Războiul Crimeii (1853-1856) a reprezentat încleștarea, la nivel continental, între Rusia și puterile europene, pe fondul intersectării intereselor rusești cu cele europene asupra Imperiului Otoman, cu implicații asupra obiectivelor comerciale și strategice ale Marii Britanii în Orientul Mijlociu și în India.Fiecare putere europeană își urmărea interesele proprii strategice, militare, economice, comerciale în contextul perioadei de la jumătatea secolului al XIX-lea, după Congresul de la Viena din 1815 care stabilise un status-quo în plan european. Totodată, fiecare putere europeană era interesată să nu permită ridicarea altui stat care printr-un statut de hegemon să pericliteze balanța de putere pe continent. Franța a folosit războiul Crimeii ca pe o oportunitate pentru a-și consolida relația cu Marea Britanie și pentru a-și reface prestigiul de putere militară, indică www.history.com.
Războiul s-a desfășurat în mai multe zone, pe un teatru extins de operațiuni – Marea Neagră, Marea Baltică, Caucaz, Marea Arctică și Pacific.
Conflictul s-a declanșat în Balcani și în Imperiul Otoman, trupele țarului Nicolae I al Rusiei ocupând Principatele Române, aflate sub suzeranitate otomană, și au impus administrarea acestora sub comanda unui general rus. Prin această mișcare Rusia a urmărit accesul la strâmtorile Bosfor și Dardanele, obținerea unei zone de influență în defavoarea Imperiului Otoman și consolidarea drepturilor și privilegiilor așezămintelor religioase de la locurile sfinte față de zonele de cult catolice, cerute de Franța.
Celălalt pol de putere s-a conturat, în februarie 1854, prin semnarea alianței militare formată din Anglia, Franța, Imperiul Otoman.
Imperiul Otoman a declarat război Rusiei în 4 octombrie 1853, iar, o zi mai târziu, la 5 octombrie au fost declanșate ostilitățile militare.
Războiul Crimeii a fost un conflict de amploare prin prisma forțelor beligerante implicate și prin înverșunarea cu care s-a desfășurat, atestată de numărul mare de victime. Prin armele folosite și prin transferul logistic al trupelor pe calea ferată, războiul Crimeii a fost un conflict modern, potrivit www.history.com și www.historic-uk.com.
Căderea Sevastopolului, la 27 august 1855, a determinat Rusia să ceară încheierea conflictului, iar împăratul Napoleon al III-lea al Franței a propus organizarea unei conferințe internaționale prin care statul francez să își întărească prestigiul internațional, iar împăratul francez pe al dinastiei din care făcea parte.
Rusia a acceptat ultimatumul din 16 ianuarie 1856, acesta fiind momentul decisiv pentru încheierea conflictului și declanșarea negocierilor de pace.
La 1 februarie 1856, la Viena, a fost semnat protocolul prin care liderii forțelor beligerante au cerut declanșarea negocierilor pentru pace, semnarea unui armistițiu și a unei păci definitive, potrivit volumului „The Crimean War: 1853-1856” (Winfried Baumgart, Second Edition, Bloomsbury Academic, London, 2020).
Ostilitățile militare s-au sfârșit la 29 februarie 1856, iar armistițiul s-a încheiat, la 14 martie 1856, în zona podului Traktir de la Cernaia.
La 13/25 februarie 1856, a început Congresul de Pace de la Paris, care a consemnat înfrângerea oficială a Rusiei, sfârșitul influenței sale asupra Principatelor Române și asupra așezămintelor și comunităților ortodoxe din Imperiul Otoman, potrivit www.jurist.org.
Discuțiile s-au desfășurat în cadrul mai multor sesiuni. Au fost dezbătute trei chestiuni teritoriale, dintre care cea mai delicată a fost reprezentată de statutul Basarabiei. Marea Britanie a sprijinit ca Basarabia să fie parte a Principatelor Unite, iar Franța a jucat un rol mai degrabă neutru nedorind să exercite o influență crescândă asupra Rusiei în timpul negocierilor, potrivit lucrării „The Crimean War: 1853-1856”.
Rezultatul negocierilor a oferit anumite avantaje Rusiei asupra Basarabiei, păstrând o parte semnificativă a teritoriului, iar zona de sud-vest (județele Bolgrad, Ismail și Cahul) a revenit Principatului Moldovei. Rusia a renunțat la o zonă mult mai mică din Basarabia, dar a pierdut accesul la gurile Dunării. În plus, a pierdut și protectoratul său asupra celor două principate române care se bucurau de o anumită autonomie față de Imperiul Otoman.
Libertatea navigației pe Dunăre a fost o altă chestiune negociată la Congresul de pace de la Paris, statele beligerante urmărind aplicarea principiului internaționalizării acestui fluviu care traversa teritoriul mai multor state. Acest principiu a fost aplicat anterior râurilor Rin și Elba.
Pentru aplicarea acestui principiu au fost constituite două comisii: Comisia europeană a Dunării care avea rolul să se ocupe de acțiunile de dragaj ale fluviului de la Isaccea până în zona Deltei Dunării în decurs de doi ani și care avea în componență Franța, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia și Imperiul Britanic; Comisia Riverană Permanentă, care includea Austria, Bavaria, Wurttemberg, Serbia, Turcia și Principatele dunărene, care trebuiau să realizeze statutul pentru navigarea și politica fluviului, iar apoi să își asume și operațiunile de dragaj.
Statutul creștinilor din Imperiul Otoman a fost o altă temă negociată în cadrul congresului. Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia acționase ca o putere protectoare a creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, dar la 18 februarie 1856, înaintea Congresului de la Paris, sultanul a publicat un edict prin care a fost proclamată solemn libertatea tuturor cultelor și raselor din imperiu, conform lucrării „The Crimean War: 1853-1856”. Prin această decizie, misiunile creștine puteau acționa liber în Imperiul Otoman fără să fie supuse persecuțiilor, creștinii având posibilitatea să activeze în funcții publice, iar pentru chestiunile de natură juridică erau constituite tribunale mixte formate din creștini și musulmani.
Lucrările Congresului de pace de la Paris s-au încheiat la 30 martie 1856, dată la care a avut loc semnarea Tratatului de Pace care a pus capăt efectiv conflictului.
Congresul de Pace de la Paris nu a consemnat redistribuiri extinse de teritorii sau schimbări de regimuri după conflictul Crimeii, menționează lucrarea „The Crimean War in Imperial Context, 1854 – 1856” (Andrew C. Rath, Palgrave Macmillan, New York, 2015).
Semnarea Tratatului de la Paris, după cele 19 sesiuni de negocieri, nu a încheiat definitiv dezbaterile între forțele beligerante, negocierile continuând pe durata a încă cinci sesiuni de discuții, fiind dezbătute, printre altele, chestiunea italiană sau posibilitatea apelării la mediere în eventualitatea unui conflict între Turcia și o putere europeană pentru evitarea declanșării unui nou conflict.
La 16 aprilie 1856, a fost adoptată Declarația de la Paris referitoare la Dreptul Maritim care stipula câteva principii aplicabile dreptului maritim precum eficiența blocadelor, nerestricționarea bunurilor inamicului aflate sub steag neutru, exceptând contrabanda de război, să nu fie sechestrate bunurile cu statut neutru aflate sub steag inamic, abolirea navelor care ar fi putut desfășura acțiuni de piraterie sau de angajare, în scop privat, într-un conflict maritim, conform volumului „The Crimean War: 1853-1856”.
Acceptarea de către Rusia privind cedarea părții de sud-vest a Basarabiei, demilitarizarea Mării Negre și delimitarea suveranității sale în această mare doar la zona sa de coastă, reglementarea statutului comunităților ortodoxe din Imperiul Otoman, obținerea consensului asupra formatului de garanții multinaționale pentru asigurarea navigației comerciale și convenirea asupra principiilor dedicate dreptului maritim au reprezentat chestiunile de fond care au conturat forma finală a tratatului.
Tratatul semnat la Congresul de la Paris a fost răspunsul direct adresat expansionismului rus, a estompat ambițiile rusești asupra continentului european și a echilibrat balanța de putere pe continent prin păstrarea Imperiului Otoman ca actor regional relevant, conform www.historic-uk.com. AGERPRES
