La Centrul de Cultură Arcuș- Casa Muzicii din Sfântu Gheorghe are loc sâmbătă, 10 mai, ora 17.00, lansarea volumului „Pietrele care nu tac”, autor Ionel Simota, urmat de un moment poetic și un recital de pian susținut de prof. Bianca Șelaru, de la Liceul de Arte „Pugor Sandor” din municipiu.
Din cronica volumului realizată de criticul literar Iulian CĂTĂLUI, membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, aflăm următoarele:
„Cel mai recent volum de versuri Pietrele care nu tac (Sfântu Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2024) al sensibilului, rafinatului și intimistului poet Ionel Simota ne transpune într-un fascinant registru meditativ-nostalgic, profund religios, creștin, cu unele accente apocaliptice, cu un alter ego care veghează somnul ființei umane, visând la consemnațiunea ritualică a pulsiunilor distructive (războaie, revoluții etc.) ale omului aflat „sub vremi”. Multe poezii din acest volum complex se înscriu fericit în cadrul purității emblematice a sufletului cvasi-adolescentin, tânăr, observabil la prima vedere în imagini diafane, cu păsări, îngeri și cruci, transmise cu o subtilitate non-emfatică. De asemenea, poezia din Pietrele care nu tac indică o deschidere înspre sacru, îndumnezeire și spre comprehensiunea mesajului poetizant cu ineluctabile unități de emitere, de articulație sau prozodice deosebite. (…)
Chiar în prima parte a noului volum simotian bântuie nefantomatic un sentiment sau o idee/ viziune de apocalipsă, inclusiv o apocalipsă a iubirii, de posibilă dispariție a acesteia. Revelațiile apocaliptice sunt de obicei mediate prin mijloace precum vise și viziuni (lumea antică nu făcea distincție între acestea), îngerii și călătoriile cerești, ele ivindu-se în cartea lui Ionel Simota, acestea servind la conectarea a două seturi de axe, axa „spațială” care are pe Dumnezeu și tărâmul ceresc deasupra și lumea umană dedesubt și axa „temporală” a prezentului și viitorului. (…) Una dintre primele poezii din Pietrele care nu tac se numește „Aproape Apocalipsă”, în care poetul constată amar că există o adâncă și firească numire, între ură și între o sfârșită iubire: „Nu mai cântă cuci/ În albe despletiri de nuci,/ În tresăriri de prea bătrâne cruci?? Nu se mai întâlnesc/ Fecioarele ce se iubesc, (,,,)/ Și între sfârșită iubire./ Pe sub picioarele tăiate/ De calea ferată/ Năpădește iarbă înrourată./ Mai strigă uneori un copil/ După câte o mamă uitată”. Această cvasi-apocalipsă vine după o perioadă, un timp în care oamenii au fost fericiți, ca niște cântece de păsări, ei trăind ca în sânul lui Dumnezeu sau Abraham, dar, la un moment dat, s-a ivit pe nesimțite „boala perfidă a unor călăi”, chiar și eul poetic având clipe de fericire până dincolo de lumina care scâncea ca un copil. În această viziune poematico-apocaliptică ionelsimotiană s-a insinuat și până la urmă a erupt vezuvian un „blestemat război” (care poate fi atât războiul ruso-ucrainean, cât și orice război, în general, din istoria umanității), care ne-a schimbat aerul în granit și în urma căruia păsările (motivul acestei clase de vertebrate ovipare devenită o frumoasă obsesie a autorului) nu mai zboară, ele fiind refuzate până și de aeroporturi, berzele nu mai livrează ori transportă copii vii, între noi se prăbușesc obuze și peste o vreme, indefinită, însăși poezia, arta, în general, nu va mai avea niciun fel de muză: “Nu mai zboară păsări,/ Berzele nu mai aduc copii,/ Între mine și tine cad obuze,/ Despre iubire nici nu mai știi,/ Cinic sărutul e ucis pe buze (…). Între mine și tine blestemat război,/ Nimic nu va putea/ Peste ani să ne întoarcă în noi./ Peste ani pomele/ Nu vor mai avea muze”.
Un pilastru liric important este reprezentat de motivul poetic, religios şi filosofic al îngerului, frumoasa carte a lui Ionel Simota fiind şi o mică predoslovie în angelologie. Prin poruncile sale, Dumnezeu împarte lumea şi organizează părţile Sale; nici îngerii, nici oamenii nu sunt însă, părţi, fiind „fiinţe personale”, după teologul Vladimir Losski, persoanele fiind mai complete, mai bogate decât „duhurile îngereşti”. La fel, Sfântul Grigore Palama susţine că omul este, după „chipul lui Dumnezeu” mai mult decât îngerii, pentru că sufletul său unit cu trupul deţine o energie dătătoare de viaţă prin care se însufleţeşte şi stăpâneşte trupul, putere de care îngerii, duhuri fără trup sunt lipsiţi, deşi sunt mai aproape de Dumnezeu datorită simplităţii firii lor duhovniceşti. Totuşi, un „înger biblic” este, prin derivare şi funcţie, un mesager al lui Dumnezeu, care-l cunoaşte faţă în faţă dintr-o categorie mai înaltă decât omul și este adevărat că e o creatură, în esenţa sa originală fiind un spirit sfânt şi necorupt, şi aşa îl vede şi Ionel Simota în volumul său poematic. În poemul „Îngerii mi-au zis”, eul liric primește de la îngerii mesageri o veste îngrozitoare: moartea mamei, reducându-l pe alter ego-ul autorului la tăcerea ca o amforă: „Îngerii mi-au zis:/ Mama ta a murit/ Și tu taci ca o amforă/ Găsită pe țărm de bătrâni marinari (…), Îngerii mi-au zis:/ Mama ta a murit/ Și tu nu ai lacrimi pentru a plăti/ Trecerea dinspre durere către extaz”.
Păsările joacă roluri proeminente și diverse în religie și mitologie, dar și în cartea lui Ionel Simota, poetul fiind obsedat de păsări, ca și într-un volum precedent de-ale sale, Sentimente cu păsări. Mirări. Se știe că în religie, păsările pot servi fie ca „mesageri, fie ca preoți și conducători pentru o zeitate”, porumbeii, de exemplu, sunt un simbol religios în iudaism și creștinism.(…) Păsările au fost protagoniste în mitologii precum cea egipteană (Benu), cea grecească (Pasărea Phoenix) și chineză (Fenghuang). Dacă în Grecia antică, Atena, zeița înțelepciunii și zeitatea patronală a orașului Atena, avea ca simbol o bufniță, în cartea lui Simota sunt invocate aceste „ființe ciudate”, cum zice poetul, păsările, în general, dar și berzele ori pescărușii, de pildă: „Marea nu iartă,/ Lumea nu iartă,/ Marea e mai puternică atunci când te vrea./ Un pescăruș undeva încă țipa…” (poemul „Fata din port”).
(…) Totodată, poetul oscilează între refugiu, nu cultural, ci religios și poezia ca spovedanie, vremea fiind a lui Dumnezeu, eul liric sau alter ego-ul său împăcându-se cu propriul sine, cu înlăuntrul lui, dar și cu lumea, căindu-se dostoievskian, ambele convergând înspre sensul mânturii, al redempțiunii lui sau al omului, în general. Iată exemplul din puternic-semnificativul poem „Spovedire”: „Îmi sfârtec noaptea visele rele,/ Îmi ucid păcatul/ Ca pe propriul copil,/ Îmi lovesc bocancii inima/ (…)/ Îl smulg pe cel în care eu locuiesc,/ Sub povara păcatului meu/ Umerii îmi trosnesc,/ Îmi bat sufletul în cuie, îl răstignesc./ Și mă căiesc Doamne, mă căiesc…”
Pietrele care nu tac este şi o carte mitologico-filosofică despre suflet şi lumină, acestea având mai multe conotaţii, sensuri, valori semantice, deşi conceptele şi viziunile despre suflet şi lumină privesc mai mult filosofia şi religia decât mitologia. Primul şi, poate cel mai important simbol creştin, prezent în lucrarea lui Simota este Sfânta Cruce, care nu-l semnifică, simbolizează doar pe Isus Hristos și răstignirea sa martiriană ci, ca şi alte simboluri, pe lângă rolul sfinţitor „prin har şi patima Sa mântuitoare, produce în sufletele noastre un moment de tip anamnetic”, dacă ar fi să ne luăm după Platon. De câte ori ne vom uita şi vom citi (despre) Cruce, în impresionantele poezii ale lui Ionel Simota, de câte ori ne vom face Sfânta Cruce, ne „anamnetizăm” de căderea în păcat a „pre sau protopărinţilor” noştri, de păcatele tuturor oamenilor, de păcatele noastre, la urma urmei. Ba chiar, Simota se pune, se situează mai presus de Cruce, dorind să-i vindece, lecuiască pe cei orbi, de pildă, în final alegând voluntar să se dăruiască Sfintei Cruci întru mântuirea cea veșnică: „Sufletul meu e pentru tămăduirea orbirii,/ Pentru vindecarea celor ce pot să vadă/ Mai presus de cruce/ Și pentru cei ce se roagă./ (…) Lumina din sânge îmi este/ Despre răstignire,/ Sacră și repetabilă Vestire (…)/ De pe crucificarea voastră/ Și mântuirii mă va reda (…)./ Astăzi crucii mă dăruiesc/ Și întru murirea păcatului zămislesc”.
Aşadar, lumina, care este un alt motiv literar și filosofico-religios al cărțíi poematice simotiene, purcede de la Dumnezeu şi este răspândită de El, fiind, totodată, lumina cea neapropiată în care locuieşte Dumnezeu, cum subliniază şi Sfântul Pavel (Noul Testament, I Tim. 16,12): „qui… lucem inhabitat inaccessibilem: quem nullus hominum vidit, sec nec videre potest”. Este slava în care apărea Dumnezeu drepţilor din Vechiul Testament, spune același Losski, este „Lumina eternă care pătrunde natura umană a lui Hristos”, şi care la Schimbarea la Faţă a dovedit Apostolilor dumnezeirea Sa… „strălucirea Lui este ca lumina (s.m.) soarelui, din Mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Aşadar, în poezia lui Simota există lumină şi iluminare; crearea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu presupunând ideea unei „participări la fiinţa dumnezeiască”, ideea unei comuniuni cu Dumnezeu, de fapt, volumul simotian este, dincolo de zbaterile păsărilor din sinele lui, unul de lumină şi iluminare!
Concluzionând, Ionel Simota, odată având în el lumina doreşte, totuşi, să-şi depăşească solitudinea și uneori sentimentul de revoltă, nostalgia și melancolia, şi să se arunce, învălească, cuprindă de/ în lumina tuturor oamenilor, poetul doreşte să coboare în lume şi să răspândească lumina, gândirea şi creaţia sa lumii, oamenilor obişnuiţi, dar, generos fiind, să capteze şi el lumina oferită de umanitate. Mai rezultă că lumina străluceşte deja în întuneric, în noapte şi în zi, în inimile şi în minţile noastre, această lumină curată ne iluminează astfel. În profundul volum Pietrele care nu tac, însă, crucea și lumina reprezintă, în opinia mea, şi simboluri ale înălţării poetului, artistului tot mai sus, către rai, Paradis, ceruri, altfel spus, autenticul și valorosul poet Ionel Simota, în smerenia sa, îşi poartă Crucea sa, suferă alături de umanitate, se substituie neblasfemiant unui Iisus atotsuferind şi îndurerat, dar doreşte să iasă la lumină, la Soare sau să ajungă în Rai”.
Evenimentul este organizat de Mesagerul de Covasna, în cadrul Zilelor Sfântu Gheorghe.
INTRAREA ESTE LIBERĂ!
M.C.G.
