puterea şi speranţa noastră.
-Vă mulţumesc mult şi vă asigur în numele colegilor din redacţie, ca şi a publicului covăsnenan, că suntem onoraţi de prietenia pe care ne-aţi arătat-o mereu!
– Şi eu vă mulţumesc.
Horia C. Deliu
