Interviu cu prof. ing. Maria Peligrad, preşedinta Fundaţiei „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe
– Ce reprezintă Fundaţia „Mihai Viteazul”, stimată d-nă preşedintă prof. ing. Maria Peligrad?
– Am să vă răspund pe larg, dar aş vrea mai întâi să ne întorcem puţin în timp, pentru a înţelege contextul în care a apărut.
– Vă rog.
– Ne aflam, aşadar, în primul an după evenimentele din decembrie 1989, când datorită schimbărilor bruşte din societatea românească şi a manifestărilor separatiste pe criterii entice din zona aceasta, s-a simţit nevoia organizării unei autorităţi, chiar civile, care să poată lupta pentru apărarea elementului românesc.
– Situaţia aceasta neplăcută v-a marcat?
– Fireşte. La acea vreme eram profesor într-un liceu din Sf. Gheorghe, supus puternic acestei tendinţe nefaste. Am apreciat atunci, şi, din nefericire am avut dreptate, că este rău să crească copiii în şcoli diferite, să nu se cunoască între ei, să nu înţeleagă fiecare cultura şi obiceiurile celuilalt…
– Într-adevăr, trist.
– Ţinând seama de aceste condiţii cu totul speciale, în dorinţa de a sprijini învăţământul în limba română, pentru promovarea şi păstrarea “limbii, ca un fagure de miere” – cum atât de frumos scria Eminescu – a tradiţiilor strămoşeşti, a luat fiinţă Fundaţia „Mihai Viteazul”.
– Aţi activat încă de la înfiinţare?
– Da. Mă număr printre membrii fondatori. Am făcut parte din conducere, aproape în mod constant. Am activat mai mult sau mai puţin, în funcţie şi de alte responsabilităţi pe care le-am avut (deţineam la un moment dat funcţii politice judeţene şi naţionale).
Revin la prima întrebare şi menţionez că Fundaţia “Mihai Viteazul” este organizaţia prin care, alături de colegii mei, am făcut şi încă facem lucruri concrete pentru semenii noştri. Dar şi pentru copii şi nepoţi, în folosul neamului nostru, fapt ce ne-a adus multe satisfacţii. Am uitat, adesea, greutăţile şi răutăţile cu care ne-am confruntat. Important a fost şi este, nu-i aşa?, că ne-am implicat.
Puţină istorie
– Exact, când a luat fiinţă Fundaţia?
– În septembrie 1990. Prima acţiune organizată doar la o lună de la constituire a fost un concurs intrajudeţean de matematică. A avut succes, desfăşurându-se timp de zece ani, ba chiar căpătând caracter naţional. Apoi, în lunile octombrie şi noiembrie ale aceluiaşi an a demarat acţiunea cea mai longevivă, de amploare, intitulată semnificativ „Mihai Viteazul şi Visul Unirii”, care a ajuns, iată, la cea de-a XXIII-a ediţie!
– Felicitări! Unde aveţi sediul?
– În acest moment sediul se află în Casa cu Arcade din Sf. Gheorghe. Mă bucur să spun că numărul membrilor creşte constant, nu neapărat spectaculos, înscriindu-se şi cetăţeni din alte judeţe.
– Care este profilul organizaţiei?
– În principal, fundaţia se ocupă de alcătuirea şi promovarea unor manifestări cultural-artistice, însă am avem şi o componentă umanitară. Pentru că nu ne permitem să stăm pasivi în cadrul comunităţii locale. De altfel, alături de alte ONG-uri, facem parte din prestigiosul Forum Civic al Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.
– Prin ce acţiuni importante consideraţi că a intrat Fundaţia în conştiinţa publicului covăsnean?
– Sunt mai multe manifestări importante, de referinţă. De fiecare dată când am purces la treabă, ne-am străduit să alegem acţiuni care să se adreseze unui public larg, indiferent de vârstă, pregătire profesională, religie.
Am să punctez câteva: „Omagierea Micii Uniri”, „Zilele Mărţişorului şi 8 Martie”, „Simfonia corală George Sbârcea”, „Încondeierea ouălor”, „Sfatul seniorilor”, „Festivalul Tinere Talente”, „Mihai Viteazul şi Visul Unirii”.
– Aţi lăsat la urmă cea mai amplă activitate, care va fi din nou în prim-plan peste două luni?
– Exact, aţi intuit bine, este vorba de Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă «Crăciunul la români». Nu avem, din păcate, destul timp şi spaţiu tipografic pentru a menţiona şi alte acţiuni ce s-au derulat, de-a lungul timpului. Mă refer la manifestări de omagiere a unor personalităţi sau evenimente istorice, cum a fost „Anul Decebal” ori diverse expoziţii tematice, concursuri de literatură etc.
– Ce reprezintă „Sfatul seniorilor”, de care tocmai aţi pomenit?
– După cum arată şi titlul este o iniţiativă de suflet, ce se adresează persoanelor aflate deja la pensie, oameni care prin munca şi conduita lor de-o viaţă, reprezintă modele. Am dorit să omagiem performanţele profesionale ale domniilor lor. De asemenea, să-i prezentăm într-un cadru sărbătoresc, să le spunem cât de mult îi apreciem şi să le mulţumim că există.
Activitate bogată în perioada următoare
– Ce manifestări preconizaţi pentru perioada următoare?
– Imediat va demara acţiunea despre care am mai vorbit, „Mihai Viteazul si Visul Unirii”. Se organizează, printre altele, un concurs de istorie pe această temă, la care sunt invitaţi să participe elevi de gimnaziu şi liceu. Va avea loc o adunare la Sf. Gheorghe, în faţa Grupului statuar al lui Mihai Viteazul, mentorul nostru spiritual. Împreună cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita organizăm dezbaterea „Destrămarea unei iluzii: de ce modelul multicultural din Tirolul de Sud, Italia, nu este aplicabil în Sud-Estul Transilvaniei? O imagine critică văzută prin prisma studiilor (etno)muzicologice”- dr. Constantin Secară, muzicolog, cercetător la Academia Română. În plus, ne vom întâlni cu redacţia ziarului “Naţiunea”.
– Dar pentru finele anului?
– Urmează, cum este de aşteptat, ca între 10-17 decembrie 2012 să se desfăşoare Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă «Crăciunul la români», aşteptat de cei mici şi cei mari, cu interes.
Un om al cetăţii
– Să revenim la personalitatea dv. Deşi mulţi vă cunosc, să încercăm să creionăm, pentru ceilalţi, portretul dv. ca om al cetăţii. Aşadar, ce ar trebui reţinut, stimată doamnă profesoară?
– M-am născut la Braşov şi acolo am studiat împreună cu fratele meu. Am absolvit Facultatea de Mecanică. Era însă o perioadă în care acest profil părea, oarecum, incompatibil cu genul feminin (de altfel am fost numai şase fete într-un an cu 110 studenţi). A fost o provocare. Însă, conform personalităţii mele ambiţioase, am tratat-o ca atare. Chiar tema lucrării de diplomă a fost avangardistă pentru industria auto autohtonă, iar aprecierea ei a fost pe măsură.
– Ce a urmat?
-După absolvire, am lucrat câţiva ani în domeniul proiectării de utilaje pentru Calea ferată. Îmi amintesc cu plăcere, că ne aflam într-o perioadă de extindere şi dezvoltare a acestei industrii, cu noutăţi copleşitoare pentru ţările socialiste din această parte a Europei. Mult mai târziu am conştientizat importanţa muncii mele acolo, şi faptul că mi-am lăsat numele pe proiecte importante.
Apoi, odată cu venirea la Sf. Gheorghe am intrat în învăţământ, la Şcoala de specializare postliceală, care abia se înfiinţase. De atunci am rămas în sistem, absolvind pe rând toate gradele didactice. Am iubit şi iubesc copiii. Sunt cel mai frumos şi emoţionant material uman. Reprezintă minunile şi viitorul oricărui popor.
– Care este recompensa morală ce v-a încântat cel mai mult, de-a lungul vieţii?
– Poate vă dezamăgesc, însă nu am primit medalii, titluri sau premii deosebite! Recunoaşterea meritelor mele, mai ales pentru activitatea în plan social-cultural, o primesc atunci când foştii elevi sau diferite persoane îmi dau bineţe, mă opresc pe stradă, trec pe la sediul fundaţiei.
– Vin şi străini?
– Da. Uneori sosesc şi cunoştinţe stabilite în alte ţări. Sunt momente pe care le trăiesc cu mare bucurie. Evocăm anii tinereţii, povestim despre viaţa noastră, despre familie, realizări şi speranţe.
Nimeni nu-mi va putea lua vreodată bucuria salutului, a întâlnirilor, a cuvintelor frumoase rostite. Iată cele mai mari recompense…
Despre foştii elevi, numai de bine!
– Ce sentimente vă încearcă atunci când vă întâlniţi sau auziţi despre un vreun fost elev, care a realizat ceva deosebit?
– Am predat la clase cu profile diverse, astfel încât foştii mei elevi sunt azi economişti, medici, ingineri, meseriaşi buni etc. Îi întâlnesc, adesea, în diferite locuri şi mă bucur pentru fiecare. Nu vreau să dau un nume, ca să nu nedreptăţesc pe cineva, omiţându-l.
Pentru mine, ca dascăl, toţi au fost copii buni. Fiecare a realizat ceva în viaţă. Sunt în prezent oameni la casele lor, persoane integre în societate, străduindu-se să facă faţă provocărilor vieţii, cât mai bine.
– Aţi mai lua-o de la început, dacă prin absurd ar trebui?
– Da. Fără îndoială.
– Am întrebat-o cu prilejul unui interviu pe d-na prof. Stela Buda (fosta preşedintă a Fundaţiei) şi sunt curios să aflu şi de la dv.: ce ar trebui făcut pentru ca tineretul să fie atras mai mult spre activităţile educative, spre muzica de calitate, artă, lectură, teatru, operă, concerte simfonice?
– Cred că sunt importante exemplele viabile, personalităţile adevărate, pe care ei să le ia drept reper. Tineretul are nevoie de modele. Contează enorm influenţa exercitată de familie, de educatori. Pledez pentru o mai activă implicare a cadrelor didactice, a intelectualităţii în viaţa spirituală a tinerei generaţii. Un rol important revine emisiunilor educative de la radio şi televiziune, presei, în general. Trebuie combătute hotărât imoralitatea, superficialitatea, derizoriul, manifestările suburbane.
– Încotro se îndreaptă cultura românească?
– Nu ştiu dacă pot da eu răspunsul cel mai potrivit. Simt, văd, mă doare că trecem printr-o gravă criză morală. Criză care se adânceşte, în mod constant, prin promovarea nonvalorilor şi dictatura banului. Nu acestea caracterizează simplitatea şi decenţa poporului roman.
– Dar, societatea zilelor noastre cum vi se pare?
– Peste această criză a valorilor s-au aşezat alte probleme critice: de natură economică, politică, socială, culturală. Iar rezultatul îl vedem cu toţii. Mai multe nu vreau să comentez…
Printre gânduri şi amintiri…
– Cine şi ce v-a marcat viaţa?
– Gândul mi se îndreaptă întâi spre părinţi. Ei ne-au educat (pe fratele meu şi pe mine) cu răbdare şi tact. Cu multă dragoste. Nu vreau să folosesc cuvinte mari, pompoase. Consider însă că ne-au îndreptat paşii către o viaţă frumoasă, curată, întru stimă pentru semenii noştri şi respect faţă de ţară.
Apoi, aş aşeza… matematica.
– Poftim???
– Cum aţi auzit! Mulţi se tem de ea, într-adevăr, o ocolesc, chiar o urăsc. Deoarece nu o înţeleg. Eu am iubit-o!
– !!!
– Da, pentru că prima mea profesoară de matematică şi dirigintă în clasa a V-a (d-na Tătar) m-a făcut să înţeleg tainele subtile ale acestei discipline. Aparent criptică, abstractă. “Ce poate fi aşa frumos?”, vor zice mulţi. Când am înţeles-o, n-a mai fost grea. Ba am îndrăgit-o. Norocul mi-a surâs în şcoală, fiindcă am avut parte mai târziu, la liceu, de energia şi competenţa unui tânăr diriginte (ing. Ioan Cotinghiu), care m-a îndemnat să continui studiul ei.
– Doar matematica a contat?
– Au fost şi alte materii, se înţelege. În şirul acestor evocări nostalgice, nu pot să nu-l amintesc şi pe primul meu şef de birou, ing. Alexandru Gheorghe, ale cărui îndemnuri şi învăţăminte le-am urmat, fără exagerare, de la începutul carierei până la ieşirea la pensie.
– Vorbeam mai înainte de modele necesare tinerei generaţii şi aţi insistat asupra acestei idei…
– Exact. Pentru că, iată concret, în ceea ce mă priveşte, cum s-a manifestat influenţa lor benefică. Mai târziu, a venit întâlnirea cu d-na prof. Stela Buda, precedenta preşedintă a Fundaţiei “Mihai Viteazul”, care m-a antrenat să activez în slujba comunităţii româneşti din judeţ.
Timp liber, hobby
– Aveţi timp liber? Cum vi-l petreceţi?
– Fiind pensionară, s-ar putea presupune că am foarte mult timp liber. Nu-i aşa. Mereu am de făcut ceva: pentru copiii mei, pentru Fundaţie, pentru cei din jur. În rest, citesc şi de câţiva ani am un hobby.
– Care?
– Sunt fotograf amator.
– Minunat. Am aflat că abia v-aţi întors din Franţa…
– Aşa este. De fapt, am mai fost plecată în Franţa, dar acum am stat trei luni. M-am întors pentru a doua oară cu înaltul titlu onorific de „măiţa”, adică… bunică, postură care mă face nespus de fericită.
– Cum a fost pe acolo?
– M-am acomodat repede. Ba am şi participat la viaţa citadină, culturală a oraşului unde am locuit. Cea mai interesantă experienţă am trăit-o împreună cu locuitorii de acolo. Se referă la frenezia pregătirilor legate de Turul Franţei la ciclism, un eveniment sportiv de anvergură naţională şi europeană. Am urmărit efectiv sosirea rutierilor în urbe, iar a doua zi plecarea lor în cea de-a opta etapă. A fost extrem de antrenant.
Ei bine, în urma acestei experienţe insolite m-am molipsit de „virusul” sportului cu pedale, urmărind după aceea la televizor şi alte competiţii de gen. Ce părere aveţi?
– Staţi liniştită, şi eu iubesc ciclismul. Călătoriţi mult?
– Nu atât pe cât mi-aş dori.
– Ce v-a impresionat peste hotare?
– Atunci când am posibilitatea, vizitez cât mai multe obiective, muzee, catedrale, case memoriale, expoziţii, parcuri. De pildă acum, având timp şi un punct de şedere stabil în Franţa, am efectuat mai multe deplasări în câteva zone turistice superbe din Hexagon, dar şi din Elveţia, Germania. Am rămas cu nişte amintiri minunate.
– Cum sunt văzuţi românii ?
– Ştiţi şi dv. foarte bine. Există peste hotare foarte mulţi români care-şi văd de treabă. Oameni serioşi. În particular, sunt recunoscuţi ca buni profesionişti, respectaţi şi căutaţi. În schimb, la modul general, când vine vorba despre România, opinia publică de acolo îşi exprimă anumite rezerve. Imaginea nefavorabilă o creează taberele de rromi din jurul marilor oraşe, cerşetorii, muzicanţii ambulanţi, plus diversele incidente neplăcute.
Este, totuşi, o atitudine nedreaptă, tendenţioasă până la urmă, dacă toţi românii sunt priviţi nediferenţiat, ca o masă compactă. Pentru că nicăieri, în nici o ţară “nu există pădure fără uscături”.
– Să privim partea plină a paharului…
– Corect. Vreau să vă spun că în acest context oarecum volatil, am avut parte de două bucurii: la Basel s-a organizat o expoziţie Constantin Brâncuşi, cu aprecieri la superlativ. Şi a doua, am participat la un concert în aer liber, într-un parc numai cu trandafiri, unde a concertat o Orchestră numită „Balada”. Este alcătuită din elevi francezi, coordonată de un român, absolvent al Conservatorului din Iaşi. Tinerii au interpretat numai piese româneşti (folclor, aranjamente, muzică uşoară etc.) şi au avut mare succes, auditoriul fiind format din circa 400 de persoane.
„Sf. Gheorghe, oraşul meu de suflet”
– Unde v-ar fi plăcut să locuiţi, dacă aţi fi avut posibilitatea?
– Dacă vă referiţi la un oraş din străinătate, aş fi vrut să fie în Alsacia. Discutând, aşa, la modul ipotetic, m-aş întoarce în Braşovul natal. Edilii municipiului de sub Tâmpa şi-au dat mâna, indiferent de orientările politice, lucrând în folosul oraşului, al cetăţenilor, pentru prosperitatea lor. Cineva din străinătate spunea, după ce a poposit în Braşov, că parcă se afla la…Viena! Pretutindeni ordine, multe flori şi curăţenie.
Totuşi, în mod realist, nu doresc să mă mut din Sf. Gheorghe! Sunt cetăţean al urbei, îmi iubesc localitatea! La fel de mult ca toţi concetăţenii pe care viaţa i-a adus pe acest meleag. Este locul în care mă salută oamenii, îmi “zâmbesc” florile, copacii. Cum aş putea să-mi părăsesc oraşul de suflet?
– Ce apreciaţi la semeni?
– Sinceritatea, tenacitatea, implicarea în problemele societăţii.
– Şi ce detestaţi?
– Minciuna, prefăcătoria, duplicitatea.
– Care v-a fost deviza în toţi aceşti ani?
– Ar fi două. Prima se referă la îndemnul părinţilor pentru respectul de sine şi cei din jur: indiferent de forma de manifestare – salut, politeţe, fapte. A doua este de fapt o zicală românească: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
– Că veni vorba, ce i-aţi îndemntat pe elevii dv. să facă în viaţă?
– Să înveţe cât pot de mult. Apoi să-şi deschidă mintea, să fie receptivi la tot ce este nou. De asemenea, să citească, astfel încât să nu fie manevraţi, manipulaţi. Să-şi discearnă singuri viitorul, pentru a-şi asigura un trai bun, împreună cu familia.
„Nu regret nimic!”
– Regretaţi ceva ?
– Nu, “Je ne regrette rien”, vorba celebrei şansonete intrepretate de Edith Piaf, că tot am amintit de Franţa.
– În final, vă propun să adresaţi un gând cititorilor noştri, aşa cum facem de obicei cu invitaţii.
– Le doresc sănătate şi putere, spre a putea face faţă provocărilor vieţii.
– Ce i-aţi îndemna ?
– Să aibă încredere în ei! Să ia atitudine de câte ori viaţa o cere. Şi nu în ultimul rând, îi asteptăm la toate acţiunile… Fundaţiei “Mihai Viteazul.”
– Stimată doamnă Maria Peligrad, vă mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru interesantele răspunsuri oferite.
– Şi eu vă mulţumesc!
Horia C. Deliu
