„Să trăiască România tânără!” – Elena Cuza
Portretist desăvârșit, asociind „foartea adesea observația realistă cu efuziunea lirică”, Nicolae Iorga „este, în felul său, un prim și un ultim” – „primul om al noului veac românesc”, anunțând, însă, „veacul prin atitudini și coordonate stilistice mai vechi decât ale timpului său. În această privință, el apare și ca un ultim. Este, poate, și pe plan mondial, cel din urmă genial istoric-literat de tip romantic”, după cum îl definea marele comparatist de talie universală Edgar Papu. Cu alte cuvinte, „cel mai mare istoric al românilor, om de cultură ce s-a manifestat în multiple domenii, întemeietor de așezăminte culturale, om politic, unul dintre principalii ctitori ai României Mari” (Petre Țurlea), Iorga, străjer, deopotrivă, al istoriei și al culturii naționale, nu putea să nu fie călăuzit de suflet și conștiință întru slujirea memoriei familiei domnitoare Elena și Alexandru Ioan Cuza…
„După patruzeci de ani, ea putea să plângă încă pentru dânsul”, scria Nicolae Iorga, în cel din urmă portret pentru eternitate, pe care l-a creionat „femeii ideal de bune și modeste care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarășa lui Vodă Cuza”, de la a cărei naștere s-au scurs, iată, deja, două secole de timp pământesc. „…trăind între noi, cei plini de neajunsuri și păcate, a dus curată viață cerească, asemenea îngerilor”, continua Iorga, cum numai o ființă aleasă de Dumnezeu putea să facă acest lucru. Căci Elena Cuza purta, în fibra ei lăuntrică divină, un destin alcătuit dintr-o sumă de atribute definitorii, înscrise în esența propriei sale icoane existențiale: „uitare de sine, iertare pentru alții, binefacere ascunsă de lume”…
Nicolae Iorga și Elena Cuza s-au întâlnit în preajma a două momente semnificative din istoria Cetății (serbarea semicentenarului Unirii Principatelor Române de la 1859) și din biografia marii Doamne. Era anul 1909, iar destinul clipei stătea să-și încline balanța către moarte… După un timp istoric scurs cu repeziciune, în tumultul unei avalanșe de evenimente care mai de care mai pline de substanță și reverberații pozitive ori negative, Iorga și Cuza Doamna își intersectau spiritele, la adăpostul elogiului și amintirii față de marele domnitor român Al. I. Cuza, pentru prima și ultima oară în această viață: „Așa am cunoscut o clipă, o lună de zile înaintea bolii care a răpus-o, pe soția lui Alexandru Ion I, pe Doamna Elena a României.
Am crezut, își încheie Nicolae Iorga scrisa, că nu am dreptul să mă opresc de la comunicarea acestei amintiri.” Și bine a făcut, căci, dacă aș avea talent la pictură ori desen, pe hârtie sau pânză, aș realiza, doar din descrierea cu nuanțe exacte, atent articulate de către marele istoric român, cel din urmă portret artistic al Elenei Cuza, „Doamna țerii”!…
Ca o adevărată monahie dintr-un locaș mănăstiresc, îi purtase, cu credință, trei decenii și jumătate neîntinată memoria lui Cuza, după săvârșirea din viață a acestuia la 1873, situându-se deasupra oricărei coaliții a răului ce i-a alungat de pe tron domnitorul și soțul… Acum, Elena Doamna privea, prin ferestrele ochilor senini care au văzut multe, la creația istorică a poporului român – România tânără -, cu demnitate și înalta conștiință a Binelui suprem, valorizându-și rolul avut în istoria modernă a țării sale, din perspectiva celei mai pure și obiective judecăți de cetățean al patriei și de fostă cea dintâi Primă Doamnă a acesteia.
„Mi se părea că intru într-un cavou, scria Iorga, și că dincolo de ușa închisă, în odaia pe care o prevedeam tăcută și înghețată, voi găsi o umbră din acelea care multă vreme încă flutură în jurul mormintelor mari, fără plâns, fără glas.
Și nu, în acea odăiță neagră, în care se deslușea, în fundul unui fotoliu, dintr-o săracă rochie de doliu veșnic, supt un cauc de călugăriță acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă săpată fin în fildeș palid, – în odaia aceea era o viață care știa, cetia, afla, care unea cunoștința întreagă a trecutului cu cunoștința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare sigură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochi în cari nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc.
(…) O vedeam acum limpede: era o femeie micuță de stat, foarte delicată, pe care o simțeai însă că putuse sta odinioară alături de un Domn, – și ce Domn!”
Nicolae Iorga a continuat descrierea Elenei Cuza, în aceeași cheie a sensibilității și a smereniei demne de firile blânzilor și drepților eremiți, ce au darul de a privi Cerul prin ferestrele sufletului: „Îndrăznii a mă uita în ochii ei, – mari, luminoși, adânci în vechile portrete, care răzimau de fotoliul scump, stema țerii. În orbitele adânc săpate, pline afund de o umbră tristă, ochiul rămăsese, în liniștea lui împăcată, viu și puternic, uneori cu căutătura stăpânitoare, alteori înduioșat, bun, plin de binecuvântare.
Cât se auzi pomenindu-se numele și faptele aceluia pentru care avusese toată iubirea femeii și o iertare pe care puține o pot da, acest ochi privi undeva, departe, unde mergea și gândul tuturor celor de față. Apoi, în arcuitura de jos a orbitei adânci, o lacrimă mare strecură încet. (…)
Și vorbi, cu un glas care n-avea îndoieli și zăbăvi și în care slăbiciunea punea doar un ritm încet, care te făcea să simți că acestea nu sânt vorbe ca ale tuturor celorlalți oameni, că e într-însele ceva imaterial, aș zice aproape supranatural, ca în tot ce privea pe această femeie de mult ieșită din rândurile grăbite, zgomotoase, pătimașe și vulgare ale oamenilor.
Și, în felul ei de a vorbi, știa să amestece două elemente care nu mai merg împreună azi, dar care prin Unirea lor făceau și marele farmec al elocvenței marelui ei soț: cea mai desăvârșită simplicitate și cea mai autentică maiestate.” Câtă emoție curată, autentică, reușește marele istoric al românilor să nască, în aceste rânduri, din preaplinul ființei sale atât de puțin înțelese de veacul în care a trăit, dar și de veacul nostru, ce își anulează, la ordin, cu inconștiență, statutul identitar și ruga!…
Un „mare temperament liric” a fost Iorga, „un exemplu impresionant de suflu larg într-o alcătuire restrânsă”, după cum îl caracteriza Edgar Papu, unde „vibrația zguduitoare a câtorva cuvinte” construiește, în cazul de față, o pagină antologică în portretistica românească de gen, o mărturie singulară, pentru arhive și eternitate, a celui mai ilustru istoriograf despre prima mare Doamnă a României…
Elena Cuza și Nicolae Iorga au vorbit despre multe, pe îndelete: Biserică, țărani, iarna grea, lipsa de nutreț, partidul liberal „venit la Guvern prin valurile de sânge ale țerănimii liberate de Cuza-Vodă” și așa mai departe, însă, peste toate, Domnul Unirii ocupa primul loc al discuției. „Îl înfățișa ca pe un om lipsit de toată iubirea pentru pompă, simplu ca orice om de rând dintre supușii săi; nu, mai simplu, mult mai simplu, străbătând stradele, pierdut în mulțime”, scria Iorga. „Și a mai spus altele pe care le țin pentru mângâierea și îmbărbătarea mea în luptă, precum țin cu sfințenie rândurile dictate de dânsa și iscălite cu mâna ei tremurătoare, în care, ca amintire pentru o intervenție în vederea serbării după cuviință a semicentenarului Unirii, ea dădea binecuvântarea ei, de octogenară și de Doamnă, copiilor mei.”
Acest „mare liric al prozei, după Edgar Papu, a cărui frază ne răsună încă în auz cu magistralele sale cadențe muzicale”, savantul Nicolae Iorga, și Doamna României tinere, Elena Cuza (născută Rosetti-Solescu), au fost, au rămas și vor constitui, peste vreme, lumini fără de timp ale istoriei poporului român, două chipuri sculptate în ADN-ul acestui Neam, ce au avut scrisă în soartă, la momentul potrivit, întâlnirea… O întâlnire astrală pentru Istorie, am putea-o denumi, căci întrevederea lor a reprezentat un veritabil dicteu al Divinității, un mijloc ideal de cunoaștere și de portretizare memorabilă din perspectiva istoricului, precum și o cale mai mult ca perfectă de confesiune, la capăt de viață, pentru soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza… Cu alte cuvinte, ultimul portret al Doamnei Elena Cuza nu putea fi semnat decât de Nicolae Iorga.
Dr. Magdalena ALBU
