A militat pentru înființarea de cămine culturale la sate și școli superioare țărănești pe regiuni. A fost fondatorul școlii sociologice (monografice) de la București, a conceput sociologia ca o „știință a națiunii”. A realizat chestionarele sociologice făcând cercetări în comunele Goicea Mare și Cornova.
S-a născut la 13 februarie 1880, la Iași. Studii liceale și universitare le-a făcut la Iași, Facultatea de Litere, 1898-1899; și-a continuat pregătirea la Berlin (1899-1900) și la Leipzig (1900-1904), unde a audiat cursuri de filosofie, iar în 1904 și-a luat doctoratul cu teza ‘Egoismus und Altruismus’.
În 1905, Dimitrie Gusti s-a înscris la Universitatea din Berlin pentru a studia sociologia, dreptul și economia politică; între 1909-1910 a fost student în sociologie la Paris.
În 1910 a fost numit profesor de istoria filosofiei antice, etică și sociologie la Universitatea din Iași, unde a pus bazele învățământului sociologic modern. Tot aici a înființat Seminarul de sociologie și etică în 1911.
A fost transferat la Catedra de sociologie, etică, politică și estetică a Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității București, în anul 1920, de unde a fost pensionat abuziv în 1947.
Dimitrie Gusti s-a preocupat de evoluția învățământului sociologic și etic din școlile secundare, fiind fondator al școlii sociologice bucureștene.
A fost ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor în 1932, 1932-1933, 1933.
Prin legea serviciului social din 1939, a reușit să legifereze pentru prima oară în lume cercetarea sociologică, îmbinată cu acțiunea socială practică și cu pedagogia socială. A fondat și a condus Asociația pentru Știința și Reforma Socială (1919-1921), Institutul Social-Român (1921-1939, 1944-1948), Institutul de Științe Sociale al României (1939-1944), Consiliul Național de Cercetări Științifice (1947-1948). A fost directorul general al Fundației Culturale Regale ‘Principele Carol’ și primul președinte al Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României.
Membru corespondent al Academiei Române, 10 octombrie 1918, și membru titular, 4 iunie 1919; președinte al Secțiunii istorice: 1935-1938; președinte al Academiei Române: 2 iunie 1944 – 8 iunie 1946; vicepreședinte: 6 iunie 1923 – 11 iunie 1925 și 2 iunie 1942 – 2 iunie 1944.
Este autorul unui mare număr de lucrări științifice, între care: „Introducere în cursul de istoria filosofiei grecești” (1910); „Sociologia războiului” (1915); „Realitate, știință și reformă socială. Câteva indicațiuni asupra metodei” (1919); „Individ, societate, stat’ (1923); ‘Cosmologia elenă” (1929); „Sociologia monografică, știință a realizării sociale” (1934); „Sociologia militans. Introducere în sociologia politică” (1935); „Cunoașterea sociologică și acțiunea culturală. însemnătatea lor pentru viața națională și de stat” (1936); „Temeiurile teoretice ale cercetărilor monografice” (1937); „Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii” (1939); „Știința națiunii’”(2 vol, 1939); „Problema sociologiei” (1940); „Îndrumări pentru monografiile sociologice” (1940); „La Science sociologie, d’ethique et de politique” (1941); „La Science de la realite sociale’ (1941); „La sociologie des unites sociales” (1943) ș.a.
A coordonat monumentala „Enciclopedia României” (4 vol., 1938-1943). A fondat și a condus revistele ‘Arhiva pentru știința și reforma socială” (1919-1943) și „Sociologia românească” (1936-1944). A murit la 30 octombrie 1955, la București.
Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense și susținute, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti
Ca șef al catedrei de sociologie din cadrul Universității București, Dimitrie Gusti organizează între 1925-1935, cu specialiști din diverse domenii (sociologi, etnografi, folcloriști, geografi, statisticieni, medici ) și cu studenții săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei – județul Suceava, Nereju – județul Vrancea, Drăguș – județul Brașov, Dragomirești – județul Maramureș, Clopotiva – județul Hunedoara, Runcu – județul Gorj, Rușețu – județul Buzău ș.a.).
„Pe baza acestor experiențe, a unei munci asidue de concepție și a sprijinului moral și material al Fundației Regale ‘Principele Carol’, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o operă muzeografică de excepție. În acest scurt interval de timp, echipele de specialiști și studenți (aceiași care participaseră la campaniile de teren), conduse de profesorii Dimitrie Gusti și Henri H. Stahl, au achiziționat din satele cercetate construcții țărănești (case, anexe gospodărești, biserici, instalații tehnice) și obiecte de interior (mobilier, ceramică, țesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine’. (sursa: muzeul-satului.ro)
În conformitate cu criteriul autenticității, al respectării tradițiilor locale de construcție, la remontarea construcțiilor în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiștilor, în primul rând a lui Henry H. Stahl și Victor Ion Popa, meșteri aduși din satele de proveniență a monumentelor.
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămână mai târziu, 17 mai 1936. (surse: https://acad.ro; Membrii Academiei Române – Dicționar, 2003; https://muzeul-satului.ro/)
AGERPRES
