Ne-ar plăcea să spunem că trăim într-o țară unită, cu o populație muulțumită și aflată în plină prosperitate dar, din nefericire, nu este așa, ci mai degrabă că trăim într-o Românie sfărâmițată, aflată într-un zbucium continuu. Și ca într-o oglindă spartă vezi mai multe fețe ale aceluiași chip.
De fapt, în interiorul granițelor există România-mamă, iar în exterior există o mulțime de Românii mai mici sau mai mari, acum răspândite pe tot globul; oriunde te vei duce și vei întâlni comunități românești coagulate, acolo vei găsi mici Românii, fie că este în Australia, în Islanda, în Statele Unite, în Canada ori în alte țări, ca să nu mai vorbim despre Republica Moldova și altele. Și toți românii aflați în acele locuri au un numitor comun: dorul de meleagurile natale.
Nici măcar România-mamă din interiorul hotarelor nu este așa cum și-ar dori-o românii onești, ci precum Ianis, este o entitate cu două fețe. Una este fața urâtă, a lucrurilor indezirabile, a corupției și imoralității, a hoților, traficanților de droguri și de carne vie, a evazioniștilor și mafioților, a drogaților, violatorilor și criminalilor care dau substanță unui flagel ce se întinde până la vârfurile puterii. Aici avem și clasa îmbogățiților pe nemeritate, a celor care duc o viață de huzur în vile și palate, plimbându-se prin lume cu iahturi și avioane private ori în limuzine de zeci sau sute de mii de euro, în timp ce la polul opus se află „sărăcimea”, clasa oprimaților fără orizont. De partea cealaltă este fața luminoasă, a frumuseților fără de număr, a peisajelor mirifice în care și-ar dori oricine să trăiască, a oamenilor frumoși și harnici, păstrători ai tradițiilor, a bunului simț, a iubirii de Dumnezeu și de semeni, a iubirii de țară și de limbă, a lucrului bine făcut, și doritori de pace și de progres.
Ca într-o monedă, cele două fețe se suprapun devenind inseparabile, încât cu greu poți deosebi binele de rău când acestea coexistă. Dar aceasta deja face parte din legile universale, lumina și întunericul trebuie să se suporte reciproc, însă oamenii, dăruiți de Divinitate cu inteligență, au capacitatea de a găsi calea pentru alungarea întunericului, dar pentru aceasta trebuie să aibă și voința necesară.
Poate că, cu tot zbuciumul ce va urma, România anului 2024 va găsi acea cale pentru a părăsi neajunsurile trecutului și a ieși la lumină cu ambele fețe curate. Și poate că, schimbându-se lucrurile în bine, cel puțin o parte din „fiii rătăcitori” se vor întoarce „acasă”, căci vorba bătrânilor: „Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine-n țara mea”.
Mihai Trifoi
