Sâmbătă, 10 mai a.c., Centrul de Cultură Arcuș din Sfântu Gheorghe a fost gazda unui eveniment cultural mult așteptat de către iubitorii de poezie și muzică. Organizată de Mesagerul de Covasna, în cadrul Zilelor Sfântu Gheorghe, lansarea cărții „Pietrele care nu tac” a poetului Ionel Simota din Mirecurea Ciuc, a cuprins câteva momente memorabile: prezentarea cărții de către criticii Iulian Cătălui și Mircea Brenciu – colegi de breaslă ai Uniunii Scriitorilor – Filiala Brașov, recital de poezie în interpretarea autorului și un recital la pian susținut cu măiestrie de prof. Bianca Șelaru, urmate de sesiunea de autografe. 
Amfitrioana și organizatoarea Maria Crețu-Graur și-a exprimat, cu emoția care o caracterizează, bucuria de a reuși să ne aducă laolaltă sub aripa atotcuprinzătoare a artei, amintind de frumoasele lansări și recitaluri pe care le-a organizat cu ani în urmă la Sfântu-Gheorghe, Covasna, Târgu Secuiesc și Întorsura Buzăului.
După prezentarea celor care au luat cuvântul: Erich-Mihai Broanăr – reprezentantul Editurii Eurocarpatica, prof. Mihai Trifoi, e lesne de spus că Ionel Simota este un poet al luminii care șlefuiește cuvintele precum bijutierul pietrele până ele devin diamante, rubine. Așa cum ele își arată strălucirea în funcție de cum cade lumina pe fațete, așa și în poemele lui descoperim noi și noi sensuri, după cum ne este starea ori înțelegerea, căci simplitatea cu care aparent scrie „este cel mai sofisticat lucru”.
Un poet care nu scrie pentru premii, reviste, nici pentru a fi în trend, ci din suflet pentru alte suflete, făcându-i părtași la urcarea propriei Golgote. Căci poetul nu s-a născut pentru a avea liniște, ci pentru a scoate lumina din întunericul oricui, mai puțin a lui, pentru a iubi, și mai puțin pentru a se iubi. Ca un neobosit miner „Sapă, sapă până dă de stele în apă” după cum frumos scria Lucian Blaga.
Întâmplarea fericită face ca sala în care s-a desfășurat evenimentul să se afle expoziția pictorului Adrian Socaciu din București, ale cărui tablouri păreau să semene cu „pietrele care nu tac” ale poetului, după cum bine remarca unul dintre vorbitori.
Spre finalul evenimentului, directorul Centrului de Cultură Arcuş, Kopacz Attila, invitat să spună câteva cuvinte, și-a exprimat aprecierea față de toți artiștii, fie ei pictori sau poeți, și bucuria de a putea găzdui evenimente care promovează arta. 
A fost o seară memorabilă de care mi-a fost dor! Un splendid dialog al artelor: pictură, muzică, poezie, care s-au contopit, s-au completat armonios reușind să ne scoată pentru un timp din sfera agitată a cotidianului.
***
Poemele recitate din volumul „Pietrele care nu tac” ne-au purtat prin universul intimist al poetului Ionel Simota care ne-a făcut părtași la o duioasă „Spovedire” – „Fac liniște în mine, Mă împac cu fiecare picătură de sânge/ Și candele îmi fac din plâns,/ Și din suspine”, univers din care nu lipsesc elemente caracteristice operei simotiene. Lumina, natura „Eu eram pădurea care mă chema,/ Dealurile toate mă strigau pe mine, „chipul mamei – „Ce frumoasă mamă m-a născut pe mine/ Ca un prunc de piatră,/ Ca un prunc de măr”, zbaterile, „nerostitele tăceri” cu care poetul se luptă pentru a da formă de pasăre albei hârtii. Nelipsită – iubirea ni se prezintă sub toate formele ei: carnală „Când am început să iubesc/ Au erupt poemele precum lupii flămânzi,/ Pe care și azi cu mirosul pielii tale/ Îi ademenesc…”, divină „Mâna ta e ca un Dumnezeu// Ce mi se lasă peste cămașa albă/ Ca o picătură de sânge,/ Peste rostirea sufletului meu”.
Un dor de naștere-renaștere spirituală se desprinde din poemele: „Athosul tămăduirii mele”, „Născare”, „ Geneză”, „Zămislire”. Un dor de iertare și împăcare cu sinele „orbit” de deșertăciunile lumești, care deși știe drumul „Numai tălpile mele știu drumul/ Tăcutei rugăciuni”, recunoaște că „orb am fost și n-am văzut/ Că mereu, Doamne, erai acolo cu mine.” Un drum al căutării, așa cum este cel pe care-l străbat pelerinii care-și caută liniștea sufletească pe Muntele Athos, munte pe care, de ceva timp, autorul îl ia la pas în fiecare an „Până în creștetul muntelui Te-am căutat pe tine”, „ În zadar cărându-mi povara/ Oaselor atât de vinovate”. Un drum al izbăvirii, al crucii „Astăzi crucii mă dăruiesc/ Și întru murirea păcatului zămislesc”.
În timpul scurs pe nesimțite, când furați de acordurile pianului, când de frumusețea versurilor, autorul ne-a învăluit cu starea de melancolie „până dincolo de lumina,/ Care dimineața,/ Ca un copil scâncea.” Ca un magician ne-a atins sufletele cu dorurile lui toate trecându-ne prin sita emoțiilor și a stărilor „Mi se încurcă în suflet/ Zboruri respirații și țipete,/ Rătăciri peste care scriu/ Cu urmele celui ce încă e viu.” Un amestec de tristețe și bucurie, de cădere și aspirații spre înalt, de regrete și în același timp de împlinire, străbătute de duioșie și iubire, din care nu lipsesc uimirile, amintirile, frământările cotidiene.
Citindu-i cele 63 de poeme cuprinse în recenta carte, apărută la Editura Eurocarpatica sub semnul cifrei douăzeci și patru, în limbajul simplu dar încărcat de semnificații, am găsit aceeași prospețime și profunzime a versului. Cele două cifre puternice, simbolizează echilibrul între grație și putere, acțiune și realizare, stări care i se potrivesc pe deplin autorului ce pare să fi descoperit calea spre desăvărșirea ființei. Evitând artificiile stilistice în favoarea unei expresii directe și emoționante, transformă tăcerea în poezie, oferind o lectură plăcută care ivită cititorul la introspecție și la redescoperirea valorii cuvântului nerostit.
„În inima mea” este poemul care îl reprezintă cel mai bine pe copilul –bărbat, poetul cu strigătul mamei în suflet, „Inima mea/ Are un strigăt al mamei în ea”, dar cuprins mereu și de o ea – „O mirare ce vrea, / O jumătate din respirația mea.” Împărțit între trecut și prezent, între nostalgii și frumusețea lucrurilor concrete, ne invită să ascultăm glasul tăcerii și să descoperim ecoul propriei noastre existențe.
„Pietrele care nu tac” este o frumoasă mărturie poetică a unei lumi interiore bogate, în care tăcerea este folosită ca un pretext, ca un mijloc de comunicare profund și revelator cu care, și de această dată, ne-a convins că este un poet autentic, sensibil și profund. Un cronicar al trăirilor cotidiene, dar și al bucuriei simple și curate, adunate toate pe cărarea spinoasă a lui A FI!
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc
