Profesorul Ioan Cantacuzino a fost medic şi microbiolog, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală. Bustul savantului român este aşezat în holul principal al sediului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii de la Geneva, între cele zece ale personalităţilor de excepţie din medicina globală.

Ioan Cantacuzino s-a născut la 25 noiembrie 1863, la Bucureşti. A urmat atât studiile liceale (Liceul „Louis le Grand”), cât şi pe cele superioare la Paris – filosofie (1882-1891), ştiinţe naturale (1886-1891), medicină (1887-1894). A obţinut titlul de doctor, cu teza „Recherches sur le mode de destruction du vibrion cholerique dans l’organisme” (”Cercetări asupra modului de distrugere a vibrionului holeric în organism”), potrivit istoricului prezentat pe www.spitalul-cantacuzino.ro. A fost asistentul biologului rus I. Mecinikov (1845-1916), laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 1908, care a lucrat, la Paris, la Institutul „Pasteur”. Profesorul Cantacuzino va păstra, de-a lungul timpului, o legătură ştiinţifică strânsă cu celebrul institut, fapt deosebit de benefic pentru instituţia cu acelaşi profil pe care o va crea mai târziu în România, notează un articol dedicat savantului publicat pe pagina https://federatiasanitas.ro/.

La întoarcerea în ţară, în 1901, este numit profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde a fondat în acelaşi an „Laboratorul de medicină experimentală”. Acest laborator a avut drept sarcină, pe lângă activităţile didactice şi ştiinţifice, prepararea serurilor antistreptococic şi antidizenteric, în 1904, două premiere pe atunci, de strictă necesitate pentru medicina românească, aminteşte site-ul Institutului Cantacuzino – https://cantacuzino.mapn.ro/. A condus catedra şi laboratorul aferent din cadrul Facultăţii de Medicină până la moartea sa, în anul 1934.

Între 1908 şi 1910, a ocupat funcţia de director general al Serviciului Sanitar din România, organizând servicii sanitare la standarde înalte în opt judeţe şi laboratoare de bacteriologie în principalele judeţe ale ţării. În timpul mandatului său, în 1910, a fost adoptată o nouă Lege Sanitară, cunoscută şi ca „Legea Cantacuzino”, potrivit https://federatiasanitas.ro.

A desfăşurat o amplă activitate de cercetare privind vibrionul holeric şi vaccinarea antiholerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei şi febrei tifoide, etiologia şi patologia scarlatinei. În cel de-al doilea Război Balcanic, armata română s-a confruntat cu o epidemie de holeră, pe care profesorul Cantacuzino a reuşit să o învingă. Pe baza cercetărilor sale, a creat o metodă de vaccinare antiholerică, folosită şi în zilele noastre în ţările unde se mai semnalează cazuri de holeră. Vaccinarea antiholerică masivă realizată de profesor în 1913 este cunoscută ca ”Marea experienţă românească”.

Sub conducerea lui, în Laboratorul de medicină experimentală s-au pregătit vaccinuri contra tifosului exantematic, difteriei, meningitei. A organizat prima campanie anti-malarie din ţara noastră.

După încheierea Primului Război Mondial, s-a ajuns la concluzia că sistemul sanitar are o contribuţie strategică pentru ţară. În urma demersurilor lui Ioan Cantacuzino, a fost înfiinţat la 1 aprilie 1921, prin Înaltul Decret emis de Regele Ferdinand I, Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”. Experienţa războiului şi personalitatea lui Ioan Cantacuzino au avut un rol important în decizia înfiinţării acestei instituţii, subliniază https://muzeu.unibuc.ro/. Institutul a purtat numele profesorului Cantacuzino încă de la înfiinţare, pe când profesorul avea 58 de ani, dovadă stând Decretul nr. 3068/1921 pentru promulgarea legii privind crearea instituţiei: „Domnul Doctor Ion Cantacuzino, profesor de medicină experimentală la facultatea de medicină din Bucureşti, se confirmă de Noi pe ziua de 1 Aprilie 1921, în postul de Director ştiinţific şi administrativ al Institutului de Seruri şi Vaccinuri ‘Dr. I. Cantacuzino’ de pe lângă Ministerul de Interne (Direcţiunea Generală a Serv. Sanitar)”.

Inaugurarea Muzeului ‘Profesor Ion Cantacuzino’, eveniment organizat de Institutul Cantacuzino şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO cu prilejul aniversării a 150 de ani de la naşterea academicianului Ion Cantacuzino, fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală.

În cadrul Institutului de Seruri şi Vaccinuri din Bucureşti au funcţionat mai multe servicii pentru realizarea diferitelor seruri şi vaccinuri (antitoxice, antimicrobiene, împotriva tuberculozei – BCG) sau pentru alte necesităţi (patologie veterinară, analize medicale, parazitologie). Datorită profesorului Cantacuzino, România a fost a doua ţară din lume, după Franţa, care a introdus în 1926 vaccinul BCG (Bacilul Calmette-Guerin), având germeni cu virulenţă atenuată, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuţilor împotriva tuberculozei. Tot în institut se afla şi o bibliotecă cu peste 30.000 de volume şi 350 de periodice în diferite limbi de circulaţie internaţională şi dintre cele mai recente pentru mijlocul anilor 1930. La bibliotecă au avut acces studenţii Universităţii din Bucureşti şi specialiştii din institut, mai aminteşte sursa citată anterior.

A făcut parte din guvernul condus de Nicolae Iorga, ca ministru al Muncii, Sănătăţii, Ocrotirii Sociale (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932). În timpul mandatului de ministru, a elaborat Legea reglementării muncii în porturi şi a finanţării luptei contra tuberculozei din beneficiile Loteriei de Stat, se arată în volumul ”Guverne şi guvernanţi (1916-1938)”, autori Ion Mamina şi Ioan Scurtu (Bucureşti, 1996).

Ioan Cantacuzino este autorul unor lucrări fundamentale şi cu privire la descoperirea imunităţii celulare şi umorale, asupra sensibilităţii şi lipsei de imunitate a organismului faţă de scarlatină. A creat noţiunea de imunitate prin contact.

A fondat publicaţii de specialitate prestigioase: ”Revista Ştiinţelor Medicale” (1905), ”Annales de Biologie” (1911) şi ”Archives roumaines de pathologie experimentale et de microbiologie” (1928).

Activitatea sa medicală şi ştiinţifică este recunoscută atât în România, cât şi în plan internaţional: a fost distins cu titlul de Comandor al Legiunii de Onoare (1917), a devenit membru titular al Academiei Române (din 1925), membru în Comitetul de Igienă al Ligii Naţiunilor (1923), membru al societăţilor de Biologie, de Patologie Exotică şi al Academiei de Ştiinţe din Paris. A primit titlul de Doctor honoris causa din partea mai multor universităţi – Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) şi Bordeaux (1934).

A format generaţii de studenţi la Universitatea din Bucureşti, viitorii specialişti care au asigurat un sistem de sănătate mai bun pentru ţară. După înfiinţarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri, studenţii au putut efectua lucrări practice prin care îşi puteau completa cunoştinţele teoretice pe care şi le însuşeau la Facultatea de Medicină.

A murit la 14 ianuarie 1934, la Bucureşti. Credincios până în ultima clipă activităţii de cercetare pe care o desfăşura în cadrul Institutului de Seruri şi Vaccinuri, profesorul dr. Cantacuzino a cerut, prin testament, să fie înmormântat în cripta institutului, dorinţă care i-a fost îndeplinită, aminteşte https://federatiasanitas.ro/.

AGERPRES

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail