Munca în presa scrisă mi-a dat posibilitatea ca, în decursul anilor, să cunosc oameni deosebiţi de la care am  învăţat o multitudine de lucruri, şi cu care am o deosebită plăcere să mă întâlnesc şi să stau de vorbă. Unul dintre aceştia este profesorul de Limba şi literatura română, dar totodată şi preşedinte al  Asociaţiei de Esperanto din România, Mihai Trifoi, născut în frumoasa zonă a  Maramureşului, dar „adoptat” de comuna Bixad.   

Domnule profesor, spuneţi-ne câte ceva despre lucrurile care s-au întâmplat în viaţa D-voastră între aceste două coordonate geografice: Sighetu Marmaţiei şi Bixad.

Mi-am început activitatea ca profesor suplini­tor, încă înainte de a satisface serviciul militar. După absolvirea Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, secţia Limba şi literatura românã, în anul 1967, exceptând câteva perioade de întrerupere, am activat în învãţãmânt ca profesor de limba şi literatura românã, pânã în momentul ieşirii la pensie, în anul 2009. La începutul carierei mele am fost profesor în douã comune din judeţul Maramureş, la Remeţi şi Câmpulung la Tisa. Însã, în anul 1979, viaţa m-a adus pe meleagurile covãsnene unde mi s-a oferit o cate­drã în localitatea Bixad, şi unde am rãmas, pânã în zilele noastre.

Cum este să predai limba română… la Bixad?

Este destul de dificil pentru că nu prea există vorbitori de limbă română. Din acest motiv, copiii nu au cu cine să practice lb. română, acasă, deoarece mulţi dintre părinţi nu o cunosc. Şi-atunci „este firesc” ca nici copiii să nu aibă rezultatele scontate. De-a lungul anilor am încercat să îi ajut, cu tot ce am putut. Însă, la unii există un fel de împotrivire, iar ceilalţi fac faţă situaţiei cu destul de multă greutate. Totuşi, printre aceşti copii au existat şi câţiva  buni, harnici, care erau pasionaţi de studiu. Am avut la clasă astfel de elevi care au fost bine pregătiţi, şi la lb. română, au terminat studiile şi au devenit specialişti, chiar profesori. În prezent, unii dintre aceştia sunt cadre didactice în Bixad – învăţătoare, profesoare.

Ştiu că, pensionar fiind, pentru o scurtă perioadă de timp aţi fost rechemat la catedră. Ce a însemnat această re­chemare, pentru Dvs?

Un semestru a însemnat un motiv de bucurie pentru că mi-a plăcut întotdeauna să lucrez cu copiii. Dar, pe de altă parte, modul de a plăti profesorii cu ora nu mi se pare corect, deoarece nu poţi să plăteşti doar cele 18 ore de la catedră, când tu, ca profesor, lucrezi  efectiv de două-trei ori mai mult. Ca urmare, nu mai ai aceeaşi mulţumire şi satisfacţie a muncii prestate.

Cu ochiul exigent al profesorului, ce părere aveţi despre sistemul de învăţământ din ţara noastră?

Din păcate, în sistemul actual de învăţământ s-au produs atâtea schimbări, s-au perindat atâţia miniştri şi fiecare a încercat să implementeze o anumită reformă pe care ori nu au reuşit să o ducă la capăt, ori li s-a părut că cei de dinainte nu au procedat corect, şi au schimbat lucrurile. Poate că anul acesta a fost cel mai bun exemplu în ceea ce priveşte maniera în care s-au schimbat miniştri, şi toate schimbările acestea au produs, de fapt, destul de multă derută în rândul elevilor, a cadrelor didactice şi a părinţilor. Opinia mea este că în  sistemul de învăţământ trecut a exis­tat mai multă disciplină, mai multă ordine şi mai multă stabilitate, şi s-a studiat mai serios.

Iar pentru că vorbim de studiu, la fel de serios aţi studiat şi Dvs. limba esperanto (cititorii ziarului nostru vă cunosc datorită materialelor publicate pe această temă). De unde a venit  dragostea pentru această limbă  a „lumii” ?

Mereu mi-a plăcut să merg pe căi nebătătorite, şi-am înţeles destul de repede că  dacă există  un mijloc  comun de comunicare internaţională, îmi va fi de mare folos dacă mi-l însuşesc. Astfel că, în anii 1972-1974  am frecventat şi am absolvit cursul de limba esperanto în cadrul Casei de Cultură din Sighetu Marmaţiei. În anii ce-au urmat am avut o activitate destul de intensă în acest domeniu şi am avut prilejul ca în anul  1978 să particip la primul Congres Universal de Esperanto, la Varna, în Bulgaria.  În primul an de după revoluţie am fondat Filiala Sf. Gheorghe a Asociaţiei de Esperanto din România. Participând la diverse întâlniri, conferinţe, congrese, cursuri,  examene, mi s-a confirmat cât de important este acest mij­loc comun de comunicare.  Vă daţi seama, la un congres la care participă în jur de 3.000-4.000 de oameni, vorbind aceeaşi limbă toate lucurile se simplifică enorm, nu este nevoie de traducător, nu este nevoie ca toate documentele să fie redactate în mai multe  limbi, aşa cum se întâmplă acum, de exemplu, în Uniunea Europeană. Şi atunci, e o mare facilitate pentru toţi participanţii.

Care este cea mai mare realizare pe acest segment de activitate?

Din gama largã de activitãţi nu aş putea sã aleg doar una, pentru cã toate sunt importate la momentul când le desfãşori. Dar, cert este cã nu m-am mulţumit sã fiu doar un simplu vorbitor al acestei limbi, ci am cãutat sã-i ajut şi pe alţii. Participând şi fiind membru în diverse asociaţii – Asociaţia Românã de Esperanto, Asociaţia Universalã  de Esperanto, Liga Internaţionalã a profesorilor de esperanto, am avut diverse funcţii care mi-au dat posibilitatea sã mã implic  – de la cea de vicepreşedinte pânã la cea din prezent, de preşedinte al  Asociaţiei de Esperanto din România. Am fãcut parte şi din Consiliul  de conducere al Ligii Internaţionale  a profesorilor de esperanto iar în  prezent fac parte din comitetul internaţional al acestei Ligi şi  în comisia şcolarã, pentru cã m-am ocupat şi de acest segment. Însã, cel mai important lucru este participarea la Congresele Universale de esperanto care au loc în fiecare an, mereu în altã ţarã. Acolo ai posibilitatea sã cunoşti nenumãraţi oameni din multe ţãri, pentru cã sunt peste 50-60 de ţãri participante, din toatã lumea. La aceste întâlniri poţi sã faci schimb de experienţã deoarece activitãţile care se desfãşoarã  în cadrul congreselor  sunt pe domenii de activitate dintre cele mai diverse, care îţi dau posibilitatea sã diversifici tu însuţi activitatea, participând şi la alte întâlniri. De exemplu, în urmã cu trei ani am devenit şi membru al Asociaţiei de Esperanto a Feroviarilor din România, unde sunt solicitat sã ţin cursuri cu ocazia diverselor stagii care se organizeazã la Braşov sau la Buşteni.

I-aţi atras şi pe copii către studiul acestei limbi?

Bineînţeles!  În perioada 1994-1995  „am oficializat” predarea limbii esperanto la Şcoala Generală  „Mikes Armin” din Bixad, cu un Curs de Esperanto la o clasă de 23 de elevi, în cadrul Proiectului internaţional  „Fundapax”, LOI-eksperimento. Totodată am pregătit şi însoţit grupuri de elevi la Congresul Internaţional al Copiilor în  Cehia, Marea Britanie, Franţa, Germania, Israel, Croaţia  şi am organizat Cursuri de Esperanto (tip tabără şcolară) pentru elevi.  Apoi, am participat cu elevii la proiectele  Esperanto: LUDEŬREJO (Socrates/Comenius 1), INTERKULTURO 1 (ca primul candidat din 90), FRINGOJ; am participat la Concursul naţional de proiecte Procter & Gamble, pe baza activităţii Esperanto, câştigând un labo­rator de informatică şi accesul la Internet pentru şcoala din Bixad; am iniţiat, în colabo­rare cu colegul Ton Verwoerd din Olanda, Proiectul Bixad, pentru a sprijini şcoala; cu ajutorul unor prieteni din Danemarca am reuşit să dotăm laboratorul de informatică cu alte cinci calculatoare, cu mobilier şi alte materiale; de un real sprijin au fost şi prie­tenii din Franţa. Am  organizat  Expoziţia şcolară “Prieteni fără frontiere” (42 de panouri sub sticlă, despre diversele activităţi şcolare şi participări ale elevilor la întâlniri internaţionale; această expoziţie a împodobit coridoarele şcolii şi Clubul şcolar până la pensionarea mea.

Şi am ajuns şi la aceastã perioadã din viaţa d-voastrã – cea de pensionar. Cu ce vã umpleţi timpul?

Din fericire nu am timp să mă plictisesc, pentru că o altă preocupare a mea este şi cea de a traduce în limba română din opera lui Martinius (scriitorul danez Martinus (1890-1981) este cunoscut datorită cuprinzătoarei sale opere de ştiinţă spirituală care poartă supratitlul comun – Al Treilea Testament – n. red). Am început să studiez cosmologia lui Martinius tot prin intermediul  lb. esperanto, operele acestuia fiind traduse de mine în lb. română, prin intermediul lb. esperanto. Pentru mine, pensionarea nu  a însemnat nicidecum să stau pe o bancă, undeva, să joc şah, ci văd aceasta ca pe o altă profesiune în care am posibilitatea să-mi programez  singur  timpul, să fiu propriul meu stăpân şi să aleg dintre activităţile pe care nu am putut să le desfăşor, mai înainte, pe cele care îmi sunt mai plăcute.

Traiul la ţară vă dă mai multă putere decât dacă aţi fi locuit la oraş?

Nu aş zice! Poate  mi-a dat mai mult timp fiindcă, neparticipând la alte activităţi care se  desfăşoară în oraş am avut posibilitatea să-mi rezerv timpul pentru activităţile mele-  mă refer la activitatea de traducere, pentru că nu este uşor să traduci o lucrare cu 300 de pagini – şi-aici nu vorbesc neapărat de efortul depus, ci de timpul şi de atenţia necesare. În acest sens, viaţa la ţară mi se pare mai adecvată acestui scop.

V-aţi născut într-o zonă de multiculturali­tate – Maramureş, aţi venit într-o altă zonă de multiculturalitate – Covasna. Unde vă simţiţi mai „acasă”?

Bineînţeles că totdeauna voi fi legat de meleagurile  natale şi de zona în  care am văzut lumina zilei. Dar, judeţul Covasna este o zonă frumoasă, cu  o natură minunată, şi-aşa cum o spun şi cei care ne vizitează zona, merită să trăieşti aici!

Aţi avut privilegiul să umblaţi prin foarte multe ţări. Care bucăţică din lume v-a rămas în suflet ?

România! Îmi place să călătoresc, am călătorit din Japonia şi până în Canada, de la Nord la Sud, dar  mereu am spus că oriunde te-ai duce, nicăieri nu este mai plăcut ca în ţara în care te-ai născut. Însă, e mare păcat că  nu ştim să valorificăm frumuseţile naturale pe care le avem. Aceasta este o situaţie dramatică pentru că trebuie să vină străinii  să ne arate ce lucruri frumoase avem noi, aici. Ar trebui să fim mult mai atenţi la aceste lucruri!  Şi ce e şi mai trist e că nici poporul nu mai este unit. A dispărut ceea ce se numeşte patriotism, şi este mare păcat deoarece trebuie să ne mândrim cu ţara pe care o avem.

Pentru activitatea prodigioasă pe care aţi  desfăşurat-o, de-a lungul timpului, Fundaţia „Mihai Viteazul” v-a acordat, anul acesta, o Diplomă de Excelenţă. Ce a însemnat acest lucru pentru dum­neavoastră, stimate domnule Mihai Trifoi?

A fost o recunoaştere a activităţii pe care am desfăşurat-o pe parcursul atâtor ani, a contribuţiei la dezvoltarea învăţământului în judeţul Covasna dar şi  a vieţii culturale atât  în localitatea Bixad, unde activez, cât şi pe plan naţional şi internaţional. Bineînţeles că acordarea acestei Diplome de Excelenţă a reprezentat un motiv de satisfacţie, pentru mine. Dacă ceilalţi oameni îţi apreciază activitatea, înseamnă că totuşi n-ai trăit şi nu ai muncit degeaba!

A consemnat Maria Graur

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail